Mesaj dela Hürrem

File de jurnal (Stambuliote 2)

“J’ai vu tant de merveilles,
J’ai vu tant de trésors
Que j’en rêv’encore.
J’ai vu l’enchantement
Du soleil du Levant
Et des nuits de l’Orient!”

(Le Secret de Marco Polo)

Sunt mai bine de trei ani de când n-am mai văzut-o pe Hürrem. Şi asta nu e deloc obiceiul meu! De patruzeci de ani, de câte ori tot trec, mai des sau mai rar, prin Istanbul, n-am uitat nicicând să-i fac o vizită!

La început, prin anii ’70, treceam pe la ea cu prietena mea “Aziyadé”, cu care ne ţineam de mână ca nişte copii cuminţi, fără să ne privim în ochi, rugând-o fiecare, în secret, să binecuvânteze şi să protejeze dragostea noastra. Veneam cu o lalea roşie în mână, pe care o lăsam pe treptele “turbé”-ului ei, când porţile erau închise.

Pe atunci, rari erau străinii care treceau prin acel loc. Toţi se înghesuiau să viziteze moscheea lui Soliman Magnificul, în vârful dealului ce domină Istanbulul. Şi nu dădeau nicio atenţie mausoleului discret, ascuns printre mormintele, mai mult sau mai puţin abandonate, din micul cimitir de lângă moschee. Însăşi inscripţia de pe poarta mai toată vremea închisă cu un lacăt greu, era redactată doar în limba turcă şi vorbea de “Hürrem Sultan”.

Însă cei care ar fi avut curiozitatea de a cerceta cu mai multă atenţie imaginea de pe placă, ar fi remarcat portretul unei tinere, oarecum timide, visătoare, îmbrăcată cu o rochie sobră de catifea roşie, purtând câteva bijuterii discrete. Numai acoperământul de pe cap, un fel de bonetă albă, înaltă, cu un voal ce-i cădea pe umeri şi ascundea un păr roşu ca flacăra, indica prezenţa marcantă a unei doamne de calitate. Însă de aici până a-ţi închipui că te afli în faţa portretului celei mai atotputernice sultane din istoria Imperiului Otoman… Şi cu atât mai puţin s-o imaginezi veşnic surâzătoare şi veselă: în limba turcă “Hürrem” înseamnă “cea care râde”. Sau cel puţin, aşa a poreclit-o soţul ei, Soliman Magnificul!

Nimic nu o predispunea pe Alexandra Lisowska, fiica unui preot ortodox ucrainian, născută pe la 1505 în regiunea subcarpatică a Ruteniei de azi, să devină cea mai celebră sultană din istoria Imperiului Otoman, cunoscută în Apus sub numele de Roxelane. Capturată de tătari cu ocazia unuia dintre raidurile lor, Hürrem este dusă ca sclavă, mai întâi în Crimea şi, mai apoi, la Istanbul, pe la 1518. Odată închisă în haremul sultanului, Hürrem reuşeşte să devină favorita acestuia şi, după naşterea primului el copil – desigur, un băiat! – să ocupe poziţia importantă de “soţia no. 3”.

Încet, încet, în ciuda intrigilor şi conflictelor din harem, Hürrem reuşeşte să devină, la numai 25 ani, soţia principală a sultanului, ba chiar şi să-şi elimine concurentele cu desăvârşire.


Roxelane: Portretul sultanei roşcovane

Oare ce fel de farmece a ştiut să utilizeze Hürrem ca să reţină până la moarte, nu numai dragostea sultanului, dar chiar şi să-i modifice deciziile, atât familiale, cât şi politice? Oare o fi fost numai datorită frumuseţii şi abilităţii ei? Sau, mai ales, unei inteligenţe excepţionale? Ori, pur şi simplu, graţie caracterului ei fericit? Nu degeaba sultanul o numise “cea care râde”! Poate că tocmai ca să înţeleg acest mister vin şi revin de patruzeci de ani la mormântul Roxelanei.

Numai că, de trei ani, poarta grea de lemn şi metal este închisă cu un lacăt enorm! Toţi ghizii din Istanbul mi-au explicat că oraşul a fost desemnat “Capitală culturală a Europei în 2010” şi că lucrări importante de restaurare sunt în curs peste tot, dar, mai ales, la moscheea lui Soliman Magnificul, soţul lui Hürrem. Ce pot face? Aştept 2010, în speranţa că voi putea reveni la mormântul sultanei mele favorite!

Într-adevăr, în luna octombrie, imediat după sosirea la Istanbul, alerg de dimineaţă, la ora deschiderii, la moscheea lui Soliman. Care, bine înţeles, este închisă! Lucrările, care trebuiau să fie terminate pe 1 ianuarie, sunt în întârziere! “Reveniţi Dvs… la anu’!”

Cam bosumflat, mă învârt în jurul moscheii. Şi deodată, ce observ? Poarta grea a cimitirului e deschisă!

Mormintele de marmoră albă, bine restaurate, cu plăcuţe explicative, se alinează de-a lungul aleii principale care duce la “turbé”. E devreme, de dimineaţă, în cimitir nu e nimeni, soarele de toamnă învăluie pietrele sculptate cu un halou auriu; pe ici, pe colo, un trandafir roşu sau “pembé” aruncă o pată de culoare vie pe lespezile albe! Sunt singur, într-o lume imemorială, înconjurat de o linişte de moarte, care însă nu are nimic macabru. Din contra! Simt fizic profunzimea Eternităţii. Totul e în echilibru! Dacă Paradisul există cu adevărat, trebuie să fie cam aşa!

Îmi scot pantofii şi calc cu sfială pe covoarele groase din “turbé”. Linişte… nu se mişcă o frunză!


Cimitirul cu “turbé” unde Hürrem se odihneste pentru veşnicie

Uşor, uşurel, simt ca atingerea unui suflu printre picioare! Privesc cu atenţie… şi ce văd? O pisică, ocupată să-mi dea târcoale, se învârte printre picioarele mele, ca şi cum aş fi o mobilă! După câteva tururi, se opreşte, se uită lung la mine, scoate un “miau” discret şi se îndepărtează. E clar că mă invită undeva! Se apropie de mormântul lui Hürrem şi îi dă târcoale, din ce în ce mai strânse. Mormântul lui Soliman n-o interesează. Din când în când, îmi aruncă o privire pe sub gene, ca şi când ar vrea să se asigure că n-am pierdut-o din vedere. Se opreşte o clipă, reflectează un moment şi… sare drept pe gardul de lemn care înconjoară mormântul! Încet, încet, se învârte pe împrejmuirea de lemn sculptat, aruncându-mi câte o privire oacheşă… până când se opreşte chiar deasupra plăcii care povesteşte istoria sultanei roşcovane, acolo unde scrie ca n-ai voie să iei poze cu flaş.

Sunt fascinat! Nu îndrăznesc să mişc nici măcar un deget! Numai că pisica mă priveşte şi… par’că spune : “Ce mai aştepţi? N-ai înţeles că trebuie să faci o poză? Câtă vreme crezi c-o să mai aştept? Doar de aia ai venit! Nu vrei o amintire?”


Mesagera lui Hürrem în acţiune

Apăs în neştire pe butonul aparatului. Dumnezeu ştie ce-o să iasă! În mintea mea, mă rog să dureze, clipa asta, o veşnicie!

Pisica găseşte că am avut destul timp, sare pe creasta mormântului, îl parcurge de sus în jos de vreo trei ori, în semn de posesiune deplină… şi dispare, nu ştiu unde!

Nu mai ştiu ce să cred! Oare am visat?

Mă aşez pe banca de piatră a ferestrei, în faţa mormântului lui Hürrem, şi încerc să-mi strâng ideile, jum’ate treaz, jum’ate în vis!

Şi deodată, ce simt? Lipită de coapsa mea, încolăcită şi torcând liniştită, stă pisica! Ai zice că doarme! Nici nu-i pasă de mine!

De-abia acum remarc blana ei tărcată, asortată la culorile covorului brodat cu litere de aur de pe mormântul lui Hürrem.

Şi acum, ce fac? Aştept să se trezească pisica? Sau, precum Mahomed, tai mantaua, ca să n-o deranjez?

După câteva minute, pisica deschide un ochi,… pe urmă al doilea,… cască, se întinde, sare de pe tocul ferestrei, îmi întoarce spatele şi dispare pe poarta dela “turbé”.

De afară, îmi provine ca prin ceaţă râsul cristalin al unor fete tinere care… se trag de şireturi! Sau poate…!

În tot cazul, am înţeles în fine cum a făcut Hürrem ca să-l hipnotizeze pe sultan!

Adrian Irvin Rozei, Istanbul, octombrie 2010

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *