Lulu’s back in town!

Acest text a fost publicat în revista « 3R », nr. 22 – 24, octombrie – decembrie 2019, editată de Asociaţia « Memorie şi speranţă » din Bucureşti.

File de jurnal

Boulogne, 20/12/2019

Gotta get my old tuxedo pressed,
Gotta sew a button on my vest,
‘Cause tonight I’ve gotta look my best,
Lulu’s back in town.
Gotta get a half a buck somewhere,
Gotta shine my shoes and slick my hair,
Gotta get myself a boutonniere,
Lulu’s back in town….

(Fats Waller – Lulu’s Back In Town – 1935)

Tocmai am revenit dintr-un voiaj la New York. 

Acolo, am descoperit câteva noutăţi, care mi-au amintit de « vărul Lulu », poreclă familiară a binecunoscutului membru al familiei Cazaban, Dimitrie Cădere. 

Mai întâi, m-am dus să văd « noul MoMA ».

Pe 12 octombrie 2019, cotidianul « Le Figaro » afişa un  titlu pe o întreagă pagină, care spunea : “Le « new MoMA »  se réinvente de A à Z”. 

Şi explică :

« Pour la quatrième fois depuis sa naissance, en 1939, au cœur de Manhattan, le grand musée new-yorkais se métamorphose. Plus grand, plus clair, plus ouvert sur la ville, il a repensé tout son accrochage. Bluffant. »

Intr-adevăr ! Celebrul muzeu din New York, vizitat în fiecare an de 3 milioane de admiratori ai artei moderne (printre care 51% sunt străini !) a reuşit un tur de forţă! Noul edificiu, deschis publicului numai de 6 săptămâni, este extrem de luminos, aş zice « aerian », şi este conceput ca o tranziţie progresivă şi neintruzivă, începând cu arta celei de-a doua jumătăţi a secolului XIX şi terminându-se cu « ultimul răcnet » al artelor plastice actuale. 

Acest « nou MoMA » reprezintă şi un « chalenge » neaşteptat : într-un oraş în care se mizează numai pe verticalitate (prix du m2 oblige !), noul edificiu propus de Jean Nouvel este… orizontal ! Iar secţiunea centrală a muzeului este o grădină cu un spaţiu deschis spre stradă. 

Inutil să menţionăm lunga listă de milioane de dollari cheltuiţi pentru construcţia edificiului. Chiar şi criticii de artă sacrifică modei locale, în care, pentru a te impresiona, ţi se aruncă în faţă cifre astronomice. 

Mai important, mi se pare, este aspectul continuităţii artistice. Fără să-ţi dai seama, treci de la Van Gogh la Frida Kalho, de la Joan Miro la Basquiat, de la Matisse la Gerhard Richter… 

Dacă aş fi avut şansa de a putea discuta cu Liz Diller, cea care s-a achitat cu brio de dificila misiune de a “construi” interiorul muzeului, aş fi întrebat-o cum vede evoluţia prezentării operelor expuse. Pentru că un muzeu de acest gen este, în mod obligatoriu, supus modelor şi tendinţelor momentului.

Până şi toaletele au devenit « all-gender restrooms » ! 

Această evoluţie este clar afirmată ca « un mod de a repara greşelile trecutului şi injustiţiile pieţii artei » ! Astfel, artişti mai puţin puşi în valoare în prezentările precedente (Basquiat, Hervé Télémaque, Meret Oppenhaimer, Lee Kasner…) împing la o parte unele valori confirmate  (Picasso, Kandinsky…), care sunt totuşi “des valeurs sûres”! 

Printre acestea, sala “Brâncuşi” rămâne un “must”! Spaţioasă, luminoasă, cu opere potrivit selecţionate, nerepetitive.

Este foarte important! Azi, când poţi admira sculpturi ale “meşterului de la Hobiţa” la Paris, Veneţia, Bucureşti, Abu Dhabi, Craiova etc., etc. Este foarte important să nu ameţeşti vizitatorul cu repetiţii obositoare. 

Insă, marea surpriză a fost când am întâlnit, într-un colţ al muzeului, sprijinit de un perete, un băţ multicolor, lângă care am citit explicaţia următoare:

“André Cadere

Romanian, born Poland. 1934 – 1978

Round Bar of Wood 1972 

“Acest baston de lemn poate arăta destul de puţin fascinant, însă pentru Cădere, era un mod concret de a face o afirmaţie. In anii ’70, artistul “căra” aceste beţe, deseori neanunţate, în târguri de artă, cafenele, chiar şi în expoziţiile altor artişti, ca pe un mod de a se întreba asupra rigidităţii modului de abordare din expoziţiile de artă. Prezenţa lui a fost considerată uneori ca atât de perturbatoare încât i s-a interzis intrarea în astfel de expoziţii. Această bară –realizată cu blocuri lipite împreună în jurul unui sâmbure central- prezintă segmente negre, albe, roşii, verzi, clasate în funcţie de o logică predeterminată, care reprezintă patru dintre cele opt culori standard ale lui Cadere.”

Noroc că niciunul dintre curatorii muzeului nu era prezent, în acel moment, în sala de expoziţie!

Altfel, cu pulovărul meu vărgat negru, alb, albastru, riscam să fiu dat afară din muzeu cu menţiunea: “element perturbator!” 

 *   *   * 

A doua zi, plimbându-mă prin oraş, am întâlnit o prăvălie pe care nu o cunoşteam: “Lululemon”! 

Eram în drum spre “Met”. 

Descoperisem, cu o lună mai înainte, pe coperta revistei “ANTIQUARIATO”, la care sunt abonat, vernisajul expoziţiei “MERAVIGLIE DA RE Strumenti & Automi” sau, în engleză, “Making Marvels: Science & Splendor at the Courts of Europe”. 

Chiar şi numai această expoziţie merita o deplasare până la New York! 

Tema expoziţiei?

 “Din secolul XVI până în XVIII, curţile europene îşi făceau concurenţă pentru a obţine obiecte de preţ cu o mare frumuseţe şi, mai ales, o tehnică sofisticată, cu care îşi îmbogăţeau “Kunstkammer”-ele sau îşi uimeau invitaţii. Pendule, automate, instrumente ştiinţifice prezentate acum de manieră triumfală la Met din New York.” 

Desigur că mai văzusem “Jucătorul de şah”, automatul lui Wolfgang von Kempelen, care a făcut înconjurul Europei în secolul XVIII, sau thalerul Mariei Thereza, care mai circula ca monedă oficială în Yemen sau în Oman, acum doar o jumătate de secol. Am achiziţionat, de altfel, un exemplar prin anul 2003, la Mascat. 

Dar aceste exponate sunt cele mai puţin valoroase din expoziţia de la New York! 

Adevăratele perle, pe care un muritor de rând nu le poate admira decât prin muzee, sunt piese ca “globul ceresc cu orologiu de Gerhard Emmoser, 1579, fabricat în argint şi metal aurit”, sau “o pendulă cu automat reprezentând-o pe zeiţa Diana pe un car, înconjurată de animale de bronz aurit şi argint”, realizat în jur de 1610, sau  “o scoică montată pe un suport de alamă şi argint aurit din secolul XVII” 

Ca să nu mai vorbim despre nenumăratele ceasuri cu mecanism vizibil sau ascuns în tot felul de cutii decorate cu pietre preţioase sau de metal sculptat!

De fapt, mare parte dintre aceste opere de artă nici nu pot fi văzute, în mod normal, pentru că ele fac parte din colecţii particulare sau din muzeele unor case domnitoare, de unde ies rareori.

Insă, cei care au şansa să meargă la New York, le pot admira la Metropolitan museum până pe data de 1 martie 2020. 

Pe urmă, sper că vom avea norocul de a le vedea şi în Europa, unde ele se găsesc în mod normal. 

Insă, înainte de a ajunge la Met, privirea mi-a fost atrasă de un magazin de îmbrăcăminte. Deşi foarte elegant, nimic mai banal în zona centrală din Manhattan, acolo unde orişice apartament se vinde cu X milioane de Dollari! Iată că m-am molipsit şi eu de virusul amicilor mei newyorkezi: totul se măsoară în milioane de USD! 

Ceeace m-a uimit era… numele magazinului: “Lululemon”!

Pentru că auzisem deja, la Paris, despre “showroom-urile” specializate în produse pentru “alergătoare şi sportive chicos” (yoga, leggings classiques et des moins classiques. Avec un mot d’ordre : la qualité et le confort!)

Doar că nu ştiam că aici se comercializează şi « face mosturizer » (hidratant pentru faţă !).

Ce pot face? Nu pot cunoaşte şi “thalerul Mariei Tereza” şi “selfcare -produsele care trebuie utilizate zilnic pentru a-mi menţine frumuseţea tenului”! 

Aş fi dorit să vă indic adresa magazinului newyorkez, însă acolo nu aveau nicio carte de vizită! 

Sper că, în curând, mă voi vedea cu “cousin Lulu”, care, cu siguranţă o cunoaşte.

Ca deobicei, ne vom da întâlnire la Versailles, la “Coin des cocottes”! Nu departe de basorelieful reginei Carmen Sylva. 

Nu ! Ne e nicio legătură între cele două localizări!

 Adrian Irvin ROZEI
Boulogne, decembrie 2019

                                                      

PS. Acest text a fost scris în spiritul articolelor lui Andrei Crăciun, pe care-l urmăresc în ziarul « Metropolis »: « … cel mai bun tânăr jurnalist de cultură din România, în anul 2010, premiu oferit de Fundația Freedom House, după ce cu un an înainte se situase pe un rușinos loc doi în aceeași întrecere. Așa cum știu cei care deja îl citesc, multe dintre rândurile de mai sus sunt, de fapt, profund autoironice. »

Sper să am şi eu, fără să fiu «  cel mai bun tânăr jurnalist de cultură din România », înţelegerea cititorilor mei… şi a lui Lulu !

1 thought on “Lulu’s back in town!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *