Logofete, brânză-n cui, lapte acru-n călimări…

Dumnezeu știe că puțini oameni politici de vază ai secolului XIX au fost mai împroșcați cu noroi decât Napoleon III, împăratul francezilor! Toate argumentele, chiar și cele care ar fi militat în favoarea operei lui, au fost utilizate pentru a distila în mintea noilor generații ideea că această personalitate majoră, care a marcat nu numai istoria politică, financiară, economică sau culturală a Franței, ba chiar și a Europei sau a întregii lumi, nu a fost decât un dictator „au petit pied”, un surogat de operetă al marelui său unchi, o marionetă care nu a lăsat în urma trecerii sale decât o țară, altădată glorioasă, umilită acum de o Germanie de-abia constituită, însă deja victorioasă.

Bine înțeles că această vedere simplistă ștergea cu buretele într-o clipă construcția bazei industriale a Franței moderne, constituirea unei rețele de comunicații contemporane, schimbarea radicală a aspectului orașelor franceze, ca să nu mai vorbim de nenumăratele reforme administrative și legislative care, în fond, sunt numai continuarea operei primului împărat în acest domeniu. Însă s-ar putea spune, în perspectiva istoriei, că orișice om politic nu devine important decât prin grandoarea inamicilor săi!

Napoleon III a avut șansa – sau nefericirea! – de a-l avea ca dușman pe Victor Hugo, monument național, care aranja interesele celei de a III-a Republici și care, cu o perseverență și o ură dincolo de mormânt, l-a urmărit poreclindu-l “Napoleon le Petit”. Mai apoi, această imagine a cristalizat inamiciția intelectualității de stânga care, până azi, definește orișice om politic decis să schimbe cursul istoriei altfel decât prin palabre parlamentare, drept „bonapartist”. În mod straniu, ei ascund în mod deliberat chiar și opiniile unor contemporani, considerați, pe de altă parte, ca o referință a republicanismului. Iată ce spune Zola despre raporturile dintre Napoleon III și Victor Hugo:

„La douăzeci de ani , îl consideram pe nepotul marelui Napoleon ca pe un bandit, un om fără scrupule, „hoțul de noapte” care, după cum spune expresia consacrată, își aprinsese lanterna la soarele dela Austerlitz. Doamne, crescusem în sunetul bubuitului fulgerelor lui Victor Hugo… Însă mi-am schimbat părerea. Pentru că, în realitate, Napoleon III descris în ‘Châtiments’ nu e decât un bau-bau ieșit gata încălțat cu cizme și cu pinteni din imaginația lui Victor Hugo. Nimic nu e mai putin asemănător decât acest portret, un fel de statuie de bronz și de noroi, ridicată de poet pentru a-i servi ca țintă săgeților lui ascuțite și, să spunem lucrurilor pe nume, scuipăturilor lui.”

Cu toate astea, la mai bine de 135 ani după moartea sa, rămășițele pământești ale împăratului, în ciuda diferitelor demersuri periodice ale admiratorilor săi –există și o astfel de categorie în Franța contemporană!- se află tot la Farnborough, în Anglia, țară pentru care el avea o simpatie deosebită, cu care s-a străduit să strângă legăturile și unde a murit în exil. Mai mult, lucru neobișnuit în acea vreme, ba chiar, până la un anumit punct până și printre oamenii politici francezi de azi, a cărei limbă o vorbea curent!

În aceste condiții nu trebuie să ne mirăm că, după cum remarca de curând un cititor – e drept, de origina libaneză! – în revista “Le Figaro Magazine”, niciun bulevard important, nicio piață majoră din Paris nu poartă numele lui Napoleon III. Singurul loc dedicat memoriei sale este o piață de trecere, în fața Gării de Nord. Cu toate că alături de principalele gări pariziene se află, de-a lungul bulevardelor reprezentând esența stilului „haussmannien” – care, de fapt, ar trebui numit „Second empire”- chiar și hoteluri ce amintesc dezvoltarea fără egal a rețelei de căi ferate în perioada napoleoniană.

Mai mult! Se pare că în întreaga Franță nu există decât o singură statuie în aer liber a lui Napoleon III, un bust aflat în parcul cu același nume din centrul orașului Vichy, o copie după opera executată de sculptorul Jean-Auguste Basse, în 1852, care se află azi în sala de căsătorii din primăria locală.

Această sculptură, sub forma unei copii executată de turnătorul Lhuillier de Lapalisse, a fost inaugurată pe 28 iulie 1998 la București, în piața care poartă numele „Împăratului francezilor”, vecină cu strada Paris.
Se sărbătoreau în acel an 190 ani dela nașterea împăratului și autoritățile române au ținut să perenizeze memoria celui care este considerat ca fiind „le père de la Roumanie”.

E drept că singura mare putere europeană care a susținut unirea Principatelor Danubiene, și în special pe viitorul prinț Alexandru Ioan Cuza, a fost Franța napoleoniană. Fără să aibă interese politice directe în regiune, precum Turcia, Rusia și Austria, sau economice ca Prusia și Marea Britanie, Franța a înțeles avantajul pe care îl reprezenta o Românie puternică, țară tampon între trei mari imperii din Europa răsăriteană.

Astfel, Napoleon III spunea:

„Dacă aș fi întrebat ce interese are Franța în acele regiuni îndepărtate traversate de Dunăre, aș răspunde că interesul Franței se află oriunde se manifestă o cauză dreaptă.”

Și România, prin consecințele educației franceze distilate în sânul vieții ei politico-culturale, a știut să-i fie recunoscătoare timp de mai bine de un secol.

Anul 2008, care marca aniversarea a două secole dela nașterea lui Napoleon III, ar fi trebuit să aducă pe primul plan personalitatea celui de-al doilea împărat al francezilor. Și totuși, această aniversare a făcut destul de puțină vâlvă în Franța. E drept că momentul nu era foarte potrivit pentru o celebrare zgomotoasă, pentru că, dincolo de preocupările aduse de criza economică mondială, referințele repetate ale intelectualilor de stânga, care compară stilul decis, directiv și reformator al actualului președinte al Franței cu cel practicat în perioada celui de-al doilea imperiu, incitau mai degrabă la o oarecare discreție.

În schimb, la București manifestările legate de acest eveniment s-au înmulțit.

Pe data de 7 octombrie, un colocviu al Academiei Române a reunit sub titlul „Napoleon III –Alexandru Ioan Cuza; Destine paralele” cinci prelegeri susținute de acad. Dan Berindei, acad. Răzvan Theodorescu, acad. Florin Constantiniu, Christina Egli (Suisse) și prof. Ion Bulei. Colocviul a insistat mai ales asupra anilor de tinerețe ai viitorului împărat, petrecuți în Elveția, precum și asupra influenței lui Napoleon III și a stilului care-i poartă numele în viața politică și în urbanismul capitalei române. Expunerile au fost însoțite de o expoziție redusă ca dimensiuni, însă prezentând numeroase documente de epocă de o excepțională valoare-unele provenind din arhivele Ministerului de Externe- privind cele două domnii paralele.

Cu totul altfel se prezenta expoziția intitulată „Napoleon III și principatele române”, accesibilă publicului în sălile Muzeului național de artă al României de la sfârșitul lunii octombrie 2008 până la 1 februarie 2009.
După cum spunea un comentator francez:

”… este una din acele expoziții ‘à l’ancienne’ a căror rețetă o credeam pierdută: ea tratează subiectul în profunzime, fără a căuta ‘le grand spectacle’. Documente de arhivă, planuri, cronologii permițând să înțelegi surpriza reprezentată în 1859 de unirea Moldovei și Munteniei, care s-au dotat cu un prinț luminat: Alexandru Ioan Cuza cel uitat.”

Și, mai departe, Adrien Goetz, în articolul intitulat „Vive l’empereur en Roumanie!”, rezumă câteva decenii din istoria Principatelor Danubiene într-un racursiu împodobit cu imagini percutante, pentru care îi lăsăm responsabilitatea:

„Abia a avut vreme să se doteze cu un serviciu de Sèvres, o pereche de pistoale de la Gastinne-Renette și de un ceainic Christofle (toate expuse într-o vitrină), că Charles de Hohenzollern-Sigmaringen lua în posesie principatul său. El fusese „testat” la Compiègne în 1863. Eugenie (de Montijo, soția împăratului Franței n.n.) făcuse conversație cu el. Apartamentul B3 pe care-l ocupase la castel a fost reconstituit, e unul dintre amuzaamentele expoziției: te simți gata să domnești. Comandă imediată de platouri pentru legume în argint aurit la Odiot și, în curând, o coroană făcută din oțelul tunurilor capturate de la turci, idee ingenioasă pentru a nu-i fi furată (! n.n. ) și ca să nu poarte o coroană de aur într-o țară atât de săracă.”

Însă cronicarul de la „Figaro” indică, mai apoi, că în 1873, la moartea lui Napoleon III, Principatele au fost singura țară din Europa care a decretat o săptămână de doliu național. Dar uită să menționeze, sau poate că nimeni nu i-a precizat, că, în 1870, după înfrângerea armatei imperiale la Sedan și în semn de solidaritate cu Franța, „La Marseillaise” devenise în Țările române un cântec atât de subversiv încât guvernul prințului Carol, de origine germană, s-a simțit obligat să-l interzică în localurile publice!

În tot cazul, expoziția prezentată la București poate fi admirată de amatorul francez între 21 martie și 29 iunie 2009, sub titlul „Napoleon III et les principautés roumaines”. Și locul ales este, fără îndoială, cel mai potrivit pentru acest subiect… palatul dela Compiègne!

nap-iii-compiegne-001_resize
Afisul expozitiei pe fatada castelului din Compiegne

* * *

„Le château de Bizy” se găsește în imediata apropiere a orașului Vernon, în Normandia, la numai 40 Km în linie dreaptă de Paris.

bizy-2-001_resize
Vedere aeriana a castelului dela Bizy

Construcția lui, începută în secolul XIV pe terenul aparținând unei familii de înalți demnitari din administrația franceză, nu a luat proporții importante decât după moartea lui Ludovic XIV, în 1778. Intendentul de finanțe al regatului, Nicolas Fouquet, care stârnise gelozia tânărului rege construind castelul princiar dela Vaux-le-Vicomte, fusese deposedat de mai toată averea lui și aruncat în temniță până la moarte. Astfel, insula Belle-Île, proprietatea lui Fouquet, pe care acesta o fortificase din averea lui personală, a fost preluată de autoritățile regale. Nepotul lui Fouquet, ducele de Belle-Île, care s-a ilustrat prin fapte de arme excepționale în timpul războiului împotriva Spaniei, a intentat un proces administrației regale și, după zece ani de procedură, a obținut despăgubiri importante pe care le-a cheltuit construind un castel la Bizy, altă proprietate a familiei sale. Numit mareșal în 1741, el începe realizarea unui proiect grandios, castelul pe care-l vedem astăzi, înconjurat de un imens parc cu fântâni, alei majestuoase și scări monumentale.

Mai târziu, Bizy devine proprietatea ducelui de Penthièvre, care locuiește aici începând din 1783, înmulțind colecțiile și decorațiile interioare, mulțumită averii considerabile de care dispunea. Renumit pentru actele lui de binefacere, ducele, devenit „citoyen Penthièvre” în timpul Revoluției franceze, este aclamat și respectat de cetățenii orașului, desi aceștia erau foarte republicani.

După moartea ducelui, proprietatea trece din mână în mână, până când, în 1858, baronul Schikler cumpără întregul domeniu. În fine, în 1903, Bizy devine proprietatea lui Louis Suchet, al patrulea duce de Albufera, descendentul mareșalului lui Napoleon, duce și „pair de France”. Castelul și întreaga proprietate aparțin până azi descendenților acestei familii.

bizy-salon-001_resize
In primul plan, biroul din salonul napoleonian al castelului

Din fericire, în ciuda vicisitudinilor celor două războaie mondiale, castelul, fântânile, parcul, chiar și mobilierul au fost salvate și astăzi sunt clasate „monument istoric”.

Unul din principalele saloane ale castelului este consacrat legăturilor între familia de Albufera cu personalitățile epocii imperiale: Joseph și Lucien Bonaparte, Cambacérès, Davout, Masséna, Suchet etc.

Pe biroul impozant care domină încăperea, alături de două paravane din lac de Coromandel și lângă o mapă din piele decorată cu scutul familiei, poate fi remarcat un frumos ansamblu compus din două călimări de cristal, o nisiparniță și un clopoțel de argint, așezate pe un soclu din același metal. Cel care, cu autorizația proprietarei castelului, ar deschide călimara din stânga, ar putea găsi un bilet împăturit pe care e scris cu creionul următorul comentariu:

„Această călimară, care a servit la semnarea actului unirii Principatelor Danubiene, a fost oferită bunicului meu Mr Jacques Poumay*, însărcinat cu afaceri al Belgiei pe la 1865, de către Alexandre Jean I, prinț Cuza, născut la Galați în 1820, mort la Heidelberg în 1873. În ciuda opoziției lui Nicolae Vogoride, el a reușit uniunea Moldovei și a Munteniei, prinț al Moldovei în ianuarie 1859 a fost numit câteva zile mai târziu prinț al Munteniei. A semnat abdicarea în 1866 în urma unei conspirații militare.”

calimara-bizy-001_resize
Călimara şi misteriosul bilet care descrie istoria prinţului Cuza

Din păcate, proprietara castelului unde, mulțumită unor cunoștințe din localitate, am descoperit martorul interesant al unei pagini majore din istoria României, nu are nici cea mai mică idee despre proveniența acestui obiect în familia Albufera.

Contez pe cititorii acestui articol și pe istoricii pe care îi voi consulta, pentru a elucida acest mister!

Adrian Irvin Rozei, Bizy, mai 2009

——–
Note:

*Jacques Poumay, banchier de reputație internațională, a fost ani de zile consulul Belgiei la București și a însoțit pas cu pas ascensiunea și dizgrația prințului Cuza. Bun cunoscător al moravurilor românești, iată cum descrie el obiceiurile și caracterul populației din Principatele Danubiene:

Românii își iubesc țara, sau cel puțin vorbesc mult despre ea și se lasă cu ușurinţă purtați de emoție la auzul numelui patriei lor. Literatura lor se bizuie pe de-antregul pe acest sentiment și pe cel al iubirii, dar poate că totuși imaginația cântărește mai greu decât inima în aceste emoții violente şi rapide…

Românii înteleg uşor, pricep imediat şi au un spirit fin. Ei preferă, din toate domenile de studiu, dreptul, pentru că acesta le pune în valoare un dublu instinct: cel al fineţei în argumentaţie şi cel al abundenţei în vorbire. Să adăugăm că mulţimea de procese face ca profesia de avocat să fie foarte lucrativă. Există, păstrînd proporţia, mai mulţi doctori în drept la români decât la orice alt popor din Europa. Cei mai mulţi dintre aceştia şi-au făcut studiile la Paris.

Citesc cu aviditate istoria, dar pentru a-şi satisface mai degraba o curiozitate copilărească decât pentru a învăţa marile ei lecţii. De aceea, preferă istoria contemporană şi, în această istorie, partea anecdotică. Adoră pamfletele, istoria citită în alcov. Li se pare că viciile celor mari îi absolvă de propriile lor vicii. Câţiva au abordat totuşi latura de erudiţie a istoriei; au strâns o groază de documente, dar le lipseşte spiritul de coordonare…

În filosofie, iubesc îndestul arguţiile, dar se preocupă puţin de marile probleme religioase şi sociale…

Ştiinţele exacte sunt cultivate de câţiva tineri fiind, în general, neglijate de massa studenţilor.

Chestiunile politice îi preocupă în cel mai înalt grad. De zece ani, românii nu mai scriu decît articole de ziar şi aceste articole, când nu sunt scrise de personalităţi, nu dezvoltă decât teorii găunoase, cărora le lipseşte
sancţiunea experienţei.

Imaginaţia românilor este vie şi mobilă… Ei se entuziasmează uşor şi se potolesc nu mai puţin repede… Sensibilitatea li se aseamănă cu imaginaţia. Se îndragostesc repede şi uită încă şi mai repede. La ei, nicio impresie nu durează; nu păstrează amintirea răului mai mult decât pe cea a binelui. Nu sunt deloc răzbunători, dupa cum nu sunt nici recunoscători.”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *