Les peuples heureux n’ont pas d’histoire…

File de jurnal

La Bastide Vieille, 12/02/2018

 

Écoutez-moi vous les ringards
Écologistes des grands soirs
La pollution n’est pas dans l’air
Elle est sur vos visages blêmes…

Renaud Sechan

 

De ani de zile, tot aud, la televizor sau la radio, jurnalişti foarte competenţi care îmi explică, pe un ton savant, că :

 -în ţările noastre occidentale, nu mai există tradiţii,

-că mâncăm numai « porcării »,

-că nu mai putem vedea nicio stea pe bolta celestă, din cauza luminii oraşelor care poluează cerul etc., etc. 

Poate că, după ani de spălare pe creier sistematic organizată, aş fi ajuns şi eu să iau de bune aceste teorii. Din fericire, fiind pensionar, îmi pot permite să voiajez o bună parte din an. 

In 2017, am traversat de vreo patru ori întreaga Franţă, de la Bordeaux la Biarritz, de la Toulouse la Marsilia, de la Uzès la Valence, de la Nevers la Valençay, prin Masivul Central,  de la St. Raphael la Menton… 

Insă, cel mai mult timp, în afara celui petrecut la Paris, l-am consacrat Languedocului, unde locuiesc 4 luni pe an. Pe bucăţele, dar în toate anotimpurile ! Şi asta, de mai bine de 10 ani. 

Pot afirma, deci, că este o zonă pe care o cunosc (foarte) bine.

De aceea, afirmaţii ca cele mai sus menţionate, mă scot din sărite. 

Aş putea începe o luuuuuuungă listă de exemple, care contrazic aceste afirmaţii.

Desigur că mi-e greu să demonstrez că din curtea noastră văd, în fiecare seară (când nu e lună plină sau e înorat !) milioane de stele.

Verific de fiecare dată, că « Steaua polară » nu s-a mutat şi că se găseşte tot deasupra chiparosului uriaş din grădină (pe care noi îl numim « L’Ancêtre » !), urmăresc « Carul mare », care se învârte în jurul ei, caut constelaţia « Orion », care apare pe boltă mai devreme sau mai târziu, în funcţie de anotimpuri… Şi, de câteva ori, am asistat chiar la eclipse de Lună. 

In schimb, pentru tradiţiile locale, pot să demonstrez uşor, cu fotografii, că nu au dispărut !

Acum, am ales numai două exemple, corespunzând evenimentelor la care am asistat în doar două zile. 

                                             *   *   * 

După cum spune Wikipedia : Roquebrun est un village situé près de l’entrée méridionale du Parc Naturel Régional du Haut-Languedoc, à 35 kilomètres environ de Béziers dans les Hauts cantons de l’Hérault.

Deşi el nu mai are azi decât cca. 600 locuitori (de două ori mai puţin decât acum 100 ani !), acest sat rămâne un pol de atracţie pentru turismul regional… şi nu numai ! 

Geografia lui medievală, climatul excepţional de blând, gastronomia tradiţională fac din Roquebrun un centru turistic ideal pentru cei care iubesc natura autentică, sporturile acvatice (satul se găseşte într-o meandră a râului Orb), vânătoarea, drumeţia… şi vinurile autentice ! 

Insă « momentul cheie » al anului este reprezentat de « La Fête du mimosa », care are loc într-a doua duminică a lunii februarie. 

Atunci este, în teorie, EXACT momentul în care arborii de mimoza sunt plini de flori şi, sub lumina soarelui de iarnă, ei strălucesc atât de puternic încât trebuie să foloseşti ochelari de soare, ca să-ţi păzeşti vederea. 

E drept că, uneori, momentul vârf al înfloririi lor se deplasează cu câteva zile, spre disperarea locuitorilor satului. Ba chiar, o dată sau de două ori în 15 ani, ei au fost obligaţi să « importe » crengi de mimoza, din satele vecine !

Insă, în acest an, zeii au fost de partea noastră ! Nu numai că arborii erau în plină floare, dar şi soarele a ieşit din nori, drept la ora 14h30, când începea defilarea tradiţională. 

Exact ca la Rio de Janeiro (toute proportion gardée !), locuitorii satului pregătesc defilarea, alegând o temă, decorând carele alegorice trase de tractoarele agricultorilor satului, repetând cântecele tradiţionale din zonă şi… exersând paşii « majorettelor » locale.

Sunt invitate şi fanfarele din împrejurimi, precum şi « animalele totemice », reprezentând tradiţiile seculare ale satelor Occitane. 

După ce toată lumea a fost bine “enfariné”  de către morarii tradiţionali, toţi se regăsesc în jurul unui « vin d’honneur », oferit de producătorii locali şi cântă în cor imnul Occitan:                               

                                  Se canta, que canto
Canto pas per you
Canto per ma mio
Qu’es al lent de you

                                …………………………………
                                 Aquélos mountagnos
Tant s’abacharan
Mas amourettos
Se rapproucharan.

Pentru cei care nu mă cred, jurnalişti sau cârcotaşi, am selecţionat câteva imagini, luate pe 11/02/2018. 

Acum câţiva ani, am descoperit că directorul uzinei electrice din Krasnoiarsk  a cumpărat un apartament la Roquebrun şi vine aici timp de două săptămâni, de două ori pe an, de Paşte şi pe 15 august. 

Ca să ajungă la noi cu familia, din Siberia îndepărtată, el ia un avion Krasnoiarsk – Sankt Petersburg, apoi altul, până la Barcelona, după care face vreo 250 Km cu maşina, până la Roquebrun! Aproape o zi întreagă de călătorie! 

Probabil că « se merită », cum se spune azi, la Bucureşti! 

                                     *   *   *

A doua zi, ne-am dus la Clermont-l’Hérault, oraşul natal al soţiei mele, unde ea şi-a petrecut primii 20 ani din viaţă. Oraş pe care eu îl cunosc din 1984.

Mergem acolo de fiecare dată când « coborâm » în Languedoc. 

Insă, de această dată, am făcut cunoştinţă cu un personaj pe care, în mod straniu, nu-l mai întâlnisem încă ! 

Este vorba despre « ciobăniţa » ce se ocupă de o turmă de oi, care, timp de mai mulţi ani, au păscut pe terenurile socrului meu. Şi care, din când în când, ne oferă o pulpă sau o carcasă de miel.

Despre modul natural în care sunt hrănite aceste animale, nu avem nicio îndoială !

Cînele ciobănesc supraveghează şi dirijează circulaţia pe drumurile de la noi!

Insă, în ultima vreme, ea nu mai are voie să vândă nimic particularilor. Totul trebuie să treacă prin « controlul sanitar ». Din fericire, la Gignac, oraş  care se găseşte la vreo 30 Km, există o măcelărie cu « circuit scurt », care comercializează carnea produsă de ea. 

In trecut, exista şi o turmă de capre, care păşteau tot pe terenurile socrului meu. Proprietarii caprelor plăteau… cu brânza produsă de ei.

Din păcate, au dispărut, pentru că autorităţile au descoperit că aceşti « soixante-huitarzi » cam hippies, produceau şi nişte frunze verzi, pe care le fumau !

Producţie garantat ecologică !  

Tot în regiune, există şi un grup de vânători, care-şi exercită pasiunea pe terenurile aparţinând soţiei mele. De la ei primim, în mod periodic, câte o pulpă de mistreţ sau de căprioară. Mistreţii s-au înmulţit atât de mult, încât nimeni nu mai ştie cum să scape de ei !

Noroc că în zona noastră nu trăiesc urşi ! 

Nu voi mai menţiona mierea de albine, produsă tot pe terenul soţiei mele.

Cât despre lămâile, gutuile, smochinele, rodiile, « nèfles » (în româneşte « moşmoane » !), … care cresc fără niciun îngrăşământ sau produs chimic în grădina noastră, nu am decât un singur regret : că ele se coc cam toate odată şi nu putem mânca decât o foarte mică parte.

Restul… rămâne pentru păsări ! 

Am lăsat mai la urmă fructul meu preferat : kaki !

Acum vreo 8 ani, cunoscând pasiunea mea pentru acest fruct, soţia mea mi-a oferit un pom de kaki ( « plaqueminier », în franceză !).

Cantitatea de fructe pe care o produce el anual, în decembrie/ianuarie, este atât de importantă, încât trebuie să elimin cam o treime, altfel crengile s-ar rupe ! 

Avem şi doi arbori de « feijoa » sau « goyave de Montevideo », un pom fructifer din Noua Zeelandă, care însă nu face fructe, tot în luna decembrie, decât cam odată la doi ani ! 

Pe faţada casei, creşte un picior de viţă de vie.

Fiind expus la lumina soarelui, pe fondul alb al tencuielii, strugurii lui se coc cam zece zile înaintea celor de pe sutele de hectare ce ne înconjoară. Şi pe care tot nu i-am putea consuma : sunt struguri pentru fabricarea vinului !

Insă cei de pe faţada casei… sunt delicioşi! 

Aş putea continua astfel, vorbind despre trufe, ouăle produse de găinile unui amic, roşiile altei cunoştinţe… dar nu vrea să-i fac geloşi pe jurnaliştii specializaţi în prezentarea catastrofală a lumii ce ne înconjoară. 

Insă i-aş sfătui să se mai îndepărteze, măcar din când în când, de Champs-Elysées, înainte de a face afirmaţii atât de categorice !

 

Adrian Irvin ROZEI

La Bastide Vieille, februarie 2018

 

Service après vente

 

Intors la Paris, m-am dus, de curiozitate, la floristul din colţ şi l-am întrebat dacă are mimoza. Mi-a arătat o găleată cu câteva fire.

Preţul afişat : 5€95 / firul. Eu am plătit, la Béziers, 1€ pentru trei fire! 

Prefer “circuitul scurt”, de la producător, la consumator. Vânzătorul din Béziers posedă 6 ha cu arbori de mimoza ! 

Până şi « lou camel », mascota oraşului de 17 secole, mă priveşte, la gară, cu un zâmbet şugubăţ, plin de subânţeles : 

« Incă n-ai priceput unde-i adevărul ? » !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *