Leapșa pe cocoțate!

Alphonse Allais voia să mute orasele la ţară!

Subconstientul nostru colectiv visează de multă vreme o întoarcere la vremurile idilice, când strămosul orăsanului de azi locuia în sânul naturii, pe care o vedea apropiată, prietenoasă, ecologică, în fine, cu toate calitătile.

Ai zice că am uitat cu totii versurile poetului care zicea:

„Locuinta mea de véră
E la ţéră…
Acolo era să mor
De urât si de’ntristare
Beat de soare
Si pârlit îngrozitor!”

Astăzi, negustorii de vis, care ne-au vândut zeci de ani imaginea idilică a micii case la tară, pe care atâtia francezi o numesc „Sam Suffit” (îmi ajunge) sau „Notre nid” (cuibul nostru), îngroziti de saturarea pietii, au găsit o nouă variantă.

„Regăsiti un loc unde afectivul, irationalul, inconstientul se amestecă cu visele, plăcerile si jubilarea: trăiţi cocoţaţi!”, spune articolul din revista metroului parizian, datată 14-20 ianuarie 2002, care face apologia produselor societătii „La Cabane Perchée”.


Si continuă spunând: „…trăiţi într’adevăr cocoţat într’o cabană dintr’un pom. Cabana e „regresivă”, pentru că îti dă sigurantă. E un adăpost nu prea mare, exact pe măsura ta, bine delimitat, unde te simti protejat.”

De unde până la comparatia cu spatiul intrauterin, nu mai e decât un singur pas!

Ascultând aceste teorii, ti-ai putea imagina că de fapt este modul de lansare al unui nou „concept marketing”, adresat celor ce nu au mijloacele necesare pentru a-si cumpăra casa la tară, care să devină resedinta lor secundară.

Nici vorbă! Nu numai că aceste cabane instalate în arbori au nevoie de un teren si o infrastructură la sol pentru a le asigura perenitatea, dar însusi pretul, cuprins între 15 000 si 30 000 €, nu este la îndemâna oricui pentru satisfacerea unui capriciu.

De aceea poate, principalii clienti ale acestor cabane sunt personalităti sau vedete din lumea artistică.

Între altii, faimosul fotograf Yann Arthus-Bertrand, devenit celebru în lumea întreagă prin imaginile publicate în cartea „La Terre Vue du Ciel”, si-a construit o cabană de lemn la 12 metri de sol, într’un arbore situat în apropierea de pădurea din Rambouillet, aflată la cca. 50 Km în sudul Parisului. Cabana, la care se ajunge urcând pe o scară în spirală cu vreo sută de trepte, se compune dintr’o cameră-bibliotecă , un refugiu cu o vedere minunată deasupra pădurii vecine, unde poti visa, lucra sau, pur si simplu, dormi.

De fapt, nici nu e vorba de un concept nou, pentru că aceste cabane, cocoţate în copaci, existau deja acum mai bine de o sută cincizeci de ani.

In jurul anului 1850, lângă castelul din Sceaux, în sud-vestul Parisului, amatorii de distractii „champêtres” se întâlneau în timpul verii ca să danseze si să bea un pahar de vin. Intre altele, descrierea de către Balzac a celebrului „bal de Sceaux” a făcut ca acest loc, aflat în vecinătatea satului numit „Le Plessis-Piquet”, să devină celebru.

Joseph Gueusquin (1819 – 1889), care era pe la 1840 proprietarul unui mic restaurant în centrul Parisului, se ducea deseori să danseze în acest loc.

Pe când mergea să se plimbe pentru a se răcori, după obiceiul vremii, în pădurea vecină, Joseph Gueusquin descoperă, în locul numit „La Châtaigneraie”, câtiva arbori de dimensiuni exceptionale. Cum pe atunci, între 1840 si 1845, cărtile care descriau aventurile lui Robinson erau foarte la modă, acest proprietar de restaurant are o idee originală: să instaleze într’unul din cei mai mari castani câteva cabane care, legate între ele prin scări si punti de lemn, să formeze un bal-restaurant, numit „Grand Robinson”. De fapt numele vine de la confuzia între aventurile lui Robinson Crusoe publicate de Daniel Defoe în 1813, si cele ale eroilor romanului elvetian de J.D. Wyss, care s’au instalat într’un copac, amenajându-l cu tot confortul.

Foarte repede, succesul întreprinderii lui J. Guesquin este atât de mare, că, în curând, toti parizienii aleargă la Plessis, pentru a profita de ambianta „din copac”, uitând de balul de la Sceaux.

În curând, alte sapte restaurante sunt inaugurate în acest sat, care număra în 1846 numai 192 locuitori:”Aux Deux Marronniers”, „Au Grand Saint-Eloi”, devenit mai târziu „La Chaumière de Robinson”, „Au Chalet Sans-Souci”, care îsi va schimba numele în „Grand Arbre”, „Au Gros Châtaignier”, „A Vendredi”, „L’Arbre de la Terrasse” si „Au Rendez-Vous Parisien”.

În 1846 a fost inaugurată calea ferată între Paris si Sceaux. La gară asteptau calestile, trase de un singur cal, numite „omnibus” sau „coucou”, care făceau naveta între Sceaux si Robinson cu grupuri de câte zece călători.

Începând din 1895, linia de tren este extinsă până la Robinson, ca urmare a succesului restaurantelor din copaci.

La începutul secolului XX, în toată regiunea se instalaseră mai bine de treizeci de restaurante sau simple baruri, unde se mânca, dansa si cânta, dar mai ales se organizau nunti. În perioada lor de glorie, câteva din aceste restaurante adăposteau, în zilele de sărbătoare, până la 25 de nunti în acelasi timp! Ceea ce contribuia la veselia generală, pentru că, după primul pahar de vin, toti mesenii se amestecau si dansau împreună.

Între timp, în alte restaurante, foarte selecte, unde se aduna „lumea bună”, se serveau nenumărate specialităti locale, gătite multumită „materiilor prime” proaspete, furnizate de fermele din regiune. Mâncăruri alese, compuse deseori din homar, crap sau anghilă pescuite în acuariile instalate de proprietarii restaurantelor, sunt urcate în arbori, pentru a fi servite mesenilor, cu ajutorul unor scripeti si cosuri de nuiele, care fac şarmul locului.

Bineînteles că prin aceste restaurante „şic” trec toate personalitătile vremii, deoarece faima lor se dusese până peste hotare. Victor Advielle povesteste, într’una din lucrările sale istorice, că l’a întâlnit aici pe Alfons XII, regele Spaniei, însotit de mama sa, fosta regină Isabel II.

În jurul restaurantelor se dezvoltă încet-încet tot felul de „atractii”, menite să ocupe ziua întreagă a vilegiaturistilor. Pentru că, uneori, amatorii de excursii câmpenesti se instalau la Robinson pentru week-end sau chiar pe toată săptămâna.

Printre amuzamentele propuse se numărau si plimbările pe cai sau, mai ales, pe măgari, devenite specialitatea locului. Andre Guesquin, nepotul creatorului primului restaurant cocoţat din Robinson, povesteste că măgarii, care aveau obisnuintele lor, după ce făcuseră de atâtea ori acelasi drum, se opreau în vârful colinei si se întorceau direct la staulele lor, fără să le pese dacă turistii avuseseră timp să coboare sau dacă ora de închiriere era deja terminată sau nu. Alti amatori închiriau trăsuri cu cai, care le permiteau să viziteze nu numai Robinsonul, dar si împrejurimile.

În perioada de vârf a sezonului, care dura din aprilie până în octombrie, diferitele restaurante propuneau vizitatorilor „des cabinets de verdure”, balansoare, tobogane, manejuri si diferite jocuri, ba chiar construiseră localuri de atmosferă, ca de exemplu „restaurants- chaumière”.

După 1889, familia Gausquin a cumpărat la Expozitia Universală din Paris si a instalat la Robinson un pavilion numit „L’Auberge Espagnole”, unde se putea obtine orice băutură, însă clientii trebuiau să vină cu mâncarea de acasă. De unde expresia rămasă până astăzi în langaj popular: „C’est „L’Auberge Espagnole” où on ne trouve que ce qu’on y apporte!” (E hanul spaniol unde nu găsesti decât ce ai adus!)

Bineînteles că, în ciuda clientelei numeroase, concurenta între diferitele restaurante era enormă, uneori chiar între membrii aceleiasi familii, care posedau diferite stabilimente.

Asa că fiecare încerca să-si facă reclama cum putea. Dacă unul din restaurante anunta pe fatadă, repetând pe diferite firme: „Vrai arbre, vrai Robinson”, cel de peste drum, care era mai recent, anunta: “Au Grand Arbre (cel mai înalt din zonă)”.

În fine, Robinson, care era acum cunoscut în lumea întreagă, multumită restaurantelor cocoţate în copaci, primeste recunoasterea supremă a administratiei franceze: Consiliul municipal decide schimbarea numelui comunei din „Le Plessis-Piquet” în „Le Plessis-Robinson”, denumire oficializată prin decretul semnat pe 12 noiembrie 1909 de către Armand Fallières, presedintele Republicii Franceze.

În 1948, cu ocazia centenarului celebrelor restaurante, o sărbătoare enormă reunea, în luna mai, zeci de mii de locuitori ai Parisului. Baluri populare, mese organizate la toate preturile, de la sandwichul adus de acasă până la dineul pantagruelic de 3000 franci, focuri de artificii si spectacole prezentate de vedetele zilei: este ultima sclipire de glorie a unei lumi si a unei mode care dispar. Automobilul pentru toată lumea a ucis distractiile în grup!

„Le Grand Arbre”, ultimul restaurant istoric din Robinson, îsi închide portile în 1976.

Din nefericire, în afară de constructiile a două restaurante din acea epocă, care mai subsistă si pot fi vizitate până astăzi, însă fără nici o activitate, singurele mărturii ce ne-au mai rămas sunt, în plus de cărtile postale, cântecele amintind animatia exceptională de acum un secol.

Aproape douăzeci de melodii, intitulate: „Voyage à Robinson”, „Dans les bois de Robinson”, „Sous les branches”, „La Chanson de Robinson” etc, ba chiar si o operetă-bufă într’un act, „L’Arbre de Robinson”, compusă în 1859, amintesc un secol de glorie si succese, astăzi uitate.
Cum spun francezii: „Chez nous, tout fini par des chansons!”

* * *

Regina Maria a României scria în cartea intitulată „Casele mele de vis”:

„Visul oricărei femei e să aibă o casă a ei. N’are a face cât e de mică si de smerită, numai să fie într’adevăr a ei, cuibul, adăpostul, retragerea.”

Nu se poate spune că în viata si strălucitoarea ei carieră, această regină atât de romantică, dar si atât de pasionată de tot ce se putea construi, amenaja, decora, ar fi avut vreun motiv de frustrare în acest domeniu.

Palatul Cotroceni, Castelul Bran, Pelisorul, palatul de la Mamaia, Castelul de la Scroviste si cel dela Balcic, iată numai câteva edificii pentru a căror constructie sau decoratie ea s’a pasionat de-a lungul vietii.

Însă prima si poate cea mai pesonală constructie pe care a initiat-o, scurtă vreme după sosirea ei în România, a fost „casa din copac” de la Sinaia.

De cum a ajuns în Ţară, în 1893, principesă mostenitoare de numai 16 ani, Maria a avut o aversiune pentru atmosfera apretată întretinută de regele Carol în resedintele sale. Este binecunoscută pasiunea Mariei pentru sport si mai ales pentru contactul cu natura. Nu rareori această pasiune, sustinută de o energie de fier, a adus-o pe tânăra printesă, căreia regele Carol îi menise numai functia de a asigura posteritatea familiei regale, în conflict cu cel pe care nu întâmplător îl numea cu formula germană „Der Onkel”.

Printre alte fantezii multiple, dar încă greu de realizat, câtă vreme cheltuielile erau controlate de „Unchiul”, Maria a avut prin 1897 si ideea construirii unei „case în copac”, care a purtat diferite nume, precum: „Juniperus”, „Cuibul” sau, mai ales, „Cuibul Printesei”.

În această aventură, printesa Maria a fost ajutată de sora ei Victoria Melita, poreclită Ducky. Aceasta era căsatorită cu Marele Duce Ernst Ludwig de Hessa, el însusi reputat amator de artă si mecena, care a înfiintat, între altele, o colonie de artisti la Darmstadt, în vecinătatea orasului Frankfurt.

Prin intermediul surorii sale, Maria a descoperit opera arhitectului scotian Baillie Scott, care lucrase în palatul ducelui de Hessa, si a admirat modernitatea grafică si coloristică a acestuia, în comparatie cu stilul paseist al constructiilor casei regale din România.

Era de fapt încă o formă de rebeliune a printesei, admiratoare a modei „Art Nouveau”, care cucerea rapid capitalele Europei, în conflict cu stilul „istoricizant”, apreciat de generatia precedentă.

Astfel, Maria a comandat lui Baillie Scott în 1897, prin intermediul surorii sale, care a fost mesagerul, sfătuitorul si, în parte, conceptorul acestei realizări, decoratia interioară a „cabanei” pe care o visa. Era vorba de constructia unei case aflate la opt metri înăltime, în pădurea de pini din parcul castelului Peles, resedinta de vară a familiei domnitoare.

Se pare că ideea artistică fusese inspirată de versurile unui poem al lui Dante Gabriel Rosetti, care spuneau:

„Se aplecase binecuvântata fecioară
Peste a cerului margine de aur”

Aceasta pentru „justificarea” romantică, pentru că din punct de vedere practic este foarte probabil că printesa Maria auzise de constructiile similare din Europa, probabil chiar de cele din vecinătatea Parisului.

Iată cum descrie însăsi regina Maria, în biografia sa, intitulată „Povestea vietii mele”, acest „cuib”:

„Era alcătuită din trei încăperi, un balcon larg si o galerie care se întindea de-a lungul unei laturi, străjuind o mare înăltime… La această priveliste se ajungea prin intermediul unei scări adăpostite într’un turn de lemn copiat după clopotnitele noastre tărănesti, iar între turn si casă a fost construită o punte mobilă care ducea spre înaltul meu refugiu; atunci când a fost terminată, mă aflam într’o fortăreată si puteam sfida lumea de jos.”

Realizarea practică a fost încredintată arhitectului regal, Lecomte de Noüy, ajutat de Karel Liman, arhitectul castelului Peles si se pare că întreaga constructie a fost terminată în patru luni, inaugurarea făcându-se în iulie 1898.

Decoratia, realizată de Baillie Scott*, după conceptia, gusturile si, probabil, chiar desenele printesei Maria, se baza pe compozitii florale. Fiecare cameră principală avea o dominantă diferită: floarea soarelui, crinul si macul. Este foarte probabil că Maria a modificat în continuare planurile concepute de Baillie Scott, pentru că în fotografiile rămase din interiorul „cabanei”, mare parte din motivele decorative descrise de arhitect nu mai apar.

Totusi, multe din ideile utilizate pentru decorarea „cuibului” au fost reluate de-a lungul anilor si se regăsesc în diferitele resedinte ale reginei.

Rezultatul a fost atât de reusit încât „cuibul” a devenit foarte repede un punct de atractie, chiar si cu ocazia vizitelor oficiale la Peles.

Iată cum descrie regina Maria, în memoriile sale, scrise treizeci de ani mai târziu, succesul acestei prime realizări artistice:

„…desi, la început, ideea mea absurdă a fost ironizată în mod deschis, toată lumea dorea să traverseze puntea mobilă si să-mi admire “cuibul” din interior. Chiar si Unchiul, acel bărbat sever lipsit de imaginatie, s’a lăsat sedus pe loc de farmecul “nebuniei” mele si, cel mai neasteptat lucru, a insistat să organizez acolo ceaiuri pentru oaspetii pe care el îi considera mai pretentiosi… Am tinut o agendă cu toti vizitatorii lui Juniperus, între filele căreia am pictat florile sălbatice ale Sinaiei, iar această carte stă drept mărturie a numărului si calitătii celor pe care i-am primit, de la regele Ferdinand al Bulgariei până la cel mai umil locotenent.”

„Cuibul Printeselor” a avut însă o viată limitată, pentru că, putin timp după sfârsitul Primului Război Mondial, a fost distrus de o furtună. La acea vreme, printesa Maria, devenită Regina României Mari, avea alte proiecte si alte mijloace, mult mai importante, pe care conta pentru a realiza alte „case de vis”!

* * *

Pe la mijlocul anilor ’70, am venit în vacantă în România, însotit de un prieten francez, pe care îl stimam în mod deosebit. Cum mă auzise vorbind de nenumărate ori despre România, voia să vadă cu ochii lui, de unde vine “le bon sauvage”.

I-am explicat că în România, mai ales în anii aceia, te poti astepta la orice surpriză: “le meilleur et le pire” si… am plecat.

Ajuns la Bucuresti, prietenul meu a tinut cu tot dinadinsul să invităm la masă pe consulul Frantei, pe care îl cunostea de ani de zile.

Trebuia să găsesc cu orice pret un loc original pentru dejunul nostru!

Din fericire, diferite cunostinte îmi recomandaseră “Hanul cu prepeleac”, din afara Bucurestilor.

Într’adevăr locul era agreabil, invitatii mei au fost tot atât de impresionati de mesele instalate în copaci, cât si de calitatea puiului la ceaun si a mămăligii cu mujdei, care ne-au fost servite în farfurii de lut smăltuit si tacâmuri de lemn sculptat. Ba chiar, sotia consulului a cerut să vadă, la bucătărie, cum se pregătesc aceste specialităti traditionale românesti.

Prudent, m’am dus mai înainte, în inspectie!

Si la bucătărie, să vezi minunea! Pe mese, pe scaune, ba chiar si pe podea se îngrămădeau stive de zeci de farfurii murdare, pline de resturile lăsate de consumatori.

Speriat de această vedere si înebunit de explicatiile pe care va trebui să le dau, l’am întrebat pe bucătar ce s’a întâmplat.

“Nu mai avem apă de trei zile!”

“Si cum gătiti?”

“Ne trimit apa cu cisterna, de la Bucuresti.”

“Si farfuriile?”

“Asteptăm reparatia retelei, ca să le putem spăla. Între timp primim în fiecare zi farfurii si tacâmuri noi, din depozit.”

N’am îndrăznit să le arăt invitatilor mei această vedere apocaliptică.

Asa că a trebuit să-i duc cu vorba, povestindu-le istoria restaurantelor din copaci.

Într’adevăr, România este “le meilleur et le pire”!

Adrian Irvin Rozei, Domaine de Creiscels, iulie 2002

P.S. : Cărările întortocheate ale vieţii au facut sa-l reîntâlnesc treizeci de ani mai târziu pe consulul Frantei, devenit astăzi consul la Lima, în Peru.

Povestindu-i aventura din anii ’70 am constatat că nici el, nici soţia lui nu remarcaseră nimic din „tragedia” care se petrecuse în bucătăria restaurantului. În schimb îşi amintea numele lui şi mi-a vorbit cu lacrimi în ochi despre calitatea bucatelor şi atmosfera locului pe care n-a mai întâlnit-o nicăieri în toţi acesti ani, deşi a colindat înteaga lume. Aştept cu nerăbdare momentul când îl voi putea invita dinnou la „Hanul cu prepeleac” dela Mogoşoaia.

Galerie foto


1. Guinguette: Ultimul restaurant “în copac” din Le Plessis-Robinson care a supravietuit pâna azi
2. Arbre arthus: Casa din copac pe care si-a construit-o celebrul fotograf Yann Arthus-Bertrand în apropierea Parisului
3. Arbre Robinson: Celebrul restaurant “Le vrai arbre” din Robinson pe la 1900
4. Cuibul printesei: O carte postala dela 1900 reprezentând “casa din copac” a printesei Maria dela Peles (col. A.I. R.)

———————-
Nota:
*Detaliile colaborării artistice între principesa Maria si arhitectul Baillie Scott, au fost descrise de Shona Lowe într’un articol intitulat: “O casă regală în copac la Sinaia”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *