Le fiasco d’un surdoué *

surdoue.jpgDupă 7 noiembrie 2006, când toate ziarele din Franţa au anunţat decesul lui Jean-Jacques Servan-Schreiber, de cele mai multe ori pe prima pagină, cortegiul obişnuit de laude şi cădelniţări, care însoţeşte de obicei dispariţia unui personaj binecunoscut al clasei politice, s’a dezlănţuit cu o forţă depăşind tradiţia. Au urmat articole, cronici, comentarii, dosare speciale în mai toate mediile de comunicaţie actuale. Era cu atât mai straniu cu cât eroul acestei dezlănţuiri mediatice dispăruse de vreo 20 ani din actualitatea, fie ea politică, jurnalistică sau literară, în care se revelase timp de mai bine de 30 ani de manieră fulgerătoare.

“Fulgerător” este probabil adjectivul care se potriveşte cel mai bine caracterului şi carierei celui despre care un jurnalist spunea că era “un om prea grăbit” şi care a încercat să impună societătii franceze “graba” sa, cu urmările pe care le vom vedea mai departe. Poate tot din această necesitate viscerală de a “face repede” cel care se numea Jean-Jacques Servan-Schreiber s’a făcut cunoscut sub iniţialele “J.J.S.S.” într’o vreme când aceste diminutive nu erau la modă în lumea franceză şi semănau mai degrabă cu obiceiurile americane. E drept că J.J.S.S. a fost considerat multă vreme ca fiind modelul ziaristului/ scriitor/ om politic “à l’américaine” într’o epocă în care supremaţia economică a Statelor Unite nu era contestată de nimeni şi în care “modelul american” părea să reprezinte “viitorul radios al omenirii”.

Tot atunci, pe la sfârşitul deceniului şase şi începutul deceniului şapte al secolului XX, J.J.S.S. a reprezentat pentru clasa intelectualităţii franceze un model şi un ghid mulţumită căruia ea spera să împingă Franţa, şi datorită rolului ei de leader, mai apoi, întreaga Europă, pe drumul reformelor, al modernizării şi al integrării europene. Idei şi iniţiative avansate pentru vremea aceea şi care s’au realizat în timp, însă de o manieră diferită şi de către alte personalităţi decât J.J.S.S. De ce? Poate pentru că tocmai îi lipsea leader-ului carismatic, “charmant et charmeur” ceea ce François Mitterand, alt vrăjitor care a reuşit să hipnotizeze întreaga lume timp de câteva decenii, numea cu o formulă poetică: “Laisser du temps au temps”. Şi, mai ales, pentru că nu a ştiut să practice arta compromisului, atât de necesară în politica modernă.

***

J.J.S.S. s’a născut într’o familie de străluciţi intelectuali francezi. Tatăl lui, director al cotodianului economic “Les Echos”, scrisese deja în 1917 o carte intitulată “L’Exemple américain”. J.J.S.S. va publica cincizeci de ani mai târziu “Le Défi américain”, unul dintre primele “best-sell”-uri economice mondiale tradus în 15 limbi, vândut în 2 milioane de exemplare în Franţa şi 7 milioane în restul lumii.

După ce a fost primit la celebra “Ecole polytechnique” din Paris în 1943, cel care va deveni mai apoi J.J.S.S. s’a refugiat în Statele Unite, unde a devenit pilot de vânătoare. Reîntors în Franţa după război, când şi-a terminat studiile la Şcoala Politehnică, J.J.S.S. a păstrat o admiraţie fără limite pentru modelul american pe care îl găsea dur, dar motivant şi de factură oarecum prusacă. Nu întâmplător anumiţi jurnalişti îl caracterizau pe J.J.S.S. ca fiind “francez din naştere, prusac prin descendenţă, american prin admiraţie”.

Fapt cert este că, timp de 20 ani tot ceeace a întreprins i-a reuşit din plin, în ciuda ştachetelor din ce în ce mai sus ridicate pe care şi le impunea.

La numai 25 ani, angajat de Hubert Beuve-Méry, fondatorul ziarului “Le Monde”, J.J.S.S. devine editorialist de politică internaţională. În 1953, J.J.S.S. crează, împreună cu Françoise Giroud, jurnalul “L’Express” al cărui scop era să-l aducă la putere pe Piere Mendès-France, singurul om politic capabil, după părerea lor, să salveze Franţa împotmolită în războaiele coloniale.

Prin paginile acestui jurnal, la care au colaborat cele mai prestigioase figuri ale literelor franceze precum Albert Camus, Jean-Paul Sartre, André Malraux sau François Mauriac, J.J.S.S. reuşeşte să cucerească publicul francez şi să transforme la numai 30 ani acest organ de presă într’o punte între personalităţi tot atât de diferite precum viitorii preşedinţi ai republicii Valery Giscard d’Estaing şi François Mitterrand, economistul Simon Nora sau politicianul Jacques Duhamel.

Mobilizat în Algeria, J.J.S.S. serveşte sub ordinele lui Jacques Pâris de Bollardière, singurul general care a refuzat să aplice tortura, demisionând; este debutul unei prietenii politice şi umane care a durat până la moartea protagoniştilor. Tot atunci J.J.S.S. publică prima sa carte, cu titlul “Locotenent în Algeria”, pentru care va fi acuzat de “atac împotriva moralului trupelor”.

În anii ’60, notorietatea jurnalului “L’Express” depăşind frontierele Franţei, J.J.S.S. intră de câteva ori în contact cu John Kennedy pe care încearcă să-l avertizeze de riscurile conflictului din Vietnam. Nu întâmplător, poate şi din cauza asemănării între “clanurile” Kennedy şi Servan-Schreiber, J.J.S.S. a fost numit de André Maurois, “Kennedillon” (micul Kennedy). Tot cam pe atunci diferiţi cronicari şi oameni politici au înfierat “candida demăsură a dorinţei de putere” de care dădea dovadă J.J.S.S.. Probabil că şi metodele pe care le folosea pentru a avansa cât mai repede, neobişnuite pe atunci în lumea politică franceză, nu era pe placul oamenilor politici de vază, pentru că aceştia nu s’au jenat să-l numească cu tot felul de porecle precum « Zorro » (Generalul de Gaulle) sau “le turloupin”** (Jacques Chirac).

Totuşi, în 1964, J.J.S.S. transformă “L’Express” din cotidian în săptămânal după modelul “news-magazine” care apăreau în U.S.A. sau Germania. Noua revistă este un succes fulgerător care-i permite lui J.J.S.S. să aducă la rampă problemele de societate ale lumii franceze, pe care el şi le propunea să le rezolve. Principalele teme, pe care J.J.S.S. le va relua timp de 20 ani de-a lungul activităţii sale, erau: decolonizarea, crearea Europei comune, emanciparea, politica de regionalizare, lupta împotriva experienţelor nucleare, angajamentul în favoarea noilor tehnologii.

În 1967, succesul mondial al cărţii “Le Défi américain” propulsează J.J.S.S. pe culmile recunoaşterii mondiale. Invitat în toate colţurile lumii, reputat patron al presei, înconjurat de cei mai străluciţi analişti politici, animat de o infinitate de idei personale, cu relaţii la cel mai înalt nivel mondial, dotat de un dinamism fără egal, J.J.S.S. este gata să atace ultima etapă care trebuia să-l aducă, după cum îi prezisese mama sa, la “preşedinţia Republicii Franceze sau a Statelor Unite ale Europei, dacă acestea vor exista”.

Însă pentru a-şi realiza visul, J.J.S.S. avea nevoie de un vector, un partid politic pe care să-l conducă la izbândă. Drept care printr’o “lovitură de stat” a cărui secret îl poseda, J.J.S.S. preia conducerea “de facto” a Partidului Radical, fantoma principalei forţe politice franceze a secolului XIX.

Este un aparent succes politic, care s’a vădit în timp, ca şi cele ce vor urma, un fiasco electoral.

În 1970, profitând de o alegere ocazională la Nancy, J.J.S.S. se prezintă pentru postul de deputat şi, împotriva tuturor candidaţilor de stânga sau de dreapta, reuşeşte performanţa de a câştiga scaunul în joc. E dovada clară, după cum îşi imaginează J.J.S.S., că o campanie locală, “à l’américaine” condusă de o personalitate dinamică, de talie internaţională, poate da roade spectaculare.

Tot în acelaşi an, în luna aprilie, J.J.S.S. reuşeşte un “tur de forţă” à la James Bond. Plecând cu avionul său personal în Grecia, care se găsea de trei ani sub dictatura unui grup de colonei, J.J.S.S. reuşeşte să-l convingă pe preşedintele juntei, Papadopulos, să-l elibereze pe compzitorul comunist Mikis Theodorakis, pe care-l aduce în Franţa.

Aflat pe culmea unui val de simpatie pe care şi-l imagina ireversibil, J.J.S.S., nerăbdător de a încrucişa armele cu şeful majorităţii parlamentare, Primul Ministru J. Chaban-Delmas, în care vedea simbolul unei lumi politice apuse, îşi prezintă candidatura pentru postul de deputat la Bordeaux. Toată stânga, în frunte cu François Mitterrand care vedea în J.J.S.S. un animal politic de dimensiune naţională foarte periculos, se abţine de a-l sprijini.

Împotriva unui adversar bine implantat, şi dând impresia unui oportunist al politicii incapabil de a se fixa, J.J.S.S. pierde alegerea de manieră catastrofală. În plus, acest “faux pas” va păta pentru prima dată imaginea de « winner à l’américaine » pe care şi-o construise.

Un alt eşec, prezenţa de numai 13 zile în primul guvern al preşedintelui Valery Giscard d’Estaing va suna, practic, clopotul activităţii politice de prim plan a lui J.J.S.S.

Numit “Ministru al Reformelor”, funcţie ce i se potrivea de minune, J.J.S.S. n’a putut rezista tentaţiei de a se desolidariza de guvern în ce priveşte testele nucleare realizate în Pacific.

Era o altă faţetă a lipsei de talent în arta negocierii, după cum remarcă unii jurnalişti. Valéry Giscard d’Estaing notează în memoriile sale conţinutul audienţei pe care i-a acordat-o cu această ocazie:

“Nu puteam spune altceva”, explica fostul ministru. “Poziţia mea era perfect cunoscută de către jurnalişti şi de opinia publică, n’o puteam schimba!”

“Mais si, Jean-Jacques”, spune Valéry Giscard d’Estaing. “Ajungea să tăceţi sau să spuneţi că sunteţi legat de solidaritatea guvernamentală”. Şi adaugă: “Dintre toate demisiile pe care le-am cunoscut, a fost una dintre cele mai demne şi mai puţin amare”.

Iar 30 de ani mai târziu, acelaşi Valéry Giscard d’Estaing comenta, după moartea efemerului său ministru: “un personaj briliant, probabil cel mai briliant din generaţia noastră”.

***

surdo.jpgDupă 1974, J.J.S.S. şi-a continuat timp de câţiva ani activitatea de deputat de Lorena, fără însă să se remarce în mod particular. Ba chiar o promisiune de a atrage investiţii americane în regiune s’a terminat în “coadă de peşte”.

Între timp, J.J.S.S. abandonase jurnalismul, vânduse săptămânalul “L’Express” şi cea mai mare parte a averii astfel acumulată fusese cheltuită în activitatea politică.

În 1979, după ce a obţinut la alegerile europene numai 1,84 % din voturi pentru lista pe care o formase, J.J.S.S. se retrage în mod definitiv din viaţa politică. La numai 55 ani!

Totuşi, în 1980, J.J.S.S. cunoaşte un nou succes editorial cu “Le Défi mondial”, carte în care propovăduieşte răspândirea informaticii ca soluţie a dezvoltării “Lumii a treia”. Nu întâmplător s’a vorbit cu această ocazie de “computerul cu picioarele goale”!

În 1981, J.J.S.S. îl convinge pe François Mitterrand, devenit preşedintele republicii, să creeze “Centrul francez pentru informatizare”. Din păcate, această realizare de prestigiu la care participă nenumărate personalităţi internaţionale, specialişti în domeniu, este şi o prăpastie financiară, care-şi va termina activitatea în 1984. Se pare că J.J.S.S. a continuat câtva timp să rămână o “eminenţă cenuşie” pe lângă François Mitterrand. Însă în practică, instalat în Statele Unite, J.J.S.S. se dedică, începând din 1984, activităţii profesorale la Universitatea Carnegie Mellon din Pittsburgh, şi, mai ales, sprijină studiile celor patru fii în aceeaşi universitate, specializată în domeniul informaticii şi a ciberneticii.

În ultimii ani, afectat de o boală neurologică ce se manifesta prin pierderea memoriei, J.J.S.S. nu mai participă deloc la viaţa publică. Ultimul său articol publicat datează din 1996.

***

Straniu şi emoţionant destin!

Iată un om, dotat cu o inteligenţă superioară, recunoscută şi apreciată de toţi contemporanii care l-au întâlnit şi care, în ciuda unor succese momentane repetate, a ratat în ultimă instanţă tot ce a întreprins! Fără să mai vorbim de activitatea politică a cărui eşec este evident, ajunge să ne gândim la succesele lui de librărie şi mai ales la viziunea lui economică.

Industria americană în Europa nu a devenit forţa supranaţională pe care o imagina J.J.S.S. în “Le Défi américain”.

Informatizarea mondială, în mod corect imaginată acum aproape trei decenii în “Le Défi mondial” nu a rezolvat problema subdezvoltării unei mari părţi a planetei.

Organul de presă pe care l’a creat a fost preluat de alţi proprietari şi nu mai are rolul far pentru care a fost imaginat.

În ultimă instanţă, în afară de corul de cădelniţări auzit la moartea eroului, singurul lui succes pe termen lung îl reprezintă activitatea de răsunet a fiilor săi, care continuă “saga” familiei. În special fiul cel mai vârstnic, David Servan-Schreiber, psihiatru de renume internaţional, autorul unui “best-seller” intitulat “Guérir”, care face apologia unui nou tratament pe bază de ulei de ficat de morun (!) pentru vindecarea bolilor emoţionale! O adevărată “urmare” a celor două cărţi de succes scrise de tatăl său!

***

Pe când scriam acest articol, în amintirea unui personaj excepţional, pentru care aveam o admiraţie fără limite la începutul anilor ’70, proporţională probabil cu decepţia născută de traiectoria lui în anii următori, nu ştiu de ce îmi veneau mereu în minte versurile lui Grigore Alexandrescu:

“Decât multă minte,
Zău că e mai bine
Să ai în viaţă
Un dram de noroc !”

Însă tot înţelepciunea populară zice: “Norocul şi-l face omul cu mâna lui!”

Adrian Irvin Rozei, Mascat, noiembrie 2006


Note:
* Fiasco-ul unui supradotat
** măscăriciul

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *