La stessa storia, un altr’angolo di Roma… (II)

File de jurnal                                              

Boulogne, 21/11/2016 

Pe data de 21/11/2016, am descoperit pe blogul meu comentariul următor :

Ines Di Lelio on 21/11/2016 at 2:17 pm said:

HISTORY OF ALFREDO DI LELIO CREATOR IN 1908 OF “FETTUCCINE ALL’ALFREDO” (“FETTUCCINE ALFREDO”), NOW SERVED BY HIS NEPHEW INES DI LELIO, AT THE RESTAURANT “IL VERO ALFREDO” – “ALFREDO DI ROMA” IN ROME, PIAZZA AUGUSTO IMPERATORE 30

With reference to your article I have the pleasure to tell you the history of my grandfather Alfredo Di Lelio, who is the creator of “Fettuccine all’Alfredo” (“Fettuccine Alfredo”) in 1908 in the “trattoria” run by his mother Angelina in Rome, Piazza Rosa (Piazza disappeared in 1910 following the construction of the Galleria Colonna / Sordi). This “trattoria” of Piazza Rosa has become the “birthplace of fettuccine all’Alfredo”.

More specifically, as is well known to many people who love the “fettuccine all’Alfredo”, this famous diş in the world was invented by Alfredo Di Lelio concerned about the lack of appetite of his wife Ines, who was pregnant with my father Armando (born February 26, 1908).
Alfredo di Lelio opened his restaurant “Alfredo” in 1914 in Rome (via della scrofa) in 1943, during the war, he sold the restaurant to others outside his family.

In 1950 Alfredo Di Lelio decided to reopen with his son Armando his restaurant in Piazza Augusto Imperatore n.30 “Il Vero Alfredo” (“Alfredo di Roma”), whose fame in the world has been strengthened by his nephew Alfredo and that now managed by me, with the famous “gold cutlery” (fork and spoon gold) donated in 1927 by two well-known American actors Mary Pickford and Douglas Fairbanks (in gratitude for the hospitality).
See also the website of “Il Vero Alfredo”

I must clarify that other restaurants “Alfredo” in Rome do not belong and are out of my brand “Il Vero Alfredo – Alfredo di Roma”.
I inform you that the restaurant “Il Vero Alfredo –Alfredo di Roma” is in the registry of “Historic Shops of Excellence” of the City of Rome Capitale.

Best regards Ines Di Lelio

 

IN ITALIANO

STORIA DI ALFREDO DI LELIO, CREATORE DELLE “FETTUCCINE ALL’ALFREDO” (“FETTUCCINE ALFREDO”), E DELLA SUA TRADIZIONE FAMILIARE PRESSO IL RISTORANTE “IL VERO ALFREDO” (“ALFREDO DI ROMA”) IN PIAZZA AUGUSTO IMPERATORE A ROMA

Con riferimento al Vostro articolo ho il piacere di raccontarVi la storia di mio nonno Alfredo Di Lelio, inventore delle note “fettuccine all’Alfredo” (“Fettuccine Alfredo”).

Alfredo Di Lelio, nato nel settembre del 1883 a Roma in Vicolo di Santa Maria in Trastevere, cominciò a lavorare fin da ragazzo nella piccola trattoria aperta da sua madre Angelina in Piazza Rosa, un piccolo slargo (scomparso intorno al 1910) che esisteva prima della costruzione della Galleria Colonna (ora Galleria Sordi).

Il 1908 fu un anno indimenticabile per Alfredo Di Lelio: nacque, infatti, suo figlio Armando e videro contemporaneamente la luce in tale trattoria di Piazza Rosa le sue “fettuccine”, divenute poi famose in tutto il mondo. Questa trattoria è “the birthplace of fettuccine all’Alfredo”.

Alfredo Di Lelio inventò le sue “fettuccine” per dare un ricostituente naturale, a base di burro e parmigiano, a sua moglie (e mia nonna) Ines, prostrata in seguito al parto del suo primogenito (mio padre Armando). Il piatto delle “fettuccine” fu un successo familiare prima ancora di diventare il piatto che rese noto e popolare Alfredo Di Lelio, personaggio con “i baffi all’Umberto” ed i calli alle mani a forza di mischiare le sue “fettuccine” davanti ai clienti sempre più numerosi.

Nel 1914, a seguito della chiusura di detta trattoria per la scomparsa di Piazza Rosa dovuta alla costruzione della Galleria Colonna, Alfredo Di Lelio decise di trasferirsi in un locale in una via del centro di Roma (via della scrofa), ove aprì il suo primo ristorante che gestì fino al 1943, per poi cedere l’attivită a terzi estranei alla sua famiglia.

Ma l’assenza dalla scena gastronomica di Alfredo Di Lelio fu del tutto transitoria. Infatti nel 1950 riprese il controllo della sua tradizione familiare ed aprì, insieme al figlio Armando, il ristorante “Il Vero Alfredo” (noto all’estero anche come “Alfredo di Roma”) in Piazza Augusto Imperatore n.30 (cfr. il sito web di Il Vero Alfredo).

Con l’avvio del nuovo ristorante Alfredo Di Lelio ottenne un forte successo di pubblico e di clienti negli anni della “dolce vita”. Successo, che, tuttora, richiama nel ristorante un flusso continuo di turisti da ogni parte del mondo per assaggiare le famose “fettuccine all’Alfredo” al doppio burro da me servite, con l’impegno di continuare nel tempo la tradizione familiare dei miei cari maestri, nonno Alfredo, mio padre Armando e mio fratello Alfredo. In particolare le fettuccine sono servite ai clienti con 2 “posate d’oro”: una forchetta ed un cucchiaio d’oro regalati nel 1927 ad Alfredo dai due noti attori americani M. Pickford e D. Fairbanks (in segno di gratitudine per l’ospitalită).

Desidero precisare che altri ristoranti “Alfredo” a Roma non appartengono e sono fuori dal mio brand di famiglia.

Vi informo che il Ristorante “Il Vero Alfredo” è presente nell’Albo dei “Negozi Storici di Eccellenza – sezione Attivită Storiche di Eccellenza” del Comune di Roma Capitale.

Grata per la Vostra attenzione ed ospitalită nel Vostro interessante blog, cordiali saluti

Ines Di Lelio

A face traducerea acestui lung, dar foarte interesant, text în limba română mi se pare prea obositor. Cu atât mai mult cu cât cei interesaţi pot utiliza programul de traducere automată de pe net. Chiar dacă el duce la rezultate de genul textului postat de Dna. Maria Meneses !

Insă, după comentariul precedent, în italiană, s-ar zice că Dna. Ines Di Lelio a înţeles « la substantifique moelle » a textului în limba română !

*   *   *

 

Roma, 16/11/2017

Se impunea, deci, să verific aceste informaţii la faţa locului !

Excelentă ocazie de a testa o altă variantă de “fettuccine all’Alfredo” ! 

Trebuie, însă să precizez, mai întâi, că la numai câteva zile după dineul de la « Alfredo alla Scroffa » am revenit în acest restaurant.

In octombrie 2016, scriam :

Din păcate, cheia care deschide vitrinele unde sunt expuse aceste cărți… a dispărut ! Nu am putut să admir deci decât  coperțile lor. 

Imi rămâne să revin la « Alfredo alla Scrofa », în speranța că o cheie va fi fabricată întretimp. Atunci voi avea posibilitatea să caut prin registre, la începutul anilor ’70, autografele Saritei și a lui Ion, pereche mitică a artei cinematografice europene.

 Ei bine ! Cheia a reapărut !

 Am petrecut vreo două ore răsfoind « Cărţile de aur ».

Am găsit nenumărate personalităţi sau personaje cunoscute pe plan mondial, care au lăsat autografe în aceste incunabule istorice, între 1970 şi 1981.

Pentru că, Ion Dichiseanu spune în cartea sa :

 « După vreo opt ani, timp în care nu am mai vorbit … am sunat-o din străinătate și atunci mi-a răspuns… Am plecat la Roma, unde urma să ne întâlnim… M-a așteptat la aeroport și am mers pe Via Veneto la un hotel, vizavi de Ambasada Americii… Am mers la Ristorante Scrofa, unde am dat autografe. In acel restaurant era un perete plin cu autografe ale multor celebrități. » 

Ei bine, n-am găsit nimic ! Niciun autograf, nicio inscripţie amintind trecerea Saritei şi a lui Ion pe acolo !

A fost însă o excelentă ocazie de a face cunoştinţă cu patroana localului, Dna. Veronica Salvatori, căreia i-am povestit « experienţele » legate de restaurantul ei, pe care nici nu le bănuia ! 

Am profitat de această ocazie pentru a da, încă o dată, o raită prin cartier. 

Zona « Via della Scrofa » este atât de bogată în locaţii istorice, locuri uimitoare, anecdote groteşti, esoterice, amuzante, emoţionante sau înfiorătoare, încât ar putea face, numai ea, obiectul unui întreg volum ! Ca, de altfel, întregul centru istoric al « Oraşului etern » ! 

Am ales o singură anecdotă !

Pe care am aflat-o discutânt cu un « portiere » din cartier, aflat la numai câţiva paşi de restaurantul « Alfredo alla Scroffa ». 

Trebuie să precizez că Daniele este unul din acei « portiere » pe care cu greu îi mai întâlneşti în marele oraşe ale lumii !

Acolo ai de a face cu « concierges », -dacă mai există aşa ceva !-, importaţi din Libia sau din Maroc, care au un vocabular de 300 cuvinte în limba ţării unde trăiesc azi, şi care-ţi pot indica, în cel mai bun caz, unde se află tutungeria sau supermarketul cel mai apropiat. 

Insă, Daniele face parte dintr-o familie de « portieri » din tată’n fiu, a crescut şi lucrează în cartier de zeci de ani, cunoaşte locuitorii edificiului său de multă vreme şi, dacă ai vreme să-l asculţi, îţi poate povesti istorii sau anecdote… ca în ziarele de scandal. Insă, fără să menţioneze vreun nume şi păstrând o mare discreţie asupra provenienţei informaţiilor comunicate !

Am cunoscut astfel de « personaje » în Parisul anilor ’60 sau ’70. Acum, nu le mai întâlneşti decât… în romanele lui Georges Simenon ! 

La numai câţiva paşi, se află Via dei Portoghesi, cu eleganta biserică « San Antonio di Campo Marzio », cunoscută şi sub numele « San Antonio dei Portoghesi ».

Ea a fost construită, într-o primă variantă, în 1445 de  Antonio Martinez de Chaves, alături de un ospiciu dedicat pelerinilor portughezi. 

Chiar peste drum, la nr. 18, se găseşte Palazzo Scapucci, de care e legată una dintre cele mai simpatice legende romane.

Palatul, construit de familia Frangipani încă din 1444, are chiar în centru un turn mediaval din cărămidă roşie, ce se înalţă la o încrucişare de străzi, sobru şi orgolios !

Legenda povesteşte că, acum multă, multă vreme, familia Frangipani, compusă din nobilul cu acest nume, soţia sa şi un sugaci, locuiau în acest palat.

Pe atunci, în clasa nobiliară era moda de a avea un animal exotic. Signor Frangipani a ales… o maimuţă, pe care a numit-o Hilda ! 

Intr-o zi, Hilda a înhăţat nou-născutul şi s-a căţărat cu el în vârful turnului. Când Sgn. Frangipani s-a întors din oraş a găsit o cohortă de oameni disperaţi, care se văicăreau în faţa palatului său.

Fără să-şi piardă cumpătul, proprietarul a adresat o rugăciune Fecioarei, după care a fluierat maimuţa, după cum făcea de fiecare dată când voia  s-o vadă lângă el.

După numai câteva secunde, Hilda a coborât cu copilul, care astfel şi-a regăsit părinţii, fără nicio daună. 

In amintirea acestui miracol, Frangipani a instalat pe terasa din vârful turnului, o statuie a Fecioarei şi o lanternă, care rămâne aprinsă în continuare, chiar dacă s-au perindat de atunci nenumăraţi proprietari în palat. 

Am discutat îndelung cu Signor Silvano, bărbierul care are prăvălia lui, de zeci de ani, chiar la piciorul turnului. 

El n-a văzut niciodată, în tot acest timp,  vreo maimuţă, pe acolo !

Insă, mi-a povestit că palatul Scapucci apare în filmul « Eat, pray, love », regizat de Ryan Murphy, cu Julia Roberts ca vedetă. 

Oare Julia juca rolul… maimuţei ? 

*   *   * 

Roma, 12/05/2017 

Revenit iar la Roma, am decis că a venit momentul de a face cunoştinţă cu « Il vero ALFREDO – Imperatore delle Fettuccine », în Piazza Augusto Imperatore. 

Această piaţă, aşa cum se prezintă ea astăzi,  a fost concepută şi creată în 1937 de regimul fascist pentru a pune în valoare Mausoleul împăratului August. In acest scop, au fost demolate circa 120 edificii, printre care şi Spitalul San Rocco, pe o suprafaţă de aproximativ 228 000 metri pătraţi.

Pentru a  valoriza monumentul central, împrejurul pieţii au fost construite trei palate importante, în « Stilul raţionalist » reprezentativ pentru arhitectura şi sculptura regimului musolinian. 

Dacă acest stil, profund marcat de epoca sa, a fost multă vreme criticat sau, mai degrabă, ignorat, el a revenit în atenţia urbaniştilor şi arhitecţilor, în ultimul deceniu. Cu atât mai mult cu cât, echivalentul său poate fi întâlnit în numeroase oraşe italiene sau europene, cum ar fi Berlin, Varşovia sau Moscova, în operele sculpturale ale unui Arno Brecker sau cinematografice realizate de Leni Riefenstahl etc. Iar, în ultimii ani, vizitatorii fac coadă ca să viziteze staţiile subterane ale metroului moscovit, construit într-un stil « stalinist », frate cu cel « musolinian » ! 

Şi totuşi, o operă de mici proporţii din secolul XVIII a « scăpat » nedistrusă, în perimetrul pieţii.

La Roma, există numai două fântâni reprezentând cărăuşi cu butoaie : « Fontana Botticella » din Largo San Rocco, în cartierul Campo Marzio şi « Fontana del Fachino » de pe Via Lata. 

Numai că cea dintâi se presupune că ar conţine vin, iar cea de-a doua, doar apă, în butoi !

Prima sculptură este un omagiu adus cărăuşilor de vin din fostul port Ripetta, care se afla, de-a lungul Tibrului, pe una din laturile pieţii Augusto Imperatore de azi.

A doua, aminteşte cărăuşii de apă şi a fost atribuită de Luigi Vanvitelli, în 1751, marelui sculptor Michelangelo Buonarroti. 

La « Fontana Botticella », construită de un artist necunoscut, în 1774, sub domnia papei Clement XIV Ganganelli (1769-1774), se găsea pe zidul spitalului San Rocco, demolat în 1934. Ea a fost, cu această ocazie, reinstalată pe coloana centrală care susţine două arce, între bisericile San Rocco şi San Girolamo degli Schiavoni.

Aşa se face că decoraţia ei este un ansamblu eteroclit, compus din elemente de tip baroc, musolinian, ba chiar, s-ar zice că fereastra care domină fântâna este construită în stil… « Art nouveau » ! 

Restaurantul « Il Vero Alfredo » se află exact pe latura opusă a pieţii, sub arcadele în « stil raţionalist » ale INPS  (Istituto Nazionale della Previdenza Sociale).

Desigur că, în această ambianţă arhitecturală a deceniului 3 al secolului trecut, decoraţia interioară şi exterioară a localului este obligată să menţină o unitate de stil, care nu aminteşte niciun moment atmosfera Romei antice sau medievale  

Avantajul acestor volume interioare enorme este cà sălile sunt foarte luminoase.  Pe pereţi sunt expuse…  zeci, poate chiar sute, de fotografii care amintesc trecerea prin restaurant a nenumărate personalităţi din lumea politică, cinematografică, teatrală, artistică, socială… a ultimilor 70 ani, sosite din toate colţurile lumii. 

Am profitat de faptul că sala nu era încă plină, în momentul sosirii mele, şi am cercetat cu atenţie fotografiile expuse. Cine ştie ? Poate că voi da şi peste cea a Saritei Montiel ! 

N-a fost cazul ! Insă am descoperit câteva vedete din lumea artei legate de « spaţiul mioritic », precum Peter Ustinov, Johnny Weissmuller şi Edward G. Robinson.  După care, m-am prezentat patroanei localului Dna. Ines di Lelio, cea care-mi trimisese mesajul din 2016.

Ea şi-a amintit de textul meu şi am putut discuta îndelung despre istoria familiei sale, fondatorii restaurantul în 1908, dar, mai ales, despre cei trei « Alfredo » care au menţinut tradiţia « FETTUCCINE ALL’ALFREDO » timp de mai bine de un secol ! 

Desigur că am luat cina la « Il vero Alfredo » şi am comandat … FETTUCCINE ALL’ALFREDO”, însoţite, după sfatul chelnărului, de o sticlă de vin alb Frascatti « Principe di Palaviccino ». 

Dna. Ines di Lelio a trecut pe la masa mea şi m-a salutat, împreună cu soţul ei, înainte de a părăsit localul.

Când am cerut nota de plată, mi s-a spus că masa era oferită de direcţia restaurantului.

Ce gest elegant ! 

 

*   *   *

Roma, 02/10/2019 

Am mai revenit, de vreo două ori, la restaurantul « Il vero Alfredo », în cei doi ani care au urmat.

Insă, de această dată, nu m-am mai prezentat. Nu trebuie exagerat în niciun domeniu ! Cu atât mai mult cu cât nu găsisem încă ocazia de a scrie despre acest local, unde am fost atât de bine primit. 

Trecând iar prin Roma, am decis că voi lua masa la… « Alfredo alla Scrofa » !  Nu mai mâncasem “FETTUCCINE ALL’ALFREDO” de vreun an ! In plus, « corniciaio-ul » meu preferat se află pe aceeaşi stradă cu restaurantul « alla Scrofa ». 

Am trecut de dimineaţă pe la restaurant, am vorbit îndelung cu Dna. Veronica Salvatori, proprietara localului, i-am povestit etapele traversate pe trei continente în cadrul cercetării mele şi i-am arătat, pe computerul ei, textul deja scris. 

Mi-a spus : « Veniţi deseară, pe la ora 21h 00. Atunci e mai puţină lume şi veţi putea profita fără grabă de masa Dvs. preferată de pe terasă ! » 

Zis şi făcut ! La ora 21h00 a început un balet în jurul meu… parcă aş fi fost una dintre starurile ce apar în pozele de pe pereţii restaurantului ! 

Cu această ocazie, am descoperit şi alte vedete din fotografii, pe care nu le remarcasem mai înainte : Charlie Chaplin, Mistinguett, Ana Magnani,  Fernandel… 

In timpul cinei, Dna. Veronica a sosit de câteva ori ca să se asigure că totul era în regulă. Şi i-a precizat ospătarului : « Lui è un amico ! » 

La sfârşitul mesei, nu numai că nu mi s-a prezentat vreo notă de plată, dar am şi primit în dar eleganta broşură a restaurantului, cu dedicaţia proprietarei ! 

In taxiul care mă ducea la hotel, mă gândeam că, chiar dacă n-am găsit autograful Saritei Montiel, ea s-a îngrijit să am ce bea şi ce mânca… măcar de două ori ! 

 *   *   *

 

Roma, 29/01/2020 

Iată-mă iar la Roma !

Mergând agale pe străzile oraşului, mi-am amintit că mai ştiu un loc pe unde trecuseră Sarita Montiel şi Ion Dichiseanu, cu ocazia acelei reîntâlniri de pomină a cărei dată exactă însăşi eroul principal nu şi-o mai aminteşte. 

Nu ! N-am descoperit un al treilea restaurant cu “FETTUCCINE ALL’ALFREDO” !

Insă am remarcat, în cartea maestrului Dichiseanu, o frază care spune :

 M-a așteptat la aeroport și am mers pe Via Veneto la un hotel, vizavi de Ambasada Americii… 

Şi  acest loc mi-e binecunoscut de vreo cinci decenii ! 

La faimosul « Hotel Excelsior », de pe Via Veneto, am obiceiul să-mi fac siesta, într-una din canapelele confortabile din lobby, după ce am colindat oraşul timp de câteva ore.   

Acest hotel mitic are şi el o istorie agitată !

Hotel Excelsior în 1995

Inaugurat în 1906, hotelul a fost construit de Actiengesellschaft für Hotelunternehmungen, bazat la Lucerna, în Elveţia. După care, a trecut din mână în mână : CIGA Hotels în 1920, apoi proprietatea faimosului Aga Khan în 1985.  Vândut grupului Sheraton în 1994, în fine, în 1998, el a fost cedat lanţului Hotels Starwood, care l-a transferat diviziei Hotels Westin ! Iar în 2015, hotelul a fost cumpărat de Qatar cu 222 milioane de Euro ! 

Cu alte cuvinte, fără să-mi dau seama, am moţăit timp de 50 ani într-o canapea aparţinând a şase proprietari ! 

De această dată, lucrurile s-au potrivit foarte bine. Fiind deja în cartier, am urcat cu paşi mici Via Veneto, am trecut prin faţa ambasadei U. S. A., mai apoi prin faţa miticului Café de Paris (tot în ruină, ca şi acum 6 ani, cum povesteam în textul Roma nun fa’ la stupida stasera* !), am traversat bulevardul pe lângă chioşcul de ziare, drept în faţa plăcii care aminteşte locul unde s-au turnat atâtea filme în perioada « Dolce Vita » a anilor ’60 şi iată-mă la recepţia hotelului Excelsior ! 

Am discutat un lung moment cu recepţionistul hotelului, membru în distinsa confrerie « Clés  d’Or ».

Ne-am împărtăşit experienţele reciproce, legate de istoria hotelului. Doar că el nu are decât vreo 25 ani de amintiri, pe când eu pot afişa… dublu ca ani ! 

Despre trecerea pe aici a Saritei, nu ştia nimic ! Iar « Cărţile de aur », cu atâtea schimbări de proprietar, au cam dispărut ! 

Am aflat multe lucruri despre recentele restaurări ale hotelului.

Insă, nimeni nu mi-a propus nici măcar o cafea !

M-am consolat oferindumi-o eu însumi. Nu ca la restaurantele « Alfredo » ! 

Small is beautiful!

 *   *   * 

Acum, după ce am făcut turul lumii, pe trei continente şi prin cinci ţări, pe urmele Saritei Montiel, nu mai am decât o singură nedumerire : 

Oare atâtea “FETTUCCINE ALL’ALFREDO”, n-o să-mi urce nivelul colesterolului din sânge de manieră nepermisă ?

 

Adrian Irvin ROZEI

Boulogne, mai 2020

1 thought on “La stessa storia, un altr’angolo di Roma… (II)

  1. I.M. din Vâlcea a scris :
    Stimate domnule Rozei,

    Aceasta poveste, ca si tot ce scrieti, este pentru mine o adevarata incantare.
    Probabil ca fiecare a trait clipe mult incarcate emotional, legate de inegalabila artista, dar nu le poate asterne pe hartie in modul in care o faceti dv.
    Am intrat in posesia cartii lui Ion Dichisanu in acelasi timp ca si dv; si am parcurs-o cu interes maxim. Sunt in posesia unui CD cu inregistrari ale Saritei, care pentru mine este cat se poate de pretios si pe care il am de la dv.
    Astept sa ne vedem, atunci cand veti veni pe la Bucuresti sa va spun si eu povestea mea despre Sarita Montiel.
    Va urez sa aveti parte de o vara frumoasa si sa iesiti cu bine din perioada de izolare in care a trebuit sa traim cu totii.
    Cu cele mai bune ganduri si urari

    R.N.S. din Boulogne scrie :
    Dar de ce l-ai pus pe Peter Ustinov alàturi de ceilalti doi ,,mioritici” ? Iatà ce spune Wikipedia : ascendentà evreiascà, rusà, polonezà, germanà, etiopianà, dar nu si românà :
    Peter Alexander Freiherr von Ustinov was born in London, England. His father, Jona Freiherr von Ustinov, was of Russian, Polish, Jewish, German and Ethiopian descent. Peter’s paternal grandfather was Baron Plato von Ustinov, a Russian noble, and his grandmother was Magdalena Hall, of mixed German-Ethiopian-Jewish origin. Ustinov’s great-grandfather Moritz Hall,
    a Jewish refugee from Kraków and later a Christian convert and collaborator of Swiss and German missionaries in Ethiopia, married into a German-Ethiopian family. Peter’s paternal great-great-grandparents (through Magdalena’s mother) were theGerman painter Eduard Zander and the Ethiopian aristocrat Court-Lady Isette-Werq in Gondar.

    A.I.R. din Boulogne (autorul textului!) ràspunde:
    Mi s-a spus, acum câteva decenii, cà Peter Ustinov este originar din Bucovina. Asta se potriveste cu ” Ustinov’s great-grandfather Moritz Hall, a Jewish refugee from Kraków”.
    In tot cazul, l-am auzit, tot pe atunci, spunând câteva cuvinte în româneste, într-un interviu cu Michel Drucker, cu care a fàcut o aluzie privind “origini comune”.
    Probabil cà Drucker n-a întzeles nimic din spusele lui Ustinov! Iar, pe atunci, Drucker n-avea câinele venit din România, care ar fi putut sà ne-o confirme!

    I.G. din Bucuresti scrie :
    Buon giorno Sg. Rozei,
    am citit interesantul material pe care mi l-ați trimis cu multă curiozitate. Aveți mereu ceva special și inedit de spus. Acum, pentru că numărul revistei, dedicat zilei Italiei, este deja la tipar, opresc acest material (cu permisiunea dvstă) pentru a fi publicat în numărul următor.
    Sper că sunteți sănătos împreună cu toată familia și aștept să ne vedem curând după ce se mai așează lucrurile, când vor întra în normalitate.

    Toate urările și de bine!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *