La nostalgie n’est plus ce qu’elle etait!

Doi vechi prieteni, ajunşi în al şaptelea deceniu al vieţii, deapănă amintiri la un pahar cu vin :

– Îţi aminteşti de anii ’50 ? Ce viaţă faină duceam ! Ce prieteni ! Ce distracţii ! Ce amuzamente !
– Cum poţi să spui aşa ceva ? Uiţi toate vicisitudinile perioadei staliniste ? Sutele de mii de morţi din gulaguri ? Lipsurile de toate felurile ?
– Da, e adevărat tot ce spui. Dar nouă ce ne păsa ! Eram tineri, frumoşi şi veseli, fetele ne iubeau… Numai de astea îmi aduc aminte !

* * *

“La memoria es un espejo deformante !” [2], spune Alina Diaconu, renumita scriitoare argentiniană, de origine română, într-o nuvelă care narează amintirile ei din Bucureştiul anilor ’50.

De nenumărate ori mi-a venit în minte această frază, pe când citeam cartea lui Mihai Cantuniari intitulată “Bărbatul cu cele trei morţi ale sale”. E drept că situaţia de astăzi a autorului are puţine lucruri în comun cu cea a cititorului din aceeaşi generaţie.

Fin intelectual, poet sensibil, traducător de talent recunoscut de cele mai înalte autorităţi sud-americane, Mihai Cantuniari este, practic, încarcerat în locuinţa sa de câţiva ani, datorită unei succesiuni de nenorociri familiale şi personale. În plus de toate aceste calităţi intelectuale, Mihai Cantuniari a avut curajul, în anii negri ai totalitarismului, de a refuza compromisiunile cu cei de la putere, ba chiar a şi avut curajul de a-i înfrunta, în mod subtil. Între altele, el a luat contactul cu scriitori români “ciumaţi” din Occident. Mulţumită acestei îndrăzneli, putem beneficia astăzi de o corespondenţă susţinută cu Vintilă Horia până în ultimile zile ale vieţii marelui exilat.


În condiţiile dificile în care trăieşte de mai mulţi ani, Mihai Cantuniari a găsit nevoia (aş spune mai de grabă “portiţa de scăpare”) de a ţine un jurnal. De curând, s-a publicat la editura Humanitas prima parte a acestui jurnal, care acoperă anii 2001-2005 ; continuarea “până în zilele noastre” e în curs de pregătire.

De fapt, a spune că volumul apărut e o imagine a secolului XXI este în mare măsură o inexactitate. Pentru că, chiar dacă evenimentele acestei perioade apar pagină după pagină, de fapt cartea este o cronică a anilor ‘50-‘60. Însăşi coperta cărţii reproduce, în alb-negru, o fotografie în stilul anilor ’60 care pare a fi fost luată la unul din “ceaiurile” acelei vremi, pe când twistul, la începuturile lui, înfierbânta tineretul bucureştean.

cantuniari.jpg
Coperta cartii lui Mihai Cantuniari

E o excelentă introducere la textul lui Mihai Cantuniari care, într-un permanent du-te/vino între epoca noastră şi mijlocul secolului XX, reuşeşte să ne reamintească o infinitate de detalii ale vieţii de zi cu zi din acea perioadă pe care toţi cei care au astăzi în jur de şaizeci de ani le-au îngropat de mult în fundul memoriei.

Este evident că, în cazul lui Mihai Cantuniari, comparaţia cu trecutul, un fel de “Scrisoarea a III-a” à la Eminescu, nu poate duce decât la aureolarea acelei perioade, în fond oribilă. Însă, când eşti un tânăr adolescent, chiar şi situaţiile cele mai înjositoare sau periculoase devin prilej de glumă şi bucurie. Îmi amintesc de cozile la Alimentara, în aşteptarea sosirii ipotetice a cine ştie cărui produs de uz cotidian, care mă încântau, copil fiind, pentru că-mi dădeau posibilitatea de a rămâne pe stradă cu prietenii ore în şir.

Sau de apariţia în casă, pe furiş, a Dlui Ionescu, care aducea pe ascuns, învelită într-un cearceaf, o jumătate de oaie, pe care mama mea trebuia s-o vândă printre prietene. Urmau câteva telefoane, în dreapta şi în stânga, prin care prietenele de încredere erau informate, cu o frază codată, că “a venit Dl. Ionescu”. Imediat, casa se umplea de lume, în aşteptarea distribuţiei făcute de Dl. Ionescu, care opera în bucătărie, pe când mamele prietenilor mei comentau cu un uşor surâs sarcastic în colţul buzelor : “Iar a năvălit lupul în turmă!” Pentru că altfel nu s-ar fi putut tăia animalul.

La sfârşitul împărţirii, Dl. Ionescu pleca la ţară cu faetonul plin de pâine albă, pentru că la Bucureşti nu se “dădea” pâine doar cu cartelă, ca în provincie.

Toate aceste înjosiri şi degradări umane ţi se par la zece ani un fel de joc, teribil de excitant. Nici nu-ţi pui întrebarea dacă aceste aventuri îi amuză tot atât şi pe părinţii tăi, care nu prea au aerul de a le aprecia. Era de altfel, pe de altă parte, chiar şi un parcurs iniţiatic, necesar pentru a te forma şi a fi înarmat pentru ca să poţi reuşi în viaţă. Mai mult, această cursă de obstacole, străbătută în compania unor tineri de aceeaşi vârstă, crează prietenii indestructibile, care dăinuiesc până la moarte, chiar dacă membrii lor sunt despărţiţi de mări şi ţări.

Este şi cazul lui Mihai Cantuniari care pomeneşte fără răgaz de verii săi, Ucu şi Lulu, “Entuziaştii” anilor ’60, creatorii uneia dintre primele formaţii de rock din România. Cu această ocazie Cantuniari vorbeşte de “minunaţii ani ‘60”. Or fi fost ei chiar aşa de minunaţi ? Sau, după cum spune Georges Brassens într’unul din cântecele sale :

entuziastii-2.jpg
Dimitrie (Lulu) Cadere (chitarà dreapta) si Alexandru (Ucu) Cazaban (baterie): membrii primului grup de rock din Romania in anii ’60

“Si j’connus un temps de chien, certes
C’est bien le temps de mes vingt ans
Cependant, je pleure sa perte
Il est mort, c’était le bon temps” [3]

* * *

Din fericire, acea epocă neagră a înjosirilor a dispărut cu moartea sistemului absurd care o generase. Dar, în acelaşi timp, au dispărut şi bucuriile simple ale unei epoci rustice, ale prieteniilor forjate în condiţiile vitregi ale vremii, ale descoperirilor unor culturi interzise care ne motivau prin însăşi interdicţiile lor.

Astăzi, tânăra generaţie are tot ce-şi poate dori şi, de cele mai multe ori, fără să depună cel mai mic efort. Mai mult, dezvoltarea excesivă a electronicii a transformat jocurile colective în activităţi solitare, atemporale (poţi juca singur ore în şir chiar şi la miezul nopţii), mondializate (identice oriunde) şi asexuate (contacte fictive şi virtuale).

Ce va da această cale de formare a tinerilor peste câteva zeci de ani ? Nimeni nu poate şti ! S-ar putea ca rezultatul să fie tot atât de “virtual”, ca şi anii lor de ucenicie. După cum s-ar putea ca o justă trezire la realitate, să-i aducă la dorinţa de a trăi experienţele părinţilor şi bunicilor lor. În acest caz, cartea lui Mihai Cantuniari nu va mai fi o culegere de amintiri bună numai pentru a reînvia nostalgiile celor din « vârsta a treia », ci şi un model de trăire pentru generaţiile viitoare.

Adrian Irvin Rozei, Paris, iulie 2007

Note:
[1]. “Nostalgia nu mai e ce-a fost!” , titlul carţii de amintiri scrisă de Simone Signoret, celebră actriţă din Franţa secolului XX.
[2]. Memoria este o oglindă deformantă
[3]. “Daca am trăit o vreme de câine, cu siguranţă,
A fost timpul când aveam douăzeci de ani.
Şi totuşi plâng dispariţia lui :
E mort, era timpul cel bun !” (in “Le temps passé”)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *