La despărţirea de Ilinca…

File de jurnal

Paris, 3/05/2019

 

Ieri, când am aflat despre plecarea Ilincăi dintre noi, am avut sentimentul pierderii unui prieten apropiat ! 

Cu toate că n-am întâlnit-o decât doar de două sau trei ori în aproape 60 ani ! Cum se face asta ?

Simplu ! Insă, ca să explic ce s-a întâmplat, trebuie să fac un lung salt în trecut. 

La sfârşitul anilor ’50, tatăl meu, care studiase şi locuise în Franţa antebelică timp de 5 ani, se lupta să mă convingă că trebuie să învăţ limba franceză.

In teorie, nimic mai simplu ! El putea, foarte bine, să mă ghideze prin arcanele limbii lui Molière. Numai că eu eram prea leneş şi nu doream să-mi bat capu’ cu acest efort.

Ce n-a încercat el !  Să  mă momească cu tot felul de promisiuni, să mă trimită să iau lecţii cu o mătuşă, să-mi pună sub nas tot felul de texte sau reviste (atât de greu de obţinut pe atunci !) în limba franceză…

Nimic n-a funcţionat ! 

Până când, la un moment dat, am început să mă pasionez pentru aventura celor « Trei muşchetari ». După ce am citit romanul lui Alexandre Dumas din scoarţă în scoarţă, ba chiar de mai multe ori, aş fi dorit să citesc urmarea : « După 20 ani » şi « Vicontele de Bragelona ».

Numai că, aceste cărţi nu existau în limba română ! 

Atunci, am inventat un supterfugiu : am acceptat să învăţ franceza cu tatăl meu, cu condiţia să nu scriu nimic! Nu vedeam niciun interes în scris, cu atât mai puţin în ortografie, deci am insistat să silabisesc literă cu literă « à la roumaine », textele pescuite într-un manual şcolar… ruso-francez ! 

Astfel, primul meu contact cu limba franceză a fost mulţumită frazei : « Maroussia va à l’école ! ». Iar pentru scris, repetam, cât se poate de serios, în loc de « Une vieille maison » : « Ouné viéilé maïzon » !  

După numai 3 luni, am decis că ştiu destulă franceză, am abandonat cursurile, spre disperarea părinţilor mei, şi am început să încerc să citesc în franceză.

Atunci, s-a pus o nouă problemă : unde voi găsi cărţile lui Alexandre Dumas ?

Tatăl meu s-a pus în mişcare şi, întrebând în deapta şi în stânga, a descoperit că o colegă de birou poseda colecţia completă din “Bibliothèque Rose”, dinainte de război. Persoana în chestiune era… mama Ilincăi Tomoroveanu şi cărţile serviseră deja, câţiva ani mai înainte, pentru educaţia franceză a celor două surori Tomoroveanu. 

Cum au scăpat aceste volume de furia comunistă ?  Mister ! 

Numai o jumătate de secol mai târziu, am aflat că

« … Ilinca  are obârşie veche ardelenească de când există Răşinarii şi Transilvania. Nepoată a marelui poet naţional Octavian Goga, poetul patimilor noastre, de pe urma căruia a avut şi ea de pătimit (casa în care s-au instalat mai marii securităţii, a reuşit s-o ia abia anul trecut (în 2003 !) cu rudele şi familii închise şi cu domicilii forţate… locuind într-un subsol al propriei case, vecin cu grajdul în care îşi ţineau şi reparau maşinile securiştii. » 

Fapt cert este că, în doar 3 luni de vacanţă de vară, am citit 11 000 pagini…numai de Alexandre Dumas ! 

Au defilat, prin faţa ochilor mei fascinaţi, rând pe rând,  Les Trois mousquetaires , Vingt ans aprèsLe Vicomte de Bragelonne, La Tulipe noire , Joseph Balsamo,  Le Collier de la reine,  Ange Pitou,  La Comtesse de Charny,  Le Chevalier de Maison-Rouge,  Le Comte de Monte-Cristo , La Reine MargotLa Dame de Monsoreau,  Les quarante-cinq, Les deux Diane şi, probabil, alte câteva titluri, de care nu-mi mai amintesc, după mai bine de 50 ani !

Ca urmare, vreo zece ani mai târziu, i-am impresionat pe colegii mei de la Ecole des Mines, în Franţa, cu enorma mea cunoştinţă a tuturor detaliilor istoriei lor. Toţi mă felicitau pentru… calitatea învăţământului în România comunistă ! Iar eu, modest, nu le-am explicat de unde provenea această ştiinţă ! 

Ceeace mi se pare cel mai straniu, este că, după numai 3 luni de studiu al limbii, reuşeam să înţeleg aproape toate cuvintele din textul lui Alexandre Dumas ! Doar din când în când, în mijlocul unei lecturi, îi întrebam pe tatăl ori pe mama mea, care e semnificaţia unui cuvânt neînţeles. Eram, însă, mult prea leneş ca să pun mâna pe un dicţionar ! 

La un moment dat, stockul de cărţi « Alexandre Dumas », de care dispunea Dna. Tomoroveanu, a fost epuizat. Insă eu… mai voiam şi mai voiam ! 

Atunci, tatăl meu, cu multă abilitate, a reuşit să mă convingă să trec…la Jules Verne ! Care provenea tot din aceeaşi sursă. 

Odată înghiţite alte numeroase volume, nivelul meu în franceză devenise suficient, şi am început să citesc… « L’Humanité », cotidianul comunist la care ne abonaseră nişte prieteni francezi,  care era singurul ziar occidental de limbă franceză acceptat de autorităţi ! 

Întretimp, auzeam în casa lui Jules Cazaban, care era pe atunci profesor la « Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică « I. L. Caragiale », vorbindu-se despre elevii cei mai dotaţi. 

Ilinca Tomoroveanu nu făcea parte dintre studenţii lui Jules. Ea era în clasa profesorului Costache Antoniu, ceilalţi « şefi de grup » fiind Beate Fredanov şi A. Pop Marţian.

Insă mai toţi studenţii acelei vremi se cunoşteau între ei, se apreciau şi vorbeau despre calitatea (sau lipsa de calitate !) a prestaţiilor lor în cutare sau cutare rol.

Printre profesorii lor se aflau şi Octavian Cotescu, Ion Cojar, Cornel Todea, Lucian Giurchescu, Victor Moldovan, Iulian Necşulescu, pentru cursurile de « Arta actorului », pe care i-am cunoscut, de aproape sau de departe, şi Radu Palade, pentru « Canto », cu care eram înrudit. 

Printre studenţii pe care i-am întâlnit atunci, se numărau şi Florina Cercel, Mariana Cercel, Hamdi Cerchez, Mariela Petrescu, Mariana Pojar, din clasa lui Jules Cazaban, sau Mariana Mihuţ, Valeria Seciu, Monica Ghiuţă, Ion Caramitru, Virgil Ogăşanu, din clasele paralele. 

Cu astfel de nume sunătoare ale teatrului românesc al secolului XX, nu este de mirare că această promoţie a fost denumită « Promoţia de aur » ! 

Multă vreme după această epocă, Rodica Mandache, elevă în clasa profesorului A. Pop Marţian, scria :

«  În cei patru ani de institut fugeam în ajunul examenelor să-i vedem pe ceilalţi « ce fac », cum se dezvoltă. Eram fermecaţi unii de ceilalţi… O ţin minte pe Ilinca în Ofelia, atât de frumoasă şi de transparentă, infailibilă şi foarte ofelie. »

Poate că tocmai de aceea, Ilinca Tomoroveanu a fost repartizată, chiar de la terminarea Institutului, la Teatrul Naţional din Bucureşti, visul oricărui actor, tânăr sau bătrân. 

In anii următori, până la plecarea mea din ţară, am văzut-o pe Ilinca, în două sau trei roluri, la Naţional. Insă mulţi ani mai târziu, am descoperit că ea jucase şi în roluri cinematografice, chiar înainte de a-şi finaliza studiile teatrale.

Printre aceste filme se număra şi « Dragoste lungă de-o seară », în 1963, care a fost turnat în satul Stremţ, unul dintre locurile mele « de suflet » din Transilvania.

                                                *   *   *

Au trecut mulţi ani  –prea mulţi !- înainte de a reîncepe să vin, după 1990, în mod regulat în România.

În 2004, am descoperit că « Promoţia de aur » urma să sărbătorească, la Casandra, 40 ani de teatru.

Am alergat acolo, am asistat cu multă emoţie la « strigarea catalogului » şi am simţit că mi se face pielea ca de găină când am aflat că unii dintre cei despre care auzisem în anii ’60, nu mai erau printre noi. In special, Octavian Cotescu,  pe care-l revăzusem chiar şi la Paris.

M-am dus s-o salut pe Ilinca Tomoroveanu, i-am spus rapid povestea mea; a surâs, dar am înţeles că nu-i spunea mare lucru!

Am scris atunci un text, intitulat “Promoţia de aur la 40 ani”, care a fost publicat în revista « Dorul » din Danemarca.

Speram s-o revăd în 2017, cu ocazia serii “Evocare/portret Jules Cazaban”, la a carei organizare ea participase. Din păcate, Ilinca n-a putut veni!

O întâlnire ratată! Cum puteam bănui, pe atunci, că ar fi fost ultima!

Homo proponit, sed Deus disponit!

Dumnezeu s-o odihnească în pace !

 

                                                Adrian Irvin ROZEI

                                                 Paris, mai 2019 

2 thoughts on “La despărţirea de Ilinca…

  1. Rozei, care este arhiva vie a culturii românești, ne mai oferă un „text de aur”. Pe când o carte, excelență? Teșu Solomovici

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *