Deși Carmen Sylva încerca să o influenţeze pe Elisabeta în aşa fel încât să evite tendinţa ei naturală care o dirija spre a se închide într’o lume a imaginaţiei şi s’o determine să’şi execute obligaţiile sociale, Sissi era departe de a-i urma sfaturile. Într’o scrisoare adresată fiicei sale, Sissi spunea:

„Carmen Sylva e foarte amabilă, amuzantă, interesantă, însă are picioarele pe pământ ; ea nu mă poate înţelege, pe când eu o înţeleg şi o iubesc. Ea adoră să inventeze şi să povestească istorii, e o mare plăcere pentru ea, şi regele (Carol) este atât de prozaic că o prăpastie spirituală îi separă. Bineînţeles ea nu mi-a spus lucrurile chiar aşa, însă i-am scos aceste informaţii.”

Ca urmare a confidenţelor celor două regine privind insatisfacţiile în relaţiile cu soţii lor, Carmen Sylva a decis să scrie despre „absurditatea căsătoriei”. De altfel, vizitele reginei României şi posibila ei influenţă asupra împărătesei îl îngrijorau pe Franz Iosif, care în ciuda admiraţiei pe care o purta regelui Carol, nu avea prea mult respect pentru soţia lui. Într’o scrisoare adresată actriţei Catherine Schratt, care va deveni soţia lui morganatică, după moartea împărătesei, Franz Iosif scria:

„… (Carmen Sylva) m’a călcat pe nervi… şi bineînţeles am fost din ce în ce mai rece, aproape nepoliticos.”

Totuşi relaţiile între suveranii austro-ungari şi români au rămas călduroase şi, pe 30 octombrie 1882, România a semnat Tratatul defensiv cu Austria, asociindu-se astfel alianţei acesteia cu Germania şi Italia, renumita „Triplă Alianţă” (Triplice).

Această prietenie a generat mai multe vizite reciproce ale suveranilor români la Viena şi Gödöllö sau a suveranilor austro-ungari în România, la Sinaia şi Bucureşti.

Cât despre legăturile împărătesei austro-ungare cu supuşii ei români din Transilvania, o serie de povestiri, mai mult sau mai puţin verificate, au circulat dintotdeauna. Între altele, vizitele repetate ale reginei la Herculane au dat naştere la tot felul de tradiţii locale.

Sissi a venit pentru tratament la Băile Herculane în 1884, 1887, 1890 şi 1892 şi, pentru ultima oară, în 1896 împreună cu împăratul Franz Iosif, cu ocazia inaugurării canalului navigabil dela Portile de Fier. Atunci a avut loc întâlnirea celor trei regi: Franz Iosif, Alexandru I al Serbiei şi Carol I al României. Însă suveranii români şi austrieci se mai întâlniseră la Herculane în 1887, cu care ocazie o placă a fost instalată pe zidul vilei „Franz Iosif”, (devenit mai apoi hotelul „Traian”, astăzi numit hotelul „Decebal”!) care spunea: ”Aici a locuit Carol I, regele României, pe 4 aprilie 1887” [2].

În vederea sejurului din 1887, când Sissi a locuit în staţiune şase săptămâni, a fost construită o reşedinţă particulară, astăzi Casa de cultură din localitate, unde se mai pot vedea, în sala de bal, oglinzile instalate atunci.

Însă Sissi obişnuia să viziteze regiunea incognito, deseori însoţită numai de doamna ei de onoare şi de un ghid din satul Pecinişca, cunoscător al drumurilor locale. De multe ori ea pleca chiar singură într’o trăsurică trasă de un cal, pe care o conducea ea însăşi. Din notele scrise de împărăteasă în jurnalul ei de călătorie ştim că Sissi avea obiceiul să se oprească între biserică şi centrala electrică, unde discuta cu femeile îmbrăcate în costum naţional românesc, cerând informaţii despre obiceiurile locale şi broderiile pe care le purtau. Aceste conversaţii aveau loc vineri şi duminică, zile de târg la Mehadia.

Uneori, în serile cu lună plină, regina se ducea pe podul de peste Cerna ca să admire peisajul pitoresc poleit de lumina lunii. Atunci ea a scris versurile:

„În tăcerea noptii
Se aude muzica Cernei
Ca şi cântecul păsărilor nevăzute
Sărind din piatră în piatră
Şi luând cu ele
Toate visurile şi gândurile mele.”

În 1900, a fost publicată la Sibiu, în „Gazeta Transilvaniei”, de către dr. G. Vuia, povestea numelui unuia din locurile care se bucură de o privelişte impresionantă din vecinătatea Băilor Herculane: „Vârful Elisabeta”.

În 1887, Sissi a petrecut şase săptămâni în această regiune. Ea ieşea la plimbare în fiecare zi, acompaniată de doamna ei de onoare, contesa Mailath, şi de cele mai multe ori însoţită de un pădurar, numit Petru Zarva. Într’o zi, itinerariul ales trecea prin locul numit „La Ciocane”, sfârşitul unui drum uşor accesibil. Ajunsă acolo, Sissi a întrebat dacă se poate merge mai sus. Zarva a răspuns că mai departe nu există decât o potecă utilizată de pădurarii care au experienţa muntelui. Sissi a insistat să urce colina pe drumul atât de dificil încât deseori a trebuit să se sprijine de umărul lui Petru, ca să poată continua. Ajunsă în vârful colinei, de unde poţi îmbrăţisa cu vederea întreaga regiune, până în depărtări, Sissi a exclamat: ”Cât e de frumos! Cum aş dori să iau masa aici!”

În noaptea următoare, 80 muncitori au croit un drum până în vârful colinei şi au instalat un chioşc, unde Majestatea Sa a putut lua masa a doua zi.

Pertu Zarva a avut şi el ora lui de glorie când, după plecarea reginei, a povestit diferitele „aventuri” petrecute în timpul plimbărilor din regiune. El era foarte mândru pentru că regina îl numea „Peter”, ba chiar uneori „lieber Peter”.

Într’una din plimbări, pe când întâlniseră coliba unui cioban, câinii au început să latre şi Petre a trebuit să le apere pe regină şi însotitoarea ei. Sissi a vrut să vadă interiorul colibei, unde ciobanii preparau mămăliga, numită în regiune şi „colese”. A cerut s’o guste, însă nu i-a plăcut, dar a preferat să bea lapte din doniţa de lemn a ciobanilor. Când a întrebat care este numele satului cel mai apropiat, li s-a răspuns „Valea Bolvăniţa”. Nici Sissi, nici doamna ei de onoare n’au reuşit să pronunţe numele satului, ceea ce le-a amuzat atât de mult, încât au început să râdă din suflet.

Altă dată Sissi l-a întrebat pe Petre dacă ar fi vre’ un risc de a întâlni „oameni răi intenţionaţi” în regiune. Petre i-a confirmat că nu este niciun pericol şi regina a continuat să-şi facă plimbările prin regiune, refuzând să fie însoţită de jandarmi.

O fi fost oare o presimţire? Pentru că unsprezece ani mai târziu, pe cheiul lacului Leman din Geneva, drumul împărătesei urma să se încrucişeze cu cel al anarhistului Luchini, care o va asasina.

Cioran afirmă că Sissi era „mai aproape de moarte decât mulţi morţi” şi că ea „nu scăpa o ocazie de a spune că era în căutarea destinului ei … Sissi vorbeşte uneori (despre destin) ca o ţărancă din Balcani! E fatalismul acestui colţ de lume care se regăseşte la ea, când îşi prezice un sfârşit tragic”, adăugând că „nimeni nu va fi responsabil, fiindcă soarta ei e trasată …”

Moartea ei a fost, probabil, primul semn premonitor al catastrofelor ce se pregăteau în Europa, Primul Război Mondial şi dispariţia Imperiului Austro-Ungar. Iar dacă dăm crezare spuselor lui Cioran „l’effacement de l’Autriche, on l’a dit et redit, prefigure celui de l’Occident”. Încântătoare perspectivă!

* * *

După moartea împărătesei, Franz Iosif a venit din ce în ce mai rar la Gödöllö, ultima lui vizită datând din 1911. Urmaşul său, Carol al IV-lea, care a domnit între 1914 şi 1918, a fost informat de căderea monarhiei în timpul unui sejur la Gödöllö şi tot de aici a luat el, pe 26 octombrie, drumul exilului.

Într’un articol publicat pe 15/04/2004 în „Le Figaro littéraire”, arhiducele Otto de Habsburg descrie modul în care a trăit, copil fiind, acele zile istorice:

„Tatăl meu era mai întâi în Ungaria unde s’a desfăsurat prima criză, începând cu guvernul Haldik, căruia i-a urmat Mihaly Karoly. Pe urmă părinţii mei s’au întors în Austria, unde situaţia se degrada. Noi, copiii, am rămas în Ungaria, la Gödöllö, Schonbrünul maghiar, situat la vreo 30 km de Budapesta. Pe urmă, insurecţia atingând capitala ungară în momentul asasinării fostului Prim-Ministru Istvan Tisza, am fost repatriaţi la Viena printr’un itinerariu care trecea prin Bratislava.”

O nouă pagină se deschidea în istoria castelului şi nu dintre cele mai glorioase. Pentru că în primăvara anului 1920, comandamentul militar al Republicii Sovietice Ungare se instala în palat. De aici a condus Aurel Stromfeld operaţiile militare, în virtutea funcţiei de şef al Statului Major. În luna august, trupele române, în drum spre Budapesta, ocupau castelul şi prinţul moştenitor, viitorul Carol II, îşi instala aici cartierul general. Se pare că atunci, în momentul plecării trupelor române, a început prima degradare a castelului şi al domeniului.

Începând din 1920, deşi castelul devenise reşedinţa regentului Ungariei, amiralul Miklos Horthy, care primea deseori aici vizitele unor înalte personalităţi din străinătate, nu s’au făcut niciun fel de ameliorări ale palatului. Iar în grădină s’a construit un bunker de 70 m2, unde se putea ajunge printr’un coridor subteran care îl lega de palat.

Deşi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial castelul a scăpat nevătămat, începând cu sfârşitul conflictului debutează epoca lui neagră. Mai întâi trupele germane, în cursul retragerii lor, îl prădează aproape cu desăvârşire. Mai apoi, „glorioasa armată sovietică”, care ocupă castelul, pune pe foc ceeace mai rămăsese din mobilier.

Începând din 1950, în plus de trupele sovietice, Ministerul Apărării Nationale maghiar instalează în aripile clasate monument istoric, mai întâi, un depozit de armament şi, mai apoi, un cămin social.

Numai după 1990, când ultimile prezenţe ale armatei sovietice au dispărut în fine din castel şi din tară, autorităţile maghiare au putut începe restaurarea palatului, care se afla într’o stare atât de jalnică, încât va necesita câteva decenii de eforturi, până îşi va regăsi în totalitate splendoarea de altă dată.

Astăzi, după mai bine de zece ani de lucrări, corpul central şi o mică parte din anexe au fost restaurate în spiritul şi în acord cu fotografiile epocii în care era locuit de suveranii Dublei Monarhii. În sezon au loc din nou, ca şi acum o sută de ani, concerte, spectacole, ba chiar şi un festival. Iar mulţumită unui atelier de fotografie, instalat într’un colţ al palatului, orişicare vizitator se poate fotografia în costum 1900, ca şi cum ar fi fost invitatul de onoare al suveranilor şi ar purta toate titlurile de nobleţe „mitt von und zü”.

* * *

Însă localitatea Gödöllö nu se compunea numai din castelul şi domeniul regal. Încă din a doua jumătate a secolului XIX, oraşul se dezvoltase şi a atras, datorită frumuseţii locului, nu numai personaje dela curte, ci şi nenumăraţi artişti. Aşa a fost creată, în jurul anului 1901, gruparea care s’a numit pe urmă „Şcoala dela Gödöllö”.

În ultimii ani ai secolului XIX, un grup de artişti, dintre care cel mai activ era Aladar Körösföi-Kriesh, luaseră obiceiul să se întrunească în sătuleţul Diod, astăzi Ştremţ, din Transilvania, la câţiva kilometri de Aiud. Toţi erau admiratori ai folclorului şi tradiţiilor locale şi Aladar, -al cărui nume de artist, „Körösföi”, înseamnă „izvorul Crişului”- ar fi dorit să fondeze aici, pe moşia familiei Boër, o colonie a artelor aplicate. Aladar studiase mai întâi la Academia din München, în continuare la Roma, în anii 1891 şi 1892, şi, mai apoi, la Paris, ca membru al Academiei Juliard.

Din aceste voiaje, Aladar, născut la Budapesta în 1863, revenise cu ideile propăvăduite de Ruskin, artist, filosof şi critic de artă al epocii, mare susţinător al curentului pre-rafaelit. Într’o scrisoare celebră, publicată în revista „TIMES” în 1851, Ruskin sprijinea interesul acestor artişti pentru întoarcerea la natură şi, mai apoi, afirma că această tendinţă va marca „naşterea unei şcoli artistice mai nobile decât oricare alta pe care lumea a văzut-o de 300 ani”. Era normal, deci, plecând dela aceste idei, ca Aladar să caute un loc adecvat dorinţelor sale de frumuseţe naturală, idilism şi convieţuire cu mediul înconjurător.

Chiar dacă această dorinţă nu s’a concretizat, din păcate, în Transilvania, pentru că, în cele din urmă, Aladar Körösfoi-Kriesh a cumpărat o casă la Gödöllö, legăturile întregului său grup cu Ţara Crişurilor au rămas nezdruncinate şi s’au concretizat prin numeroase opere de artă ce pot fi admirate şi astăzi în Ardeal. De altfel, urmând modelul lui Aladar, alţi artişti din grup şi-au luat numele după diferite localităţi din Transilvania, precum Ede Wigand (1870-1945), numit Töroczkai ca şi un sat din apropierea văii Arieşului ( astăzi Râmetea).

Încet-încet, un mare număr de artişti, nu numai din Ungaria, dar chiar şi din Canada, Suedia sau Franţa, s’au instalat la Gödöllö, formând o adevărată scoală ce poartă numele orăşelului şi care a dăinuit aproape douăzeci de ani.

Opera far a grupului, tabloul lui Aladar Körösföi-Kriesh intitulat „Ego sum Via, Veritas et Vita”, reprezintă un moment dramatic, după ce pictorul şi soţia sa pierduseră un copil de numai un an. În tablou, Iisus îşi cheamă discipolii pe drumul spre vocaţia religioasă şi spre tolstoianism. Sunt reprezentaţi aici câţiva din principalii artişti ai grupului, pe drumul „adevăratului creştinism” sub îndrumarea lui Iisus şi a lui Tolstoi, în căutarea „omului ce se răscumpără pe sine însuşi”. Tabloul reprezintă, în fundal, porţile casei şi aleea de plopi din Diod (Ştremţ) alături de diferite personaje îmbrăcate cu costume folclorice tipice din Kalotaszeg (zonă pitorească din Transilvania, aflată între Cluj şi Huedin). Filozofia generală a grupului, după cum o indica Aladar, era că „omul este om prin faptul că se simte inseparabil de Univers” şi că „… ştim că nu există decât o mare comoară –cea mai mare- pe care o cultivăm şi o căutăm: bucuria de a trăi… Ceea ce iese mai apoi din mâinile noastre… este arta noastră. Noi nu avem alt program artistic.”

La Gödöllö, sub îndemnul filozofiei tolstoiene, au luat naştere nu numai ateliere de pictură, dar şi de sculptură, de ţesătorie, de lucrare a pielei, a sticlei, a mobilei sau legătorii de cărţi. Artiştii dela Gödöllö nu vedeau nicio limită în aplicarea artei lor, care se manifesta tot atât de bine în arhitectură, în îmbrăcăminte sau în… educaţia copiilor! Ei au creat, însă la un nivel artistic mult mai înalt, ceeace au încercat să realizeze, şaizeci de ani mai târziu, grupurile „hippies” ale decadei şapte din secolul XX.

În acelaşi timp, scopul lor era iniţierea unei noi arte naţionale, bazate pe tradiţiile folclorice şi istorice ale naţiunii maghiare. De aceea, în afară de cercetările artistice în domeniul culorilor, costumelor şi tradiţiilor populare păstrate în Transilvania, ei au întreţinut şi relaţii strânse cu lumea finlandeză, în căutarea unui denominator comun fino-maghiar. Îmbibate de misticism, descrierile artiştilor din Gödöllö, tindeau spre o reproducere narativă a legendelor şi miturilor unei epoci îndepărtate, de cele mai multe ori idealizată. De aceea, în operele lor apar imagini ale creştinătăţii din Evul Mediu, deseori cu o puternică tendinţă moralizatoare şi reproşând oarecum contemporanilor obiceiurile şi modul lor de viaţă.

Poate de aceea este atât de straniu să ne imaginăm cum au putut supravieţui în Ungaria comunistă din cea de-a doua jumătate a secolului trecut câţiva din membrii acestei colonii, care au decedat multă vreme după sfârşitul celui de-al II-lea Război Mondial. Cu atât mai mult cu cât, în perioada de glorie a acestui curent artistic, parte dintre ei au participat şi au obţinut mari succese la expoziţii, târguri, bienale sau saloane din Europa şi America. Ei au marcat şi au fost remarcaţi în expoziţiile internaţionale din Torino, St. Louis, Milano şi Paris din perioada dinainte de I-ul Război Mondial. Odată cu începerea războiului, mare parte dintre artişti au părăsit Gödöllö, iar după 1920, când Aladar Körösföi-Kriesh încetează din viaţă, activitatea grupului ia sfârşit, chiar dacă atelierul de ţesături şi-a continuat existenţa sub conducerea lui Sandor Nagy (1869-1950) şi a lui Jenö György Remseys (1885-1980), care au trăit până la sfârşitul vieţii în oraş.

* * *

Membrii „coloniei artistice dela Gödöllö” şi artiştii asociaţi care au colaborat cu ei, fără să locuiască în oraş, sunt mult prea numeroşi pentru a fi enumeraţi aici. [3] Merită totuşi să’i amintim măcar pe cei care au lăsat opere de artă ce pot fi admirate şi astăzi în Transilvania.

De departe cel mai important şi reprezentativ monument al „secesionismului ardelean” este Palatul Culturii din Târgu Mureş. Construit între 1911 şi 1913, palatul impresionează tot atât prin măreţia volumelor, prin varietatea culorilor, prin exuberanţa decoraţiilor, cât şi prin funcţionalitatea ansamblului. Decoraţiile exterioare principale sunt: mozaicul de pe faţadă, realizat după planurile lui Aladar Körösföi-Kriesh şi acoperişul colorat din majolică de Zsolna. În interior, în holul dela intrare, realizat în marmură de Carrara, lung de 45 m, se găsesc frescele mitologice pictate de acelaşi Aladar Körösföi-Kriesh. „Sala de recepţie” numită şi „Sala oglinzilor” datorită celor două triptice din oglinzi veneţiene, care se găsesc la capetele ei, adăposteşte 12 vitralii. Acestea au fost desenate de Ede Toroczkai-Wigand şi de Sandor Nagy şi executate într’un atelier din Budapesta în 1913. Ele reprezintă legende secuieşti din Evul Mediu şi amintesc prin desenul lor stilul arhitectonic, aspecte ale vieţii de toate zilele, costume şi obiceiuri ce caracterizau această populaţie din regiune.

„Palatul Culturii” din Târgu Mureş, care găzduieşte astăzi diferite instituţii de cultură printre care se numără Filarmonica, Muzeul de Artă, Biblioteca Judeţeană etc. este în întregime decorat în stilul „secesionismului ardelean”. Membrii cei mai reprezentativi ai „Şcolii dela Gödöllö” au fost invitaţi să decoreze această bijuterie artistică de către Bernady György, primarul oraşului Târgu Mureş între 1902-1913 şi 1926- 1929.

* * *

La Diod (Ştremţ) nu rămâne din păcate nicio urmă a trecerii artiştilor care au activat mai târziu în cadrul şcolii dela Gödöllö. Ai zice chiar că o oarecare „conspiraţie a tăcerii” este instalată în ceeace priveşte existenţa în trecut a familiei Boër.

În schimb la Torocko (Râmetea) un muzeu mic dar foarte simpatic te face să întelegi de ce Ede Wigand şi-a luat numele de artist după cel al satului. Deja în 1896, într’un album de fotografii editat cu ocazia „Expoziţiei naţionale” ce sărbătorea la Budapesta un mileniu de existenţă a naţiunii maghiare, printre imaginile care se voiau cele mai reprezentative ale regatului, figura şi cea a unei nunţi la Torocko (Râmetea).

Comentariul epocii spunea: ”Plecând din Turda, un drum dintre cele mai bogate în locuri pitoreşti foarte variate, ne conduce prin valea Aiudului,… la frumosul orăşel Torocko încadrat de un ecran muntos, al cărui vârf principal atinge 1200m.” Oraş minier cu o istorie de şapte secole, Torocko (Râmetea) adăposteşte în fostul local al băncii din secolul XIX muzeul ce prezintă nu numai unelte, mobile şi ţesături din regiune, dar şi o remarcabilă colectie de costume secuieşti, dintre care câteva au mai bine de o sută de ani de existenţă. Iar fotografiile, chiar în alb-negru, ale satului din perioada interbelică expuse pe culoarele muzeului, te fac să înţelegi imediat ce atrăgea pe artiştii dela Gödöllö în această regiune. În ceeace priveşte arta lui Ede Toroczkai-Wigand, el a lăsat nenumărate construcţii în zona Târgu Mureş, unde a locuit până în 1914, între care primăriile din Sînvaşii, Samsund şi Roteni, precum şi şcoli la Dumbrăvioara şi Ştremţ.

* * *

Existenţa efemeră a şcolii dela Gödöllö poate părea unui vizitator grăbit ca reprezentând doar un „momentum” al artei europeene, fără posteritate. Însă cel ce priveşte cu mai multă atenţie câteva din operele artiştilor reuniţi în această şcoală, îşi dă seama că ele reprezintă o etapă de plecare înspre nenumărate direcţii, care au ieşit la suprafaţă în anii ce au urmat. Astfel, unele ţesături realizate după desenele lui Aladar Körösföi-Kriesh anticipează prin forma şi jocul de culori arta abstractă a secolului XX. Unele dintre vilele construite de Sandor Nagy la Gödöllö anunţă stilul „art déco”, poate chiar şi „Bauhaus”.

Ca să nu mai vorbim de principiile de întoarcere la natură ale coloniilor hippies, care mai subzistă şi astăzi, de exemplu la „Christiania” din Copenhaga.

Însă toate aceste elemente, aparent atât de disparate, au un denominator comun: sursa de inspiraţie în Transilvania vremurilor trecute!

Adrian Irvin Rozei, Paris, iunie 2005

Note:
[3]. Un alt articol legat de fabuloasa lor activitate artistică şi de urmările ei până în zilele noastre este în pregătire.