La castel în poartă, oare cine bate? (I)

Orice mare capitală europeană are în apropiere câte un palat care aminteşte puterea şi fastul nobiliar, servind în trecut ca loc de vilegiatură împăraţilor sau regilor timp de mai multe decenii. Este cazul la Paris, cu palatul din Versailles, la Madrid, cu Escorialul, la Sankt Petersburg, cu Ţarskoe Selo, la fel ca şi în multe alte capitale.

La Budapesta, locul de vilegiatură al familiei imperiale era castelul dela Gödöllö, un palat baroc înconjurat de un parc, astăzi mai degrabă o pădure redevenită sălbatică. Aflat la numai 28 Km de Budapesta, accesibil mulţumită unui tren suburban care reînvie ambianţa desuetă a anilor ’30, Gödöllö este unul din punctele de atracţie majore din vecinătatea capitalei maghiare, însă numai de câţiva ani, de când a devenit muzeu şi este în curs de a-şi obloji rănile, recuperând pas cu pas splendoarea de altă dată.

* * *

Primele informaţii asupra posesiunilor din Gödöllö datează din secolul XIV, pe când teritoriul comunei aparţinea unei familii de mici nobili. Din perioada ocupaţiei turcesti, care a durat 150 ani, începând cu bătălia pierdută în 1526 la Mohaci, n’a rămas nicio mărturie documentară.

Adevăratul demaraj al localităţii a fost marcat de sosirea lui Antal Grassalkovici (1694 –1771), descendentul unei familii nobile scăpătată, care a început în 1715 o strălucită carieră de avocat ce urma să-l conducă, în 1727, la preşedinţia Comisiei noilor achiziţii (Neoacquista Comissio), care gera şi controla proprietăţile dificile. După moartea proprietarului, Grassalkovici cumpără domeniul dela Gödöllö şi, începând din 1741, începe construcţia reşedinţei sale, cel mai important castel baroc din Ungaria. Importanţa stilului baroc definit la Gödöllö a depăşit frontierele tradiţionale ale Ungariei şi a dat numele de „stil Grassalkovici”, care poate fi întâlnit chiar şi în zona de est a Transilvaniei, în construcţiile aflate la Cluj (palatul Bànffy) şi Gorneşti (palatul Teleky).


Castelul construit pentru Antal Grassalkovici de către arhitectul Andras Mayerhoffer, unic din punct de vedere al stilului în acea epocă, prezintă particularitatea de a avea forma literei „U”, însă cu aripile laterale în spatele faţadei principale. Acest stil a fost copiat mai târziu cu ocazia construcţiei castelelor din Aszod, Hatran, Nagytétény şi Pecel.

Castelul a fost construit în două perioade: prima, între 1741 şi 1749 şi cea de- a doua, între 1752 şi 1759. In 1751, cu ocazia vizitei efectuate de împărăteasa Maria-Tereza la Gödöllö, Antal Grassalkovici a amenajat propriul său apartament pentru confortul suveranei, ornând dormitorul cu plăci de marmoră, în parte autentică, în parte falsă. La intrare, un portret al împărătesei aminteşte această vizită.

Tot atunci a fost desenat şi parcul castelului, „Grădina de sus” în stil „à la française”, cu plante exotice şi statui mitologice, şi cea ”de jos”, ca grădină de legume, rezervă de animale şi fazani.

În acelasi timp, Grassalkovici s’a ocupat tot atât de bine de randamentul economic al domeniului, unde a invitat meşteşugari şi artizani germani, cărora le-a construit locuinţe în sat, cât şi de înfrumuseţarea lui, comandând diferite monumente în stil baroc, cum ar fi Calvarul, Coloana Fecioarei Maria sau statuia Sfântului Ioan Nepomucenul. Mulţumită intervenţiei sale, Gödöllö a fost ridicat în 1763 la rangul de orăşel şi a obţinut dreptul de a organiza târguri, altă sursă de venituri importantă.

Fiul său, Antal Grassalkovici II (1734-1794) a realizat, între 1782 şi 1785, diferite modificări şi a construit teatrul baroc (singurul care mai subzistă până azi în Ungaria). Acest teatru, cu loje duble şi o tehnică scenică excelentă, servea la prezentara spectacolelor date de trupe artistice germane sau pentru concertele de muzică de cameră. Teatrul comunica cu pivniţa amenajată în stilul berăriilor din Bavaria, de unde se putea trece în manejul utilizat pentru lecţiile de călărie.

În timpul lui Antal Grassalkovici III (1771-1841) a fost construită „orangeria”, iar parcul „à la française” a fost redesenat în stil englez, la cererea sotiei acestui, Leopoldina Esterhazy.

Fiul şi nepotul fondatorului domeniului abandonaseră, de fapt, gestiunea unor intendenţi şi se mutaseră la Viena. Cheltuielile lor erau însă atât de mari, încât la a doua generaţie chiar existenţa acestuia era pusă în pericol.

În timpul revoluţiei dela 1848, castelul a fost teatrul unor momente istorice, când Laios Kossuth şi generalii săi, după victoria dela Isaszeg, pe 6 aprilie 1849, s’au instalat la Gödöllo.

După moartea lui Antal Grassalkovici III în 1841, care nu a lăsat nici un moştenitor dinspre partea bărbătească, domeniul trecuse în proprietatea ramurei femenine care, după câţiva ani, la 1850, l-a vândut baronului Sina. Era prima întâlnire a acestui loc de excepţie cu „spaţiul românesc”.

* * *

Familia baronului Sina face parte dintre reprezentanţii aromânilor care au făcut o carieră excepţională în Europa secolelor XVIII si XIX.

Originară din Moscopol (Albania de astăzi) familia Sina a emigrat după distrugerea de către turci a oraşului lor natal, mai întâi în Croaţia şi pe urmă la Viena. Profitând de Edictul de toleranţă emis de împăratul Francisc I, ei dezvoltă în mod rapid societatea de negoţ pe care o fondaseră şi care se ocupa cu vânzarea tutunului, bumbacului şi a bunurilor alimentare.

Simon Sina (Moscopol 1753 – Viena 1822) face din afacerea familială cea de-a doua putere financiară din Imperiul Austro-Ungar, după Banca Rothschild. Sunt bine cunoscute relaţiile sale cu Ali Paşa din Ioanina şi anumiţi istorici afirmă chiar că parte din averea familiei provenea din fondurile depuse de acesta şi abandonate în urma uciderii lui de către turci.

Fiul său, George-Simon Sina (Viena 1782 – idem 1856) a primit titluri de nobleţe dela împăratul Franz II în anul 1818, în urma cumpărării moşiilor de la Hodos şi Kizdia. Nepotul, Simon-George (Viena 15/08/1810 – idem 15/04/1876) a continuat opera tatălui şi bunicului său, mărind averea familiei şi reputaţia sa internaţională.

Mulţumită relaţiilor strânse pe care le avea la Sankt Petersburg, Sina a fost depozitarul averilor aristocraţiei ruse – între care şi cea a familiei Kisselev – şi a reprezentat timp de ani de zile o contraputere economică faţă de familia Rothschild, finanţând, între altele, propaganda ţaristă în Balcani.

Titlurile purtate de Simon Sina erau nenumărate, între care: consul şi ministru al Greciei la Viena, München şi Berlin, membru al Camerei Magnaţilor din Ungaria, consilier intim austriac, Cavaler al Ordinului Coroanei de Fier cl. I, membru al Senatului, responsabil cu Academia Imperială de Ştiinţe, baron austriac şi ungur etc. Ca şi mulţi alţi aromâni care au făcut avere în Europa, Sina a oferit sume de bani enorme statului grec, construind Academia din Atena şi fiind considerat ca „everget” -binefăcător al Naţiunii Elene- ; o stradă din Atena îi poartă astăzi numele.

Printre construcţiile finanţate de Simon Sina în Imperiul Austro-Ungar se numără şi primul pod construit peste Dunăre la Budapesta, precum şi Institutul orbilor, palatul Academiei Ungare de Ştiinţe şi Conservatorul din Budapesta.

Proprietarul unei averi atât de incomensurabile nu putea să nu achiziţioneze şi nenumărate proprietăţi în toate ţările Europei unde îşi desfăşura activitatea financiară. De cele mai multe ori, erau domenii ce aparţinuseră unor familii nobile, care scăpătaseră. Simpla listă a domeniilor ce îi aparţineau în cadrul Imperiului, reprezintă aproape treizeci de proprietăţi. Pentru memorie vom cita câteva din cele aflate în Transilvania: Bistriţa, Arad, Topliţa, precum şi domeniul Dudeşti, cumpărat dela familia Dudescu, în Muntenia.

Iată calificativele oficiale ale baronului Sina, aşa cum au fost înscrise în contractele de căsătorie ale fiicelor lui:

„Son Excellence Monsieur le Baron Simon Sina de Hodos et Kizdia, Envoyé Extraordinaire et Ministre Plénipotentiaire du Roi Othon Ier près les Cours d’Autriche, de Russie et de Bavière, Grand-Croix de l’Ordre Royal du Sauveur de Grèce, de l’Aigle Rouge de Prusse première classe, de l’Ordre Royal de Saint-Michel de Bavière et de l’Ordre Grand Ducal d’Oldenburg pour le Mérite, Commandeur de l’Ordre Impérial de Léopold d’Autriche et de l’Ordre Impérial de la Légion d’honneur de France, et propriétaire des Ordres Impériaux Ottomans du Nishan Iftikhar et du Médjidié”.

De altfel, până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, stema familiei Sina putea fi admirată pe unul din vitraliile bisericii Votivkirche din Viena, alături de cele ale glorioaselor familii fondatoare ale imperiului, vitralii care, din păcate, au fost distruse de bombardamentele americane.

Castelul din Gödöllö, cumpărat de George Sina în 1850, şi moştenit de Simon Sina după moartea acestuia, în 1856, nu a fost decât o investiţie financiară. În cursul celor paisprezece ani cât au fost proprietarii castelului, membrii familiei Sina nu au locuit la Gödöllö şi, în cele din urmă, l-au vândut unei bănci belgiene în 1864.

* * *

Adevărata epocă de glorie a castelului, care va dura o jumătate de secol, începe în 1867 când statul ungar cumpără domeniul. În urma creerii monarhiei austro-ungare, cu ocazia încoronării împăratului Franz Iosif şi a Elisabetei ca regi ai Ungariei, li se oferă castelul dela Gödöllö în dar, de către autorităţile maghiare.

Împăratul Franz Iosif a întreprins imediat lucrări importante de restaurare a palatului şi, sub conducerea arhitectului Milos Ybl, domeniul a fost transformat în numai şase luni într’o superbă reşedinţă de odihnă a familiei regale. Castelul a fost amenajat în acord cu gusturile personale ale împăratului şi împărătesei: apartamentul lui Franz Iosef în aripa de nord, ornat cu trofee de vânătoare, cu tapiserii de culoare gri, cu fotolii şi scaune acoperite cu piele galbenă, iar cel al Elisabetei avea ca dominantă culoarea ei preferată, violet. Mai târziu, când moda s’a schimbat la Viena, cele două apartamente au fost vopsite în alb, cu draperiile de culoare carmin.

Apartamentul Elisabetei, care fusese la origine amenajat pentru împărăteasa Maria-Tereza, comunica direct, printr’un culoar de lemn, cu manejul care a fost mărit şi înfrumuseţat, ceea ce permitea reginei să evite intemperiile când se ducea la lecţiile de călărie, care o pasionau atât de mult. Tot atunci a fost adăugată „l’écurie de marbre” alături de „l’écurie baroque” şi o serie de acareturi necesare pentru întreţinerea cailor. Familia regală, care locuia la Gödöllö de cele mai multe ori primăvara şi toamna, aprecia în special ambianţa relaxantă, departe de fastul curţii dela Viena. Pentru regină, pasionată de vânătoarea călare, dar mai ales de plimbările pe cal, Gödöllö era locul ideal de odihnă.

Multumită prezenţei familiei regale, orăşelul a cunoscut o adevărată explozie economică, precum şi a vieţii sociale. Contrar proiectului iniţial, linia de cale ferată a fost prelungită până la Gödöllö, a fost construită o uzină de gaz, necesară pentru iluminarea palatului, a gării şi a oraşului, nenumăraţi artizani şi meşteşugari s’au instalat în regiune, atraşi fiind de lucrările iniţiate de familia regală. În 1869, s’a creat Casa de Economii din Gödöllö, al cărui prim acţionar era chiar împăratul. Bine înţeles că întreaga curte se deplasa la Gödöllö în perioadele estivale, ceea ce a dus la crearea stabilimentelor balneare, nenumăratelor restaurante şi a hotelului „Regina Elisabeta”, instalat în vechiul conac Hamray, fieful iniţial al familiei Grassalkovici. Tot aici se afla şi cazinoul, precum şi sediul diferitelor asociaţii şi cercuri, care organizau, în sezon, baluri şi reprezentaţii teatrale.

Probabil că acest loc, magic prin sine însuşi, n’ar fi luat dimensiunile pe care le-a atins fără intervenţia împărătesei/regină Elisabeta de Austria.

Personalitatea complexă şi contradictorie a Elisabetei, cunoscută astăzi mai ales sub numele de „Sissi” [1], datorită filmelor care au făcut-o celebră în egală măsură pe regina Ungariei şi pe Romy Schneider, a fost legată în mod indisolubil de soarta castelului dela Gödöllö.

Prinţesa Elisabeta de Bavaria, născută în ziua de Crăciun al anului 1837, era fiica lui Maximilian Iosif, ducele Bavariei, care se remarcase deja prin dispreţul pentru ceremoniile oficiale, trăsătură de caracter moştenită şi de Sissi. Încă din copilărie, aceasta a avut o educaţie liberă şi foarte apropiată de natură neobişnuită pentru o persoană de rangul ei, în acea epocă.

Venit la Bad Ischl cu intenţia de a se căsători cu verişoara sa, Elena de Bavaria, tânărul împărat Franz Iosif descoperă pe sora ei mai mică, care avea numai 15 ani şi, impresionat de frumuseţea ei sălbatică, decide să o ia de soţie, ceeace se petrece pe data de 24 aprilie 1854.

Este binecunoscut faptul că Sissi, care avea oroare de rigiditatea vieţii de curte dela Viena, era fericită în Ungaria şi în special la Gödöllö. Ea învăţase limba maghiară şi era în contact direct cu reprezentanţii vieţii artistice ungare. Considerată fiind ca cea mai frumoasă femeie din acea epocă, Sissi a făcut tot ce a putut pentru a-şi păstra frumuseţea, în acord cu criteriile ei personale. Înaltă de 1,72 metri, ea n’a cântărit niciodată mai mult de 50 kilograme, în ciuda activitătilor sportive pe care le practica, datorită anorexiei nervoase de care suferea, dar şi datorită dietei severe pe care şi-o impunea.

Părul ei, lung până la pământ, necesita trei ore pentru a fi pieptănat şi, deşi a născut patru copii, pieptul ei măsura numai 41 până la 46 cm. Călăreaţă excepţională, care învăţase să execute chiar şi figuri de circ cu acrobaţii circului Renz din Germania, Sissi punea în genunchi nu numai caii cu care ieşea la plimbare, dar şi anturajul sau doamnele de onoare care o însoţeau. Când doctorii au ameninţat-o cu paralizia în cazul când ar continua exerciţiile fizice intense, Sissi a prelungit plimbările călare prin pădure, ajungând să le practice 6 sau 8 ore pe zi. Excesul de energie de care dădea dovadă a fost pus pe seama urmărilor căsătoriilor cosanguine, caracteristice familiei Wittelsbach, din care ea făcea parte şi care a dat naştere la tot felul de excentricităţi, precum cele care au marcat viaţa şi moartea vărului ei, Ludovic II de Bavaria.

Mai mult, unii autori afirmă că împăratul Franz Iosif se îmbolnăvise de sifilis în timpul unei campanii militare şi că ar fi transmis această boală soţiei sale. Tratamentul cu mercur, obişnuit în acea vreme, i-ar fi atacat şi înnegrit dinţii, ceeace explică faptul că pe nici o imagine contemporană ea nu poate fi văzută surâzând. Alţi biografi afirmă că Sissi ar fi avut încă din copilărie probleme de dentiţie, mult înainte de a se fi căsătorit.

Marcată fiind de-a lungul vieţii de o serie de evenimente tragice, Sissi a dezvoltat un caracter care avea cu siguranţă o înclinare înspre tot ce era fantastic şi morbid. În orice caz ea a cultivat de-a lungul întregii sale vieţi un sentiment al amărăciunii şi al deziluziei în perfect contrast cu funcţia şi aspectul ei.

Intr’un interviu acordat în 1983 şi publicat sub titlul „Sissi ou la vulnérabilité”, E.M. Cioran, un alt personaj care a cultivat „disperarea” timp de câteva decenii, analizează în „cunoscător” cauza amărăciunii printesei:

„Nu vreau să minimizez decepţiile şi încercările ei, dar nu cred că au jucat un rol fundamental. Ea ar fi fost decepţionată în orice circumstanţă, ea era născută decepţionată… Este din profunzimea fiinţei că emană necesitatea de a ruina iluziile şi certitudinile, factorii falsului echilibru pe care se sprijină existenţa. „Nebunia e mai adevărată decât viaţa” a spus împărăteasa… Ea are o pasiune marcată pentru tot ce este extrem, pentru tot ce se abate dela un destin comun, pentru tot ce este în margine”.

Am văzut deja pasiunea pe care Sissi o manifesta pentru cultura maghiară. Cioran afirmă că şi această pasiune a reginei era legată de tristeţea ei:

„Există o tristeţe specific maghiară. De manieră generală se pot distinge în Europa trei forme de tristeţe: rusă, portugheză şi ungară. Personal, aceasta din urmă mă atrage cel mai mult. Nu sunt oare născut în Austro-Ungaria?”

Tot în acest interviu, vorbind despre singurătatea şi egoismul prinţesei, împins până la lipsa de dragoste chiar şi pentru fiinţele cele mai apropiate, Cioran spune:

„Ea căuta în altă parte pe cei care îi semănau…, ea numea oceanul, „confesseur” şi un arbore dela Gödöllö, „confidentul” său, „cel mai bun prieten”, un intim, spunea ea, „care ştie tot ce este în mine şi tot ce se întâmplă în timpul când suntem despărţiţi”. Şi adăuga: ”El nu va spune de altfel, nimic, nimănui…” Ea detesta oamenii, cu excepţia poporului, pescarilor, ţăranilor, imbecililor satului. Ea nu era în elementul ei decât în timpul ruminărilor ei solitare.”

Aceste comentarii explică poate de ce Sissi, care a colindat Europa în lung şi în lat timp de ani de zile, ca şi cum ar fi fost în permanenţă în căutarea unui ideal pe care nu voia să’l găsească, a petrecut exact 2000 nopţi la Gödöllö, după cum a calculat Fesztetics, cel care a ţinut zi cu zi jurnalul activităţilor împărătesei/regină.

* * *

Chiar dacă nu ştim prea multe lucruri despre aprecierea pe care o avea Elisabeta de Austria asupra scriitorilor epocii ei, un lucru este sigur: ea avea o admiraţie fără limite pentru opera reginei României, Carmen Sylva. Deşi aceasta era cu zece ani mai tânără decât ea, Sissi a considerat-o dintotdeauna ca pe un model. Dintre toate capetele încoronate ale Europei, regina României a fost de departe cea pe care o prefera. De altfel, când erau împreună Sissi avea un comportament total diferit, mult mai simplu şi mai direct. După vizita pe care Carmen Sylva i-a făcut-o la Viena în 1884, Sissi scria:

„Astfel ea este cea care e numită „bas bleu”!, îmi spuneam contemplând ochii ei mari, verzi si râzători, obrajii coloraţi încă de o prospeţime tinerească, superbii ei dinţi de un alb strălucitor. O, Carmen Sylva, dacă tu ştii să citesti în inimi, trebuie să ştii deja că, începând din această secundă, a mea îţi aparţine ţie în întregime .”

Cum societatea vieneză se amuza pe contul „reginei-poetă”, între altele din cauza pozelor grandilocvente pe care le lua şi datorită costumelor stranii pe care le arbora, Elisabeta găsea un motiv suplimentar de simpatie pentru Carmen Sylva. Pentru Sissi, care încerca şi ea să scrie versuri, regina României era nu numai o prietenă, o soră, dar şi un model literar. Sissi însă nu îndrăznea să publice şi o invidia pe Carmen Sylva, care, după cum îşi imagina ea, găsise în literatură o soluţie pentru a-şi elimina contradicţiile.

De fapt, cele două regine aveau nenumărate gusturi comune: spiritismul, admiraţia pentru poeta Sapho din Lesbos, dispreţul pentru ceremoniile oficiale, ba chiar şi pentru instituţia monarhică. Carmen Sylva scria, de altfel, în jurnalul ei: „Regimul republican este singurul rezonabil; n’am să înţeleg niciodată popoarele smintite care ne mai suportă”, cuvinte foarte asemănătoare cu ideile exprimate deseori de Sissi.

Alt punct comun între cele două regine era admiraţia pentru versurile lui Heine. Se pare că într’una din vizitele pe care Sissi le-a făcut la Sinaia şi despre care aceasta scria:

„Je n’allais pas voir la Cour
Et pas d’avantage la Reine,
Non, c’etait la poétesse,
Je venais pour Carmen Sylva.”,

ele ar fi avut dialogul următor:

„Regina o întreabă pe împărăteasă:
-Dar frumusetea ta ar trebui să te ajute să-ţi depăşeşti timiditatea?
-Nu mai sunt timidă, simt mai degrabă o plictiseală. Sunt îmbrăcată cu haine frumoase, sunt încărcată cu bijuterii, pe urmă ies şi distribui unora şi altora cuvinte plate, până ce cad de oboseală. În fine, mă precipit în apartamentele mele şi scriu sub dictarea lui Heine.”

De altfel Sissi s’a dus la Hamburg special ca s’o vadă pe sora lui Heine, căreia i-a promis să se ducă la Paris, la mormântul poetului, pentru a depune o jerbă cu inscriptia: ”Împărăteasa Elisabeta, poetului ei preferat”.

La moartea împărătesei, Carmen Sylva scria:

„Era natural ca ea să’l prefere pe Heine oricărui alt poet, cel care era atât de disperat de falsitatea acestei lumi şi care nu găsea cuvinte destul de dure pentru a-i biciui goliciunea. Ea nu putea uita că poziţia noastră ne scufundă în aparenţă şi minciună, împiedicându-ne să mergem până în fundul lucrurilor şi să admitem că oamenii vor să ne considere ca pe divinităţi din Olimp şi nu le place să ne vadă plângând şi suspinând ca ei… Ea găsea la Heine dispreţul aparenţelor pe care ea însăşi îl simtea profund, amărăciunea care umplea destinul ei solitar, agilitatea care îi anima spiritul şi care îi inspira atâtea cuvinte originale şi surprinzătoare”.

Numai că cele două regine răspundeau în mod diferit obligaţiilor create de funcţia lor. Carmen Sylva încerca de altfel să o facă să înţeleagă, dincolo de afinităţile artistice, responsabilităţile pe care le-o impunea poziţia ce o aveau. Cu ocazia unei vizite la Viena, ea scria în jurnalul pe care îl ţinea Amélie, nepoata împărătesei:

„De ta propre énergie,
Avec la force tranquille de la volonté,
Malgré le carcan de la condition,
Sers les œuvres de Dieu
Avec une sainte passion.”

Şi în altă parte adăuga:

„Noi, prinţii, trebuie să luptăm de două ori împotriva lumii, în aşa fel încât oamenii să vadă că putem servi la ceva.”

Adrian Irvin Rozei, Paris, iunie 2005

(va urma)

————-
Note:

[1] Se pare, după cum spunea nepoata ei, împărăteasa Zita, soţia lui Carol IV, că nimeni nu o numea pe Elisabeta de Austria „Sissi” în timpul vieţii. Însă răsunetul dat acestei porecle discutabile de cinematografia anilor ’50 şi facilităţile de transcripţie ne fac să utilizăm în mod curent această impostură!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *