Jules Cazaban: omul din spatele măştii actorului*

Bonsoir!

Acum o oră, intrând în această sală, mi-a venit în minte o anecdotă pe care Jules Cazaban o povestea acum vreo 60 ani:

Se pare că rabinul dintr-un mic orăşel din nordul Moldovei, să spunem Fălticeni, a fost invitat la un mare congres internaţional.

Când a ajuns acolo, însoţit de învăţăceii lui, şi-a aşteptat rândul şi, când a fost invitat, s-a urcat pe scenă şi a aruncat o privire circulară asupra auditoriului. A urmat un lung moment de tăcere, după care, ridicând braţele în aer, a strigat :

-Ma mère!

Invăţăceii au tresărit şi au început să şoptească:

-Va vorbi franţuzeşte !

Şi rabinul, dinou :

-Ma mère !

Invăţăceii : « Are un mesaj universal pe care vrea să ni-l transmită ! O imploră pe mama lui ! »

Şi rabinul a reluat :

-Mamer să vă văd atât de mulţi!

*   *   *

Dar, mai întâi să mă prezint şi să vă spun cum se face că mă aflu în această seară pe scena Naţionalului bucureştean.

Mă numesc Adrian Irvin Rozei, sunt născut în România, la Bucureşti, unde am trăit primii 20 ani din viaţă. După ce am studiat la Institutul Politehnic Bucureşti, am părăsit România în 1967 şi mi-am terminat studiile în Franţa, la Ecole des Mines din St. Etienne.

Sunt deci, la bază, inginer şi numai de vreo 15 ani am început o activitate de jurnalist internaţional.

Nu am deci experienţa scenei precum brilianţii vorbitori care m-au precedat. Dacă, uneori, nu voi găsi cuvântul exact ce exprimă sentimentele mele faţă de amitirea lui Jules, vă rog să mă scuzaţi. Sper însă că voi putea transmite, în ciuda emoţiei care mă cuprinde, autenticitatea amintirilor care mă leagă de memoria lui ! 

Să începem deci… cu începutul !

In 1953, când am sosit în clasa I la şcoala « Clemenţa » de pe str. C A. Rosetti, am făcut cunoştinţă cu Costin Cazaban, cu care eram coleg de clasă.

Intre noi, s-a creat o prietenie extreme de strânsă, care a durat până la dispariţia lui Costin, în 2009. Tot atunci am descoperit că eram rude, prin mama lui, Irina Cazaban Nădejde, cu care făceam parte din marea familie a Sanielevicilor, cea care a dat României, printre nenumăraţi oameni de artă şi de ştiinţă,  4 academicieni, exemplu aproape unic în istoria Europei. 

Familia Jules Cazaban tocmai se mutase în blocul Wilson, la etajul 4, pe strada care a purtat, rând pe rând, numele « Wilson », « Kirov », « Oneşti », « Gheorghe Gheorghiu – Dej » şi, după 1990, « Dem. Dobrescu ».

Jules tocmai fusese numit « Artist Emerit » şi mi se pare că, cu această ocazie, a prmit şi o sumă importantă de bani. Cu ea, el a cumpărat un enorm covor verde cu motive turceşti, pe care l-am văzut, timp de ani de zile, ori pe masa din sufragerie, ori în dormitorul lor. 

Un detaliu dramatic : acest covor se afla în 1977, în momentul cutremurului, în dormitorul dinspre bulevard, unde Costin cânta la pian. Faţada imobilului s-a prăbuşit, Costin a scăpat ca prin minune, însă covorul fixat sub un şifonier, a rămas atârnat între etajele 3 şi 4, în vid, unde a stat aşa timp de câteva luni. 

După ce ne-am cunoscut cu Costin la şcoală, am început să vin aproape zilnic în casa lor.

Orarul lui Jules era destul de neobişnuit pentru România acelei vremi. Cum Jules juca, uneori în matineu, alteori şi în matineu şi seara, la ei dejunul avea loc la ora 13, ceeace îi dădea posibilitatea să facă o siestă, înainte de a pleca la teatru. 

Noi soseam de la şcoală la ora 12 şi în teorie, dispuneam de o oră, până la dejun. In practică, de cum soseam la ei, începeam o mişcare de convingere pentru a rămâne la masă. Şi, cam de două sau trei ori pe săptămână, reuşeam s-o convingem pe Irina, ajutaţi de intervenţiile Iuliei, femeia lor de serviciu timp de vreo 20 ani. Atunci luam masa în patru : Jules, Irina, Costin şi cu mine. 

E drept că Jules era deseori absent, în turneu sau invitat, însă de multe ori rămânea la masă încă o persoană sau două. Cum locuinţa lor era chiar în « inima târgului » şi Jules şi Irina erau foarte primitori, tot ce exista ca intelectualitate în acea vreme, mai ales oameni din lumea teatrului sau din familie, dar nu numai, trecea pe acolo, uneori doar pentru a bea o cafea, aşa că eram primii informaţi despre « ultimile noutăţi » din ţară şi de peste hotare. 

Ceeace mă impresiona cel mai mult, este că Jules ne considera pe noi, nişte copilaşi, ca persoane responsabile şi ni se adresa cu aceleaşi cuvinte, cu aceleaşi anecdote, cu aceleaşi istorioare ca şi cum ar fi vorbit cu nişte adulţi. 

Jules era un povestitor înăscut ! Ii plăcea să spună bancuri, însă era şi « bon public », expresia Irinei, care mi-a rămas întipărită în minte. 

Imi amintesc de Fory Etterle, bun prieten cu Jules, care venea uneori să-l ia la teatru, şi pe tot drumul între blocul Wilson şi sala Isvor, era un adevărat festival de « snoave şi măscări ». 

Intr-o zi, ne aflam cu Jules în faţa bisericii italiene de pe Bulevardul Magheru, când a început să ne povestească anecdota cu un călător dintr-un tramvai supra aglomerat ce se bălăbănea din încheieturi.

Apare un controlor şi îi cere biletul. Călătorul scuturat caută cu o mână, tot ţinându-se de ţeava din aer, schimbă mâna şi caută cu cealaltă, în fine, după un moment, se adresează controlorului :

« Nu vrei dumneata să ţii acolo sus, ca să pot căuta cu amândouă mâinile ? » 

Cum întreaga scenă era « jucată », se adunaseră deja în jurul nostru câţiva trecători, care-l priveau pe Jules cu un surâs de la o ureche la alta.

Jules a mai continuat cu vreo două sau trei anecdote, după care ne-a spus : « Hai ! Mergem acasă ! » 

O specialitate în domeniul bancurilor povestite de Jules erau ceeace el numea « bâlbâieli », adică texte din teatru spuse greşit pe scenă, din cauza emoţiei, a oboselii, a grabei… cine ştie.

E drept că mi s-a afirmat că Jules, în tinereţe, suferea de o mica bâlbâială. Dar care nu a existat niciodată pe scenă! Eu n-am remarcat niciodată aşa ceva ! 

Imi amintesc de anecdota cu un adolescent debutant care trebuia să intre în fugă pe scenă strigând : « Au eliberat Berlinul ! Au eliberat Berlinul ! »

Insă el, probabil din emoţie, a strigat : « Au beri-berit merlanul ! ». 

In casă la Jules era o libertate totală de expresie.

Bancurile povestite erau deseori politice, nu tocmai în favoarea autorităţilor zilei, şi deseori cu un substrat licenţios. Ceace noi numeam « bancuri porcoase ».

Intr-o zi, ne găseam cu Costin în Cişmigiu, unde reuşisem să agăţăm două fete de vârsta noastră. Costin, vrând să le impresioneze, îmi suflă la ureche : « Găseşte-mi repede un banc care să nu fie nici politic, nici porcos ! »

Desigur că bancurile lui Jules treceau deseori prin Costin, iar eu le repetam tatălui meu, care le povestea mai departe indicând provenienţa lor. 

Atunci, eram foarte jenat şi îi spuneam tatălui meu : « Ce va spune lumea despre o familie unde fiul vine acasă cu bancuri porcoase şi tatăl le difuzează ? Te rog să nu spui de unde provin ! » Insă toţi amicii lui, cunoscând legătura mea cu familia Cazaban, n-avea nevoie de alte explicaţii. 

De altfel, tatăl meu, când se întâlnea, rareori, cu Jules, asculta şi el diferite anecdote. Insă, ca să-i facă boală, nu râdea şi se făcea că n-a înţeles. Atunci Jules îi spunea : « Tu ai un umor ingineresc ! ». 

In1961, când au venit la Bucureşti Shirley MacLaine şi Jack Lemmond, cu ocazia Festivalului filmului american unde a fost prezentată comedia lui Billy Wilder « The Flat », Jules a fost invitat la ambasada americană la un cocktail cu actorii filmului.

Când Jules a revenit acasă, mi-a spus : «Trebuie neapărat să vedeţi acest film ! Actorul principal seamănă ca două picături de apă cu tatăl tău! »

Intr-adevăr, exista o oarecare asemănare ! 

Pe Jules nu l-am văzut decât o data furios. 

Revenea de la teatru, unde jucase un răzeş din “Răzvan şi Vidra” (noi spuneam “Răzvin şi Vadra”!). In piesă, el purta un mantou greu de lână aruncat peste umeri, sub care avea o cămeşoaie de pânză groasă, care-i cobora până la genunchi. Nu ştiu cum se face, -o fi fost în plină vară?- că Jules a lăsat mantoul în cabină. In plin spectacol, în momentul cel mai dramatic, când Jules era cu spatele spre public, a izbucnit un hohot de râsete în sală. Nimeni nu văzuse în culise că pe spatele cămeşoaiei era scris, cu litere de-o şchioapă : « RECUZITA ». 

Jules avea un respect enorm pentru public. 

Intr-o zi, el plecase cu Irina la pescuit prin împrejurimile Bucureştiului.

Noi rămăsesem acasă şi, pe la ora şapte, a început să sune telefonul. Il căutau de la teatru pentru că, din nu ştiu ce motiv, uitase că juca în acea seară. Cum pe atunci nu exista telefon portabil, am fost nevoiţi să aşteptăm intoarcerea pescarilor. Desigur, mult timp după ora de începere a spectacolului. Când i-am explicat ce se întâmplase, Jules a sunat la teatru, unde i s-a explicat că au anulat reprezentaţia, informând publicul că era « din cauza îmbolnăvirii unui actor ».

Toată seara, Jules s-a învârtit ca un leu în cuşcă : « Vă daţi seama ! Dacă cineva m-a văzut pe stradă şi ei au spus că sunt bolnav ?! Cum voi mai da ochii cu lumea ! » Irina a încercat să-l liniştească, spunând că n-a fost precizat CARE actor. Insă Jules era de neconsolat ! 

Vorbind despre pescuit, Jules avea o pasiune pentru pescuit. 

Şi nu numai ! Pe la începutul anilor ‘60, a ieşit într-un număr din « Flacăra », un interviu cu Jules care avea pe toată lăţimea celor două pagini o fotografie. Era un montaj, prezentându-l pe Jules în diferite posturi : pescar, vânător, ceasornicar, violoncelist.

Şi ezitând în ce mod va petrece o zi de odihnă ! 

La captolul « ceasornicărie », îmi amintesc despre o altă anecdotă.

Jules avea un ceas de mână a cărui cadran se ştersese aproape complet.

S-a dus la un meşter, cerându-i să-i refacă desenul cadranului. 

Ceasornicarul i-a spus : « Dacă tot îl refac, ce vreţi să scriu pe el ? Doxa ? Tissot ? »

Jules s-a gândit un moment şi a răspuns :

« Scrie : Jules Masc. » !

« Ce-i aia ? N-am auzit niciodată de aşa o marcă ! »

« Ba da ! Vine de la « Jules Masculul ». Asta mă caracterizează cel mai bine şi voi fi singurul cu această marcă ! ». 

Jules şi familia plecau în fiecare vară pe toată durata întreruperii sezonului teatral, timp de două luni, în vacanţă.

Jules alegea întotdeauna un loc în care se putea merge la pescuit, mai întâi Călimăneşti şi, în ultimii ani, Tuşnad, pe Valea Oltului. 

Costin era foarte mândru de realizările pescăreşti ale tatălui să şi cânta: 

                                  « Oltul curge furios

                                     Toţi pescarii e pe jos !

                                     Nimeni peşte nu vedea,

                                     Numai tata că prindea ! »

In realitate, nu-mi amintesc să fi mâncat mult peşte prins de Jules şi de Irina, care-l însoţea zilnic în această aventură. Cred că ei dădeau tot peştele pe la vecini, care puteau astfel să se mândrească cu talentele lor ascunse ! 

De fapt, această dispariţie a Cazabanilor timp de două luni era o pacoste şi pentru Costin şi pentru mine. Costin, care n-avea răbdare să stea la pescuit, era lăsat de izbelişte, iar eu, rămas la Bucureşti, mă plictiseam de moarte fără « bârfele » cu care eram obişnuit tot anul !

Atunci, încă din luna mai, începeam altă « muncă de convingere » cu părinţii mei, ca să plecăm şi noi în aceeaşi staţiune de var ca şi Cazabanii. Cele mai frumoase vacanţe ale copilăriei mele au fost cele de la Tuşnad ! 

Numai că ei plecau încă din iulie, iar noi soseam între 1 şi 23 august.

Intr-un an, am sosit la Tuşnad cu mama mea, câteva zile înainte de 1 august, ca să închiriem o cameră. 

Cazabanii erau deja instalaţi la Vila nr. 2, o vilă elegantă în plin centrul staţiunii, unde dispuneau de o cameră la etajul 1, cu balcon şi un alcov în care dormea Costin.

După o zi întreagă de alergătură prin staţiune, nu reuşiserăm să găsim nicio cameră. Urma să dormim…în cantină !

Jules a spus atunci :  « Asta nu se poate ! Il luăm pe Costin în pat cu noi, iar voi dormiţi în patul lui ! » 

Atunci, şi în anii următori, am cunoscut la Tuşnad diferite personaje importante, care făceau parte dintre cunoştinţele lui Jules şi ale Irinei. 

In fotografia luată în gara din Tuşnad, apare, lângă Irina, mama mea şi Costin, Gheorghe Vasilichi, ex-membru în Biroul politic PMR, însă, pe atunci pe panta descendentă. Era totuşi preşedintele Uniunii Sindicatelor. Mă impresiona prin eleganţa lui, cam neobişnuită în acea perioadă ! Pirpiriul din primul plan…sunt eu !

Tot pe acolo, se învârtea şi Mac Liman, ( pe care noi îl numeam Mac Milan, după numele primului ministru britanic), fiul jurnalistului Horia Liman. 

Tot la capitolul « politică », la care eu îmi ţineam gura având în vedere poziţia delicată a familiei mele, îmi amintesc o altă anecdotă.

Intr-o zi, sosind la Cazabani în casă, Costin mi-a făcut semn că nu trebuie să scot o vorbă.

El mi-a şoptit : « Tata este delegat la Congresul Partidului şi va trebui să ţină un discurs. E închis în camera mea cu Victor Maşek. Tata a pregătit un text şi Victor îl ajută să-l « pună pe linie ». Inţelegi ? Nu e destul de demagogic ! » 

Tot la acest capitol, fratele Irinei Cazaban, Costin Nădejde (noi spuneam « Costin mare » şi « Costin mic » !) era ministru adjunct al Invăţământului, responsabil cu învăţământul tehnic, şi locuia într-o supărbă vilă lângă lacul Herestrău.

Acolo am vizionat primul meu program T.V., concertul lui Yves Montand de la Sala Floreasca, în 1956. Mă văd şi acum, instalaţi pe un rând de scaune, « în ordinea vârstei » : Jules, Irina, Costin şi cu mine !

Benedict Dabija, pe care l-am cunoscut în casă la Jules, ar fi spus “în ordinea morţii”! Tocmai el, care a terminat la numai 36 ani! 

Revenind la pasiunile lui Jules, un cuvânt despre vânătoare. 

Ştiam unde era încuiată puşca de vânătoare a lui Jules, însă n-aveam voie să punem mâna pe ea.

Nu ştiu cum se face, dar într-o după-amiază de vară, când Jules şi Irina nu erau acasă, am reuşit s-o scoatem, ba chiar am găsit şi un cartuş. Ne-am dus pe balconul camerei lui Costin, am încărcat puşca şi am tras un foc în aer. Speriaţi de zgomotul produs, ne-am ascuns, cu puşcă, cu tot. 

Cum eram chiar lângă Comitetul Central, în câteva minute au început să mişune miliţienii şi să sune alarma. Drept atunci au apărut Jules şi Irina. Noi stăteam cuminţi, dar cu frica-n sân şi când Jules ne-a întrebat ce s-a întâmplat, am făcut pe « niznaiu » !

Noroc că Iulia, care înţelesese tot, a tăcut mâlc! 

O altă pasiune, mai puţin cunoscută, era fotografia. 

Jules ne-a oferit o mică instalaţie pentru developarea fotografiilor, cu care noi blocam baia şi toaleta familiei, spre disperarea celor prezenţi.

De altfel, fotografiile ataşate au fost developate în baia lor. 

Intr-una din ele, Costin apare în pridvorul bisericii Stvropoleos cu aceeasi îmbrăcăminte de iarnă ca şi în imaginea în care Jules îl ajută să meargă pe bicicletă.

In fotografia din holul apartamentului Cazabanilor din « Flacăra », în care erau sintetizate « pasiunile » lui Jules, apare o enormă bibliotecă în care se aflau sute de cărţi.

Jules şi Irina erau cititori înveteraţi. Timp de câţiva ani, Jules a avut o “căsuţă poştală” la Librăria Mihail Sadoveanu de pe Magheru. Acolo i se depuneau toate cărţile publicate în ţară, el trecea pe acolo cam de două-trei ori pe lună, alegea pe cele care-l interesau şi le cumpăra. 

Pe atunci, eu începusem să mă descurc în franceză, dar Costin… nu prea !

Jules, ca să-l ia peste picior, venea cu o carte în franceză şi spunea : « Asta am luat-o pentru Adrian ! Lui Ninel nu prea îi serveşte ! »

Eu nu ştiam atunci în ce gaură de şarpe să mă ascund ! 

In paranteză, eu eram singurul care-l numea pe Costin cu adevăratul lui nume. Meteahnă de la şcoală ! Ceilalţi îi spuneau « Ninel ». Nume de care, pe atunci el era foarte mândru : era inversul lui « Lenin » ! 

Intr-un an, după nu ştiu ce examem luat cu brio, Jules şi Irina ne-au oferit vol. XXVII, respectiv XXVIII, din « Operele complete » ale lui Sadoveanu. Il mai am şi azi, la Paris. Iar « Aventurile şahului » sau « Soarele în baltă », citite în acel opuscul mi-au servit ca să-l vrăjesc, 45 ani mai târziu, pe Fernando Arrabal, pasionat amator de « căişori ». 

Altă pasiune : violoncelul !

Dacă a reuşi să împărtăşeşti pasiunea pescuitului sau a vânătorii cu admiratorii tăi este cam dificil, pasiunea muzicii este un element pe care Jules a reuşit să-l transmită.

Nu vorbesc despre spectacolele de operetă în care el a jucat, ci de piesa « Passacaglia » de Titus Popovici, în care Jules interpreta un bătrân profesor de muzică. In acord cu autorul, spectacolul debuta cu un solo de violoncel, în care Jules interpreta, seară de seară, « Passacaglia » de Bach. Pe care noi o numeam, luând-o peste picior, « Pasta-caglia »! 

Jules avea şi o fantezie şi idei originale inepuizabile.

Intr-un an, Paul Sava interpreta rolul celor doi gemeni din Verona din piesa lui Shakespeare. Cum Jules ştia că Paul Sava avea un frate geamăn, care însă era doctor, i-a sugerat să-l invite pe scenă, după lăsarea cortinei,  îmbrăcat cu acelaşi costum, în momentul când salutau publicul. Spectatorii nu mai ştiau ce să creadă ! 

Legăturile strânse ale lui Jules cu lumea evreiască din nordul Moldovei, încă din tinereţe, nu sunt un secret pentru nimeni.

In 1959, când s-au sărbătorit 100 ani de la naşterea celebrului scriitor Şalom Alehem, Jules a fost invitat să citească un text al acestui autor în aula Bibliotecii Centrale Universitare. Jules a ştiut să menajeze un crescendo al efectelor şi când a pronunţat fraza cheie : « Moişe ! Adă bomba ! », întreaga sală s-a ridicat în picioare, aplaudând de zăngăneau ferestrele ! 

Jules şi Irina fuseseră amici intimi cu Victor Ion Popa şi cu soţia sa, Maria Mohor. De altfel, în anii ’30, Jules a fost primul « Ilie » din  piesa « Take, Ianke şi Cadâr », care, 30 ani mai târziu, i-a adus un succes neegalat până astăzi.

Când, în 1964, Sorin Popa, fiul celebrului autor dramatic, a ieşit din puşcărie după 17 ani, neştiind unde să se ducă, a venit la casa lui Jules. Din nefericire, Jules nu mai era printre noi, însă Irina l-a ajutat, în virtutea prieteniei care lega cele două familii.

Aventurile rocamboleşti ale lui Sorin Popa, pe care l-am cunoscut atunci, m-au urmărit timp de 20 ani, în Franţa şi în Statele Unite. Până şi azi, obiecte ce au aparţinut dramaturgului împodobesc casa mea din Franţa. 

Printre obiceiurile lui Jules, în rarele după-amieze când era acasă şi sosise câte un invitat, era să se întoarcă spre noi şi să ne întrebe : « Ai alfi ? » Iar noi răspundeam în cor : « Amalfi ! ».

Atunci el scotea dintr-o vitrină o sticlă pântecoasă de ţuică, lua o sticlă de vermouth alb, le amesteca într-o proporţie bine definită, şi  oferea băutura obţinutà celor prezenţi, sub numele de « Amalfi » ! 

Tot în casă la Cazabani a apărut, la un moment dat, moda « sticleţilor ».

Pe toate dulapurile erau colivii cu vreo 20 sticleţi, care purtau fiecare numele unui cunoscut. Al meu « Adrian », era galben şi albastru ! 

Intr-un colţ, lângă bibliotecă, pe perete, se afla o farfurie cu « porumbelul păcii » de Picasso. Jules a participat la un « Congres mondial pentru Pace », la Helsinki, de unde a adus această farfurie. Ea a dispărut, ca şi multe alte amintiri preţioase, la cutremurul din 1977. 

Insă în 1996, la Santiago de Chile, am vizitat casa lui Pablo Neruda. Acesta a fost unul dintre premiaţii « Congresului pentru Pace » din anii ’50. In biblioteca lui, am descoperit, alături de cărţile care i-au servit pentru alcătuirea unei antologii a poeziei româneşti, buletinul Congresului. Am bătut la cap timp de un an, până când am avut dreptul să-l consult şi am dat de numele lui Jules. 

Tot în America de sud, în Argentina, am făcut cunoştinţă în 2004 cu Gina Ionescu. Personaj excepţional, Gina Ionescu a fost, înainte de război, actriţă în trei limbi (română, maghiară, germană) si, mai apoi, o pictoriţă de talie mondială.

Când mi-a spus că a jucat şi la Teatrul de operetă cu Ion Dacian, am întrebat-o dacă nu l-a cunoscut şi pe Jules Cazaban.

Mi-a răspuns :

Vai! Ce ne mai sărutam prin culise. Trebuie să fie o fotografie cu el pe aici.

Iat-o ! Datează din 1941. 

Aş putea vorbi despre nenumăratele personalităţi pe care le-am cunoscut prin intermediul lui Jules: Lucia Sturdza Bulandra, Beate Fredanov, Clody Bertola, Titus Popovici, Septimiu Sever, Ina Don, Paul Sava, Florina Cercel,  George Măruţă, Colea Răutu sau « contactele » cu cei de altă dată : Victor Ion Popa, Mihail Sebastian, Maria Mohor… 

Intr-o searà, înainte de începutul spectacolului, Jules şi Măruţă se uitau în sală prin gaura din cortină. Atunci, Măruţă spune : « In primul rând stă o fetiţă foarte drăguţă ! » Şi Jules adaugă : « Şi are o mamă şi mai… ! » 

Am ales doar o amintire legată de Octavian Cotescu, cel care a dus până la capăt cursurile Institutului de teatru, unde Jules n-a putut conduce până la sfârşit studiile promoţiei de care s-a ocupat între 1960 şi 1963.

In 1969, am avut plăcerea de a-l invita la un pahar, împreună cu Valeria Seciu, după spectacolul “D’ale carnavalului”, prezentat de Municipal în cadrul « Festivalului internaţional de teatru » de la Paris. 

Timp de câţiva ani, până la sfârşitul activităţii sale artistice, Jules a fost abonat la revista de teatru « L’Avant-Scène ». Această revistă bilunară publica textul pieselor jucate la Paris şi câteva fotografii sau informaţii din lumea teatrului francez. Intr-o vreme când teatrul occidental nu era întotdeauna bine văzut, mulţumită acestei reviste am avut şansa de a descoperi actorii, regizorii, lumea artistică franceză. 

Acum trei săptămâni, când tocmai mi se propusese să particip la această seară omagială, am dat, în fundul Languedocului, într-un minuscul oraş de provincie, la Bédarieux, peste câteva numere din revista « L’Avant-Scène ». Nu mică a fost surpriza când am descoperit că ele datau, mai ales, din anul 1963. Şi, printre aceste reviste, cea datată 1 septembrie 1963, exact ziua în care Jules ne-a părăsit, este un număr « colector ». 

El povesteşte, în câteva pagini ilustrate şi comentate de Jean Vilar, aventura celor 12 ani de existenţă a faimosului Théatre National Populaire, de la  « Le Prince de Hombourg » cu Gérard Philipe, la « Rezistibila ascensiune a lui Arturo Ui » cu Charles Denner. Trecând prin « Don Juan » de Molière şi « La guerre de Troie n’aura pas lieu ».

Era cu siguranţă un semnal venit direct din paradisul actorilor ! 

In tot cazul, dacă ar trebui să sintetizez importanţa prezenţei lui Jules în viaţa mea, aş spune, precum Alexandre Dumas : 

« L’amitié d’un grand homme est un bienfait des Dieux ! »

 

Adrian Irvin ROZEI

Paris, mai 2017

 –

*Textul integral ilustrat al alocuţiunii prezentată în Sala Media a Teatrului Naţional din Bucureşti pe 15/05/2017, în cadrul serii omagiale « Evocare/portret Jules Cazaban » organizată de asociaţia « Memorie şi speranţă »

Inregistrarea video integrală a serii poate fii vizionată la:

Din cauza timpului limitat, câteva pasaje din acest text nu au fost prezentate.


4/07/2017

Frumos tare……………….Mercy 

Florin R.

 

8/07/2017 

Frumoase si mişcãtoare amintiri. 

Şi eu îmi amintesc cu mult drag de Jules Cazaban. Când mama lucra la Autobaza şi tata era la “Braşov, domnul Borcea a aranjat cu Jules sã iau prânzul la ei acasã pentru o bunã bucatã de vreme. Cred cã eram prin clasa a treia. 

Pe lângã cele ce scri, îmi mai amintesc de 2-3 splendide piane mecanice de care n-am mai vazut niciodatã de atunci. Dupa prânz, ştiu cã de multe ori ne duelam cu Costin folosind colecţia the spade a lui Jules. Ca actor mi-l amintestc din Take, Ianke şi Cadîr, cred cã la sala Icoanei care tocmai se deschisese – Ce pãcat cã nu este un video. 

Dupã ce ne fãceam lecţiile cu Costin, ne duceam in Cismigiu – mai era cineva cu noi dar nu-mi amintesc de fel cine. 

Pe vremea aceia strada se numea intradevãr Kirov, dar montruoasa clãdire era Ministerul de Interne, atunci Comitetul Central era înca undeva la şosea. 

Când ţi-am citit rândurile despre Jules mi-ai adus aminte de drãguţa Biserică Italiană, pe bulevardul Magheru cam peste drum de blocul lor. Mai încolo era Institutul de Petrol şi Gaze unde domnul Borcea ne dãduse banderole când ştiam table înmulţirii şi mai târziu a ţinut festivitatea de absolvire din clasa a patra. 

Iar mai departe era Sala Dalles unde erau concerte de camerã şi unde un domn i-a oferit lui mama viora trei sferturi care a devenit a mea şi care s-a dovedit mai târziu sã fie Amati – asta s-a întâmplat la atelierul domnului Polak unde deseori ne întâlneam cu violoncelistul Vladimir Orlov care era vestit pe vremea noastrã; atelierul era pe bulevardul  Hristo Botev care dacã ţin minte mergea din Piaţa Rosetti spre Moşilor. Şi închipuieţi cã în Canada am cunoscut-o pe fiica lui Polak care este mãtuşa lui Anita – ca micã e lumea. Când am pleacat în Israel, gorilele de la vamã au încercat sã vadã dacã cumva vioara era un Stradivarius – cu dramul de minte care îl aveau sau care le lipsea au luat un cui lung pe care l-au bãgat prin deschiderea in formã de “f” şi au început sã zgârie.The rest is history….

Daniel B.

 

9/07/2017 

Dragă Daniel,

Ai perfecta dreptate!

Acum sunt in voiaj la Toulouse, dar peste doua zile, cand voi ajunge acasa, langa Béziers, iti voi trimite comentarii despre cele scrise de tine.

Ba chiar si un fragment dintr-un text in care am pomenit despre cutia cu muzica din casa Cazaban !

Il poti gasi in textul ‘Ein bischen Liebe fur dich’, la ‘Texte’ in romana :

http://adrian-rozei.net/ein-bischen-liebe-fur-dich/

In anii ’50, la Bucureşti, câţiva dintre prietenii mei aveau aparate mecanice cu care se putea asculta muzică.

Costin Cazaban avea o minunată cutie muzicala, « une boîte à musique » cu rulouri. Cutia era superbă, din lemn marchetat, maro cu inserţii galbene, de aproape un metru lungime. Inăuntru se afla un rulou metalic şi, pe capac, o foaie de carton frumos desenată cu motive florale indica cele 8 sau 10 melodii pe care le puteai asculta, după ce învârteai manivela timp de câteva minute. Era un obiect de o mare frumuseţe, care cred că făcea parte din inventarul Teatrului Municipal, şi pe care Jules Cazaban, directorul teatrului, îl primise în « păstrare socialistă »…pentru ca noi să ne putem juca cu el.

Ne-a amuzat un lung moment, însă ariile de operă de pe rulou nu era exact ce ne pasiona la vârsta aia. Cu atât mai mult cu cât erau cântate în limba germană !

Drept care cutia cu muzică şi-a continuat existenţa…sub patul lui Costin, vreo câteva luni, după care cred că s-a reîntors în inventarul Teatrului Municipal. 

Take, Ianke… exista pe disc negru (il am cu dedicatzie de la Irina Cazaban!) sau CD. Auzi un fragment un inregistrarea serii de la Teatrul National.

Probabil ca in Cismigiu mergeai cu Vlad Protopopescu sau cu Neagu (care à disparut in uitare!)

Iti amintesti de statuia cu ‘zeul nostru Pan’ din spatele Palatului, inainte de constructia Salii Palatului?


Era de Boris Caragea si l’am fotografiat la Constanta, in luna mai.
Si de ‘vasele comunicante’ langa zeul Pan?
 

Dintre cei de la Borcea, mai ‘exista’ si suntem in contact:
Irina Pascu Vescan (Canada)
Ana Zsoldos Adari (Canada)
Vlad Protopopescu (Australia)
Antoniu Petrescu (Romania)
Dan Frangopol (USA)
 

Petre Rusu- decedat 

In octombrie/noiembrie vom face o seara de amintire pentru Costin Cazaban, tôt la Bucuresti.

E in pregatire!

Adrian R. 

—————-
Le 06/07/2017, Daniel B. a écrit :

N-a fost usor de gasit, dar aici sunt ele: un tambur cu ciocanele.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *