Joacă bine Moș Martine

Ziarul „Le Monde”, din 3 Martie 2001, publica informaţia următoare:

„Un urs din Carpaţi, coborât din munţi, împins de foame, a devorat în grădina zoologică din Braşov, în România, vreo cincisprezece gâşte şi raţe aparţinând unor specii rare.”

Din acest comunicat laconic este greu de înţeles ce l-a determinat pe redactorul ziarului să publice această știre, e drept, la rubrica „În vedere”, care comunică cititorilor evenimente stranii sau umoristice din toata lumea.

O fi faptul că grădina zoologică din Braşov prezintă raţe şi gâşte? Sau că un urs înfometat, care se plimbă pe străzile oraşului Braşov, a intrat în grădina zoologică fără bilet? Sau poate că încearcă să evalueze paguba Municipalităţii, care a pierdut cincisprezece gâşte şi raţe de valoare?

În orice caz trebuie să observăm fascinaţia pe care o prezintă neamul plantigradelor asupra populaţiei franceze!

Dacă în românește se spune: ”Cine n-are bătrâni, să-şi cumpere!”, în franţuzeşte s-ar potrivi mai bine: „Cine n-are urşi, să-şi cumpere!”

Pentru că într’o ţară în care Moş Martin a dispărut de aproape optzeci de ani, obsesia repopulării munţilor cu nişte familii de plantigrade a început să se manifesteze încă din anii ’70, înainte chiar ca moda ecologică să facă furorile de azi.


Ziarul „Libération” din 18 Iulie 1983 citează pe Robert Hainard, autorul unui faimos raport ce propunea reintroducerea ursului în regiunea Vercors (Alpii francezi, lângă Grenoble), care descrie a şaptezecişiopta sa întâlnire cu un urs în 1972, în munții Retezat din România:

„La vreo cincisprezece metri, simţind fără îndoială mirosul nostru, ursul ridică micii lui ochi galbeni şi scoate un ‘euh, euh’ lamentabil…”

Din pacate, autorul francez al acestui studiu ştiinţific de înalt nivel nu era sensibil la psihologia românească, altfel ar fi înţeles că de fapt ursul din Retezat încerca să-l convingă pe vizitatorul străin să-l ajute la obţinerea unui paşaport pentru Franţa!

Totuşi, Robert Hainard propune în mod judicios – şi economic – ca Franţa să cumpere din România urşi… plătibili în marmote! Şi precizează că taxa de schimb urs/marmotă nu a fost stabilită, dar că ea nu poate fi prohibitivă, având în vedere că cererea de marmote este limitată!

urs-maramures-001_resize1
Atentie mare cu ursii veniti din Romania!

Nu ştim exact de ce această tranzacţie istorică nu s’a realizat până la urmă, dar s’ar putea ca marmotele să fi refuzat plecarea înspre „paradisul comunist” din România.

Fapt cert este că nici până azi ursul nu există în Alpii francezi.

Şi cum orice vis nerealizat se transformă în obsesie, Villard-de-Lans, staţiunea olimpică a sporturilor de iarnă din Vercors, consacră vechea primărie, construită în secolul trecut, unui muzeu al tradiţiilor locale, din care o mare parte este dedicată urşilor, sub toate formele: de la ursuleţul de catifea, până la grizzli-ul de lemn în mărime naturală, care a prins un somon în apele îngheţate din Alaska.

Bine înţeles, unui român, care se poate duce în fiecare zi în Carpați, unde ursul mănâncă în lăzile de gunoaie ale restaurantelor din staţiunile de munte, i se pare cam curios acest interes excesiv pentru un animal, în fond, destul de comun.

S’ar putea ca în parte acest interes sa fie motivat de cauze băneşti.

Astfel, „l’Express, Le magazine” din 25 Ianuarie 2001, care dedică un articol ditirambic regiunii Maramureş, se extaziază menţionând urmele animalelor sălbatice pe zăpada din jurul caselor din zonă, în perioada Revelionului.

Şi exclamă admirativ: „Rari sunt străinii care vânează ursul, plătind până la 50.000 franci (8500 Euro) dreptul de a pleca cu blana lui!”.

Cum toată lumea nu are mijloacele de a plăti această sumă importantă pentru a păstra amintirea animalului preferat, dispărut de multă vreme, s-a dezvoltat în Franța o ramură a cartofiliei reprezentând ursari din diferitele regiuni ale țării.

Nici asta nu e o afacere simplă!

Dacă ursarul din Pirinei valorează numai 500 franci (85 Euro), cel din Romorantin, la mai puţin de 200 km de Paris, a bătut toate recordurile naţionale în anul 2000, înregistrând o vânzare la 7550 franci (1250 Euro).

urs-cp-001_resize
Celebrul urs istoric din Franta

În schimb ursarul din Auvergne nu a reuşit să depăsească 3555 franci, (600 Euro) deşi ursul lui avea calităţi excepţionale: reuşise să mănânce un copil în luna iunie 1906!

Acesta a fost poate un motiv suplimentar, pentru mulţi locuitori din Paris, ca să viziteze expoziţia intitulată „Europa în sărbătoare”, în anul 2001 la Boulogne-Billancourt, în imediata vecinătate a capitalei franceze.

În expoziţie, una din principalele piese expuse era o blană de urs, cu un cap uriaş şi o limbă roşie, care atârna între colţii de un cot .

Era mascota cortegiului de Crăciun din nordul României, decorată cu pompoane de lână roşie şi panglici tricolore. În ciuda aerului care se vrea fioros, ochii mici de sticlă galbenă dădeau întregului cap o privire mai degrabă ghiduşă, care parcă ar spune: ”Nu vă fie frică, un animal care se hrăneşte cu zmeură şi miere, nu poate fi chiar atât de rău!”

Eu le-aş fi spus totuşi vizitatorilor să se ferească!

Pentru că, după cum anunţă titlul unui alt articol, publicat pe 8 octombrie 2002, tot în jurnalul „Le Monde”: „Ursul din Carpaţi se dă în vânt după mâncarea turiştilor”.

Astfel, aflăm că în regiunile unde vieţuiesc aceste animale, vin tot mai mulţi turişti care, pentru a’i putea fotografia, le pregătesc, în locuri potrivit alese, mâncărurile lor favorite.

Încet-încet, urşii s’au dezvăţat să’şi mai caute singuri de mâncare şi vin direct la ora prevăzută pentru a profita de mana care le cade din cer, fără niciun efort. La fel ca atâtea alte categorii umane din societatea noastră modernă, plină de „asistaţi”.

Probabil că în curând, după modelul fraţilor bipezi, urşii vor face şi ei grevă, dacă vor fi nemulţumiţi de calitatea prestațiilor oferite de turişti!

Şi văd deja în faţa ochilor reuniunile de conciliere organizate între reprezentanţii sindicatelor urşilor şi cele ale turiştilor, în vederea „armonizării” acestor prestaţii!

Poate că, în fine, cu această ocazie, vom putea afla direct de la urşi – după cum spun englezii: „from the horse’s mouth” – de ce n’are ursu’ coadă!

Adrian Irvin Rozei, Paris, octombrie 2002

2 thoughts on “Joacă bine Moș Martine

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *