J’aime mon patrimoine!

Au trecut deja mai bine de douăzeci de ani de când, la iniţiativa autorităţilor franceze, se desfăşoară în al treilea week-end din septembrie o manifestaţie culturală numită “Les Journées du Patrimoine”.

La început, în 1984, era vorba pur şi simplu de a putea vizita câteva edificii publice, în general sediile unor administraţii consacrate întregul an activităţilor statului, în timpul unei zile de sfârşit de saptamână, în fiecare toamnă. De aceea, operaţia culturală corespunzătoare purta numele “Journées portes ouvertes”.

Foarte repede, ceea ce reprezenta trăznaia câtorva iluminaţi amatori de artă, devine o manifestaţie europeană de prim plan. Începând din 1991, Consiliul Europei decide cearea “Zilelor europene ale patrimoniului” şi înfiinţează un birou european care are ca misiune coordonarea organizării acţiunilor în cele 11 ţări care găzduiau o manifestaţie similară. Amploarea evenimentelor ia proporţii impresionante: în 1995 participă deja 34 ţări dn Europa, totalizând 13 milioane de vizitatori şi 26 000 monumente. Începând din 2001, celor 47 ţări europene participante li se adaugă… Taiwanul !

Astăzi, “Les Journées du patrimoine” au devenit în Franţa un fenomen de societate care atrage mai bine de 12 milioane de vizitatori în mai mult de 14 000 localuri deschise timp de două zile, care găzduiesc vreo 19 000 manifestaţii cultural-artistice.


Bineînţeles că nu mai este vorba doar de palate administrative sau edificii în care se exercită puterea de stat, ci şi de locuri istorice, ateliere şi uzine reprezentând o părticică din aventura industrială a ţării, locuri de creaţie de ieri şi de azi, arhive, biblioteci sau instituţii unde se acumulează informaţia, într’un cuvânt, tot ce formează “patrimoniul” unei ţări.

Având în vedere mulţimea cvasi-infinită a elementelor ce pot fi prezentate, mai ales într’o ţară cu un patrimoniu bogat ca cel al Franţei, în ultimii ani a fost aleasă de fiecare dată o temă, un fir conducător menit să pună în valoare un anumit aspect amintind în general de un eveniment major sărbătorit în anul respectiv. După legătura între “patrimoniu şi spiritual” în 2003, sau “Patrimoniu, ştiinţă şi tehnică” în 2004, în 2005, “Zilele europene” s’au desfăşurat în Franţa sub titlul “J’aime mon patrimoine”, al cărui mesaj era marcat de ataşamentul publicului şi al organizatorilor faţă de capitalul cultural acumulat de-a lungul secolelor. Această temă prezenta mai mult ca oricând o problemă de alegere al obiectivului vizitat. Pentru că în ciuda miilor de vizite propuse (1300 numai între Paris şi împrejurimi !) te puteai aştepta la cozi de mii de persoane care riscau să se transforme în câteva ore de aşteptare.

1fragonard-n-y.jpg
Le triomphe de l’amour: Tabloul original de la Frick collection, NY
frago-air.jpg
Oare tabloul meu o fi un Fragonard?

Şi totuşi, în ceea ce mă priveşte, alegerea a fost de o uşurinţă neobişnuită ! Din primul moment când am citit programul manifestării, am ştiut că mă voi duce să văd «Le palais de la musique» al contesei Du Barry. Era normal, pentru că aşteptam această ocazie de şaptesprezece ani !

* * *

“Le palais de la musique” al contesei Du Barry se află la Louveciennes, nu departe de Paris, dar mai ales la numai 7 Km de Versailles. Aşa se face că acest superb sat, precum şi Marly sau Bougival din vecinătate, adăposteşte câteva castele, mai bine zis conace, construite în perioada de glorie a absolutismului francez din secolele XVII şi XVIII. Mai târziu, în secolul XIX, frumuseţea locului a atras nenumăraţi pictori, mai ales impesionişti, care ne-au lăsat imagini ale acestui sat rămase în amintirea orişicui.

Probabil că personajul care a marcat mai mult decât oricare altul istoria locului a fost cel al contesei Du Barry.

Jeanne Gomart de Vaubernier, născută în Lorena la Vaucouleurs, în 1743, era ceea ce se numeşte “un copil din dragoste”, fiica unei croitorese, Anne Becu, şi a unui călugăr deşuchiat. Educată la Paris, într’o mânăstire de maici, unde a învăţat elementele de bază ale artei, muzicii şi ţinuta în societate, Jeanne a fost remarcată de către Jean Du Barry, bine cunoscut libertin dela curtea regelui Franţei, care a prezentat’o diferitelor personaje ilustre ale vremii, precum ducele de Richelieu sau Lebel, valetul lui Ludovic al XV-lea.

Cum se pare că Jeanne era înaltă, blondă, cu ochi albaştrii, cu un aer de tinereţe nepăsătoare, dar cu un surâs spiritual, veşnic îmbrăcată în dantele albe şi muselină brodată, era inevitabil ca regele să se îndrăgostească de ea. E drept că în 1768, când s’au cunoscut, Jeanne avea 25 ani şi regele… 58 ! În orice caz, după numai un an, ea devine amanta oficială a regelui. Însă imediat întreaga curte constată că Majestatea sa a întinerit subit !

În acelaşi an, 1769, regele oferea contesei Du Barry “Le Pavillon des eaux” la Louveciennes, “pour en jouir sa vie durant”.

Din păcate însă, acest pavilion s’a dovedit a fi neîncăpător când regele şi însoţitorii săi soseau în vizită, în general după vânătorile organizate în pădurea dela Marly. Drept care contesa Du Barry a decis să construiască în fundul grădinii castelului, pe marginea falezei care domina valea Senei, un “Palais de la musique” a cărui realizare a încredinţat-o unui tânăr arhitect de numai 34 ani, dar a cărui reputaţie a ajuns până la noi şi a rămas o referinţă absolută : Claude-Nicolas Ledoux.

du-barry-noaptea.jpg
Pavilionul de Muzica construit pentru Contesa Du Barry

Cum era vorba doar de un palat de recepţie, Ledoux a ales formele cele mai simple şi mai clasice : un parter în stil antic, cu un peristil limitat de patru coloane clasice cu caneluri, prin care se intra în marea sală de mese, mărginită pe cele două laturi de salonul oval şi de salonul “en cul-de-four”. Nu întâmplător, datorită puritătii şi sobrietăţii liniilor acestei construcţii, s’a spus despre ea că era :

“Un petit temple grec transporté d’Ionie à Luciennes [1], une nuit d’été, sur un rayon de lune, dont il a la couleur lactée, et déposé doucement sur le gazon, au bord du précipice». [2]

Contesa Du Barry a trăit la Louveciennes douăzeci şi cinci de ani. După moartea regelui la căpătâiul căruia a rămas până în ultima clipă, în ciuda riscului de a se îmbolnăvi ea însăşi, contesa Du Barry a fost proscrisă timp de doi ani, apoi s’a reîntors la Louveciennes unde a locuit până în 1793. Refuzând să emigreze, dar făcând câteva voiaje la Londra în speranţa de a’şi regăsi bijuteriile furate, fosta favorită a fost arestată pe 22 septembrie 1793, acuzată de conspiraţie de către Comitetul Salvării Publice, şi decapitată pe 8 decembrie al aceluiaşi an, în piaţa “La Concorde”.

Cu acest eveniment tragic se încheia capitolul istoric al castelului şi al “Palatului muzicii”.

Vândute în 1795, castelul, pavilionul, precum şi averile pe care le conţineau au trecut din mână în mână. Între alţi proprietari, Mme Laffitte, văduva celebrului bancher din a doua jumătate a secolului XIX, a divizat domeniul în trei părţi, separând “Le palais de la musique”, parcul şi grajdurile de restul proprietăţii. Această secţiune, de departe cea mai spectaculoasă, a cunoscut şi ea diferiţi proprietari până în 1929 când a fost cumpărată de François Coty. Personaj remarcabil, Coty a fost nu numai industriaş şi om de afaceri inegalat – cunoaştem cu toţii celebrele sale parfumuri [3] – , dar şi un mecena şi un pasionat de arhitectură fără pereche.

Decis să instaleze în “Palais de la musique” o parte din laboratorul întreprinderii sale de fabricare a parfumurilor, François Coty a descoperit că edificiul începea să se fisureze, probabil în egală măsură datorită rapidităţii cu care fusese construit, supraetajării nefericite din anii ’20, cât şi amplasamentului sensibil de pe malul falezei ce domină valea Senei. Imediat François Coty decide demontarea ansamblului, reconstrucţia lui “à identique” după planurile iniţiale, însă pe o bază şi un schelet din beton armat, deplasat însă cu câţiva metri faţă de localizarea iniţială. Decizie genială, pentru că, după numai câţiva ani, faleza s’a surpat şi, în condiţiile iniţiale ar fi tras întregul edificiu în râpă !

În schimb, subsolul noului palat ascunde, în modul cel mai discret posibil, trei etaje de laboratoare, o centrală de încălzire şi de ventilaţie, o piscină Art Deco, plus tot felul de camere de locuit, ba chiar şi un tunel şi ascensor subteran, faimosul “metrou”, care debuşează în parc într’o stâncă artificială camuflată !

François Coty a decedat la Louveciennes pe 25 iulie 1934, pe când lucrările nu erau încă terminate.

După nenumărate alte avataruri, care au ţinut edificiul departe de ochii publicului timp de aproape 70 ani, Fundaţia Julienne Dumeste cumpără întregul domeniu în 1988 şi începe restaurarea lui completă. Această fundaţie a fost creată de cea care’i poartă numele şi care şi’a dedicat viaţa, împreună cu soţul ei, dezvoltării unui atelier familial care fabrica scaune ( !) şi mai apoi, mobilier, în vecinătatea Parisului. Fundaţia Julienne Dumeste, care a moştenit totalitatea patrimoniului fundatoarei după decesul acesteia pe 27 decembrie 2001, gerează, în afara “Domeniului Du Barry”, mai bine de douăzeci de proiecte legate de activităţi tot atât de variate precum ajutorarea copiilor marinarilor săraci, reintegrarea socială a prostituatelor, a circarilor sau militarilor răniţi etc., etc.

Şi iată că, în fine, după mai bine de două secole dela moartea celei care l’a realizat, «Le palais de la musique” va fi deschis publicului pentru prima dată, timp de numai o zi, pe 18 septembrie 2005 ! [4]

* * *

Însă istoria agitată a locului nu este singura aventură artistică ce merită a fi povestită când vorbim de “Palais de la musique” din Louveciennes.

Bineînţeles că această bijuterie a fost decorată de cei mai renumiţi artişti şi decoratori ai epocii, precum sculptorii Feuillet, Caffieri, Lemoine, Metiver şi Allegrain sau pictorii Boucher, Fragonard şi Vien.

Cea mai curioasă aventură este probabil cea a tablourilor lui Fragonard cunoscute sub numele “Les progrès de l’amour” sau “Amantul încoronat”.

În 1770, în vederea decorării unuia din saloanele din “Palais de la musique”, contesa Du Barry îi comandă lui Fragonard un ansamblu de tablouri. Acesta realizează între 1770 şi 1773 o suită de patru picturi intitulate : “Urmărirea”, “Întâlnirea”, “Scrisorile de dragoste” şi “Amantul încoronat”, reprezentând, într’un cadru natural exuberant, etapele unei aventuri amoroase. În mod straniu, se pare că tablourile n’au fost instalate decât foarte puţină vreme în salonul oval al palatului contesei Du Barry. Din ce motiv i-a cerut ea lui Fragonard să’şi reia picturile ? Nu ştim cu exactitate, însă cei mai mulţi specialişti afirmă că regele (sau poate chiar contesa ) ar fi fost şocat de modul în care a fost reprezentat sub trăsăturile amantului încoronat în genunchi la picioarele frumoasei fete. Alţi critici afirmă ori că dimensiunile tablourilor erau prea mari pentru salonul oval, ori că stilul lor nu se potrivea cu ambianţa generală a pavilionului. Fapt cert este că proprietara locului a comandat alte patru tablouri pictorului Joseph-Marie Vien, iar Fragonard şi-a înfăşurat pânzele şi le-a luat acasă.

De altfel, acest incident marchează o etapă în cariera lui Fragonard care, în continuare, a plecat într’o călătorie de studii în Italia între 1773 şi 1774.

În orice caz, Fragonard care s’a distins toată viaţa printr’un gust al secretului bine păstrat –nu cunoaştem nici o pictură care să’l reprezinte [5] – n’a dat nicio explicaţie acestui incident, după cum afirma familia sa.

Aproape douăzeci de ani mai târziu, când Fragonard şi soţia sa se instalează la Grasse în casa vărului lor Alexandre Maubert, cele patru tablouri sunt, în fine, instalate în noua lui locuinţă, însoţite, de altfel, de câteva panouri suplimentare.

Fragonard, ale cărui legături mai mult sau mai puţin amicale cu Revoluţia franceză şi guvernele contradictorii care au urmat sunt cunoscute, moare în 1806, într’un moment în care arta lui nu mai era la modă.

De abia şaizeci de ani mai târziu, mulţumită operaţiei mediatico – sentimentale a fraţilor Goncourt care doreau să aducă pe primul plan arta şi stilul de viaţă al secolului XVIII, opera lui Fragonard revine în actualitate şi încă de o manieră parţială, accentul fiind pus mai ales pe latura “deşucheată” a creaţiei sale.

Întretimp, cele patru tablouri care ne interesează rămăseseră în casa pictorului dela Grasse, în afara oricărui circuit comercial.

În 1898, moştenitorii lui Fragonard vindeau cele patru tablouri, care au decorat câtăva vreme reşedinţa lui J. Pierpont Morgan din Londra, înainte de a fi cumpărate şi transportate, la începutul secolului XX, de H. Clay Frick la New York, unde sunt expuse şi astăzi în cadrul prestigioasei “The Frick Collection”. [5]

frick-coll.jpg
Sala Fragonard dela Frick collection New-York
* * *

Acum vreo douăzeci de ani, pe când mă plimbam prin magazinul unui anticar din Paris, mi-a căzut privirea peste un tablou de o factură agreabilă. De fapt, “anticarul” meu era un vânzător şi restaurator de mobile care, pentru a’şi pune în valoare marfa, adăuga pe ici, pe colo, prin magazin câte un obiect de artă sau tablou cumpărat de ocazie sau la vreun “brocanteur”.

Tabloul de factură foarte clasică “stil XVIII”, reprezenta, în decorul exuberant al unei grădini gen Versailles, o tânără care poza pentru un pictor având la picioare un căţel “de companie”.

Cum preţul era mai mult decât rezonabil, am decis să cumpăr tabloul, după ce negustorul mi-a spus că nu are nicio idee despre provenienţa lui şi că e vorba probabil de un studiu de şcoală din secolul XIX.

Tabloul a rămas destulă vreme în sufrageria mea, fără să’i dau prea mare importanţă, până când într’o zi, vizitând sălile dela “Frick Collection” din New York, am avut o enormă surpriză.

Uitându-mă cu atenţie la tabloul intitulat “L’Amant couronné”, am constatat cu uimire că opera prezentată avea nenumărate puncte comune cu cea din sufrageria mea ! Mai bine zis, totul era identic, cu excepţia “amantului”, care dispăruse, şi a câinelui aşezat la picioarele frumoasei, dar care apare într’unul din tablourile ansamblului. Desigur că am cumpărat toate reproducerile disponibile şi cărţile existente privind istoria acestor tablouri.

fetiche-a-clous.jpg
Fétiche à clous: Statuia bakongo care a creat polemica intre specialistii artei africane

Ajuns acasă, am studiat pe faţă şi pe dos tabloul meu, a cărui stil, material, mod de înrămare etc. par a data de mai bine de un secol. Şi, bineînţeles, am început să visez că, chiar dacă pictura respectivă n’ar fi de Fragonard , ar putea fi, cel puţin un studiu preparator din şcoala lui, cu atât mai mult cu cât tablourile maestrului dela Grasse nu sunt aproape niciodată datate. Mai mult, având în vedere că timp de mai bine de un secol aceste tablouri au rămas în afara oricărui circuit comercial, e greu să imaginezi că cineva ar fi putut face o copie.

Încă un element interesant : în 2000 au apărut două tablouri de dimensiuni mici (67cm X 38 cm) care reprezintă două schiţe “realizate în 1771, (care) sunt deci singura mărturie existentă în Franţa a somptuosului ansamblu comandat pentru Louveciennes.” Ele reprezintă două scene unde, pe un fundal aproape identic al celui din “Urmărirea” şi “Întâlnirea”, apar aceleaşi personaje ca în imaginile bine cunoscute, însă în posturi diferite.

În 2004, pe 17 iunie, aceste două tablouri, ale căror certificate fuseseră refuzate în 2000, cumpărate de statul francez pentru suma de 2 milioane de Euro, au fost oferite în mare pompă de Ministrul Culturii şi Comunicaţiei, Renaud Donnadieu de Vabres, Muzeului “des Beaux-Arts d’Angers”.

Aşa am înţeles că, în fond, ceea ce contează nu este faptul de a şti dacă tabloul este cu adevărat de Fragonard sau nu, ci să găseşti expertul autorizat care să’l certifice !

Am descoperit, mai apoi că, deja imediat după al II-lea Război Mondial, moda operelor lui Fragonard apărută de azi pe mâine, a făcut să răsară, ca din senin, o grămadă de desene, de calitate suficientă pentru a înşela vigilenţa unor mari muzee, precum cel din Ottawa, National Gallery din Montreal sau Art Institute of Chicago. Ba chiar câteva desene oferite de Wrightsman în 1959 celebrului Metropolitan Museum din New York au făcut obiectul unor serioase dubii privind originea lor. Ca să nu mai vorbim de cea mai celebră pictură a lui Fragonard, intitulată “Le Verrou”, cumpărată de Muzeul Luvru din Paris după ce a fost autentificată de Pierre Rosenberg în 1974. Dezbaterile privind unele detalii ale picturii de pe pânza care a dispărut timp de un secol şi jumătate, faţă de gravurile de epocă executate după acelaşi tablou, rămân până astăzi de actualitate.

În mod curios, toate desenele lui Fragonard, care au făcut obiectul unor dubii, au trecut într’un moment sau altul, prin mâinile unui expert parizian, Alexandru Ananoff, autorul unui “catalogue raisonné” al operei maestrului dela Grasse.

Mai surprinzător, nu de mult citeam un lung articol în “Le Figaro” care povestea păţania unui colecţionar belgian, amator de artă africană. În 1999, M.B., negustor de diamante la Anvers, a cumpărat, într’o galerie renumită din New York, un “fetiş cu cuie bakongo” pentru care a plătit 440 000USD. Bineînţeles că, înainte de a plăti o astfel de sumă, amatorul nostru s’a asigurat de avizul mai multor experţi care şi-au dat cu toţii părerea competentă în ceea ce priveşte autenticitatea piesei de artă congoleză. Începând din 2002, după numai trei ani, diferiţi alţi “specialişti”, proprietari de galerii, directori de muzee, încep să-şi pună întrebări privind autenticitatea piesei şi să dea vina unii pe alţii. Iar proprietarul galeriei care a realizat vânzarea “aşteaptă să aibă proba de necombătut în scris asupra neautenticităţii, înainte de a reacţiona de manieră adecvată”. (sic !)

Cu alte cuvinte, fiecare aruncă găina moartă în curtea vecinului ! Şi e vorba de un obiect cu o vechime de numai jumătate de secol ! Dar dacă ar fi vorba de un tablou care se presupune că are mai bine de două sute de ani ?

Un mic detaliu : când a vrut să’şi asigure “opera de artă”, colecţionarul nostru belgian s’a adresat unui specialist dela “Sotheby’s London” care i-a garantat o valoare de înlocuire de 850 000 USD, sumă de bază pentru care probabil că a trebuit să plătească prima de asigurare !

În consecinţă, mă găsesc în faţa unei alternative:

-să caut “specialistul” care să autentifice “Fragonard”-ul meu. În cazul în care răspunsul ar fi pozitiv şi valoarea lui (teoretică !) de vre’un million de Euro, ne având mijloacele de a plăti prima de asigurare exorbitantă, nu’mi va rămâne decât să instalez bare de metal la toate geamurile, alarme prin toată casa şi să trăim baricadaţi ca la Fort Knox. Şarmantă perspectivă !

Dacă specialistul nu va autentifica tabloul, va trebui să continui cercetările, până voi găsi pe cel care să răspundă de manieră pozitivă. Şi iată-mă din nou în situaţia precedentă !

-sau să’mi las liniştit “Fragonard” -ul ca şi în ultimii douăzeci de ani şi astfel să pot visa în continuare că dorm pe un maldăr de aur !

Însă, cum spunea Pierre Rosenberg despre un alt tablou al lui Fragonard :
“Il n’en demeure pas moins que l’on aimerait percer le mystère d’un tel chef-d’œuvre. Existe-t-il un chef-d’œuvre sans mystère ?” [6]

Adrian Irvin Rozei, Louveciennes, septembrie 2005. Imaginile provin din colectia personala a autorului (cu exceptia articolelor publicitare)

Note:
[1]. Vechiul nume al satului Louveciennes
[2]. “Un mic templu grec transportat din Ionia la Luciennes, într’o noapte de vară, pe o rază de lună a cărui culoare ca laptele o are, şi depus uşor pe iarbă la marginea râpei”
[3]. Unul dintre cele mai renumite, celebrul “Houbigant de Coty”, era numit de demi-mondenele din România : “huligan de cotoi” !
[4]. există totuşi un desen de numai 12,6 cm de diametru cunoscut sub numele “Autoportret bust cap văzut aproape din faţă” aflat astăzi în colecţia Muzeului Luvru.
[5]. Începând din decembrie 2005, “Le palais de la musique” al contesei Du Barry din Louveciennes poate fi vizitat sau închiriat pentru manifestări culturale şi sociale şi va adăposti în mod periodic concerte de muzică clasică.
În salonul oval, numit astăzi “Fragonard”, au fost instalate patru còpii ale tablourilor care se aflau aici la origine, însă de o calitate mai mult decât mediocră.
[6]. «Nu’i mai puţin adevărat că ne-ar place să descoperim misterul unei asemenea capodopere. Există vre’o capodoperă fără mister ?”

Service après vente

În mod discret, în luna ianuarie 2006, o mică notă în josul unei pagini de jurnal ne informa că galeria new-yorkeză care vânduse “fetişul cu cuie bakongo”, fără a mai aştepta verdictul altor specialişti, a decis să ramburseze amatorului de artă belgian cei 440 000 dolari plătiţi pentru achiziţionarea “operei de artă” autentice ! Fară comentarii !

Între timp, este pe cale de a izbucni o nouă polemică privind autenticitatea operelor de artă clasice. Care sunt elementele problemei ?

Două tablouri, care dormeau de vreo două sute de ani într’o biserică obscură din Valea Loarei, apar de odată ca fiind două picturi autentice create, nici mai mult nici mai puţin, decât de Caravaggio. În ziarul “Le Monde”, care consacră pe 10 februarie 2006 o pagină întreagă acestei afaceri sub titlul “Chef d’oeuvres en question”, Jean Frèches, unul dintre specialiştii care au confirmat autenticitatea picturilor, afirmă că ele valorează vreo 50 milioane de euro bucata !

Pe de altă parte, ceilalţi trei sau patru specialişti, care n’au văzut decât fotografiile tablourilor, sunt gata să jure că nu e vorba decât de copii, probabil executate în epoca lui Caravaggio.

Însă tot în acelaşi articol, primul expert ne afirmă, în mod doct: «… că lupta de influenţă în această lume (artistică n.n.) este atât de acerbă încât nimeni nu e gata să accepte părerea adversarului. Atunci, cine are dreptate ? Cel care strigă mai tare sau are mai multă influenţă.”

Cum spunea Coluche : “Connaître la loi, c’est bien. Connaître le juge, c’est mieux !”*

*Coluche (celebru actor de film şi teatru, umorist francez din perioada anilor ’70-’80): “Să cunoşti legea, e bine. Să’l cunoşti pe judecător e şi mai bine.”

Service après vente (urmare)

“Le verrou” (Zăvorul), cel mai celebru tablou pictat de Fragonard, a făcut de asemenea obiectul unei polemici nerezolvate până astăzi. Deşi a dispărut mai bine de un secol, tabloul era bine cunoscut mulţumită numeroaselor gravuri care au circulat în toată această perioadă. Şi iată că deodată, pe la mijlocul secolului XX, tabloul reapare şi este propus spre vânzare Muzeului Louvre ! Este sau nu este originalul ? Răspunsul la această întrebare determină preţul de cumpărare care trece dela câteva mii, la câteva milioane de franci !

Până când Pierre Rosenberg, marele specialist al picturii lui Fragonard şi cel care decide cumpărăturile făcute de celebrul muzeu, răspunde afirmativ. Numai că tabloul propus la vânzare prezintă câteva diferenţe faţă de cel cunoscut mulţumită gravurilor de epocă. Atunci ? Aşteptăm în continuare răspunsul definitiv, în ciuda zecilor de ani care au trecut dela această reapariţie miraculoasă !

In orişice caz, admiratorii lui Fragonard vor avea ocazia de a compara diferitele ipostaze ale artei sale cu ocazia expoziţiei prevăzute între 3 octombrie 2007 şi 13 ianuarie 2008 la muzeul Jacquemart-André din Paris.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *