Iubirea, floare de cais…(II)

Episodul anterior aici

Deşi n-am avut şansa de a vizita insula Ada-Kaleh pe când locuiam în România, drumurile mele s-au încrucişat, de-a lungul a mai bine de patruzeci de ani, de mai multe ori cu memoria ei.

Chiar în 1967, pe când alergam cu toată familia care făcea demersurile necesare pentru a părăsi ţara, am întâlnit în diferite administraţii foşti locuitori ai insulei, care emigrau în Turcia. Astfel, am aflat că, în acel an, eram, în afara locuitorilor din Ada-Kaleh, singura familie care primise autorizaţia de plecare. Aşa că, de multe ori, eram întrebaţi dacă… nu sântem turci! Numai că noi plecam în Franţa!

Vorbind cu aceşti foşti locuitori ai insulei, în timpul cozilor nesfârşite pe la diferitele administraţii, am aflat multe lucruri despre viaţa lor tradiţională şi obiceiurile religioase sau culinare, care mi-au servit enorm în anii următori, cu ocazia voiajelor în Turcia sau în Orientul mijlociu.


Carte postala din 1959 (col A. I. ROZEI)

Tot ei mi-au povestit că li s-a dat să aleagă, după distrugerea caselor din insulă, între un apartament la bloc în Orşova Nouă şi un paşaport pentru Turcia. Cei mai mulţi, mai ales tinerii, au ales cea de-a doua variantă!

Aşa se face că, patru ani mai târziu, în vara anului 1971, am dat în bazarul din Istanbul peste câţiva tineri vânzători într-un magazin de haine de piele, care vorbeau româneşte.

Discutând cu ei, mi-au spus mândri că, mulţumită limbii române, au fost angajaţi pentru vânzările ce se adresau unei clientele italiene, franceze sau spaniole. Uimit şi impresionat de multilingvismul lor, am aşteptat sosirea câtorva clienţi din ţările menţionate. După ce-i incitau cu un surâs amabil să probeze o haină de piele, consătenii mei anunţau cu mândrie: “Otro modelo! Otro color!” Şi aşa, din aproape în aproape, reuşeau să-şi facă planul de vânzări!

Tot în Turcia, vorbind cu prietenii mei de acolo, am constatat cu uimire că istoria insulei Ada-Kaleh nu le era necunoscută, deşi ea nu reprezenta decât o picătură minusculă în oceanul Imperiului otoman. Însă, cine ştie, poate că explicaţia venea dela faptul că unii dintre ei veneau, ei înşişi, dintr-o insulă aflată la frontiera lumii otomane: Cipru.

Dar chiar şi la celălalt capăt al Europei, trebuia să mă reîntâlnesc cu insula legendară!

Într-o zi, scotocind prin teancurile de gravuri ale unui anticar din Anvers, am dat peste o hartă din secolul XVIII, care reprezenta în detaliu fortificaţiile insulei Ada-Kaleh, construite sub autoritatea ducelui Eugen de Savoia.

Acum câţiva ani, aflat la masa restaurantului dintr-altă insula celebră, în Bucureşti – “Monte Carlo” din Cişmigiu – un vânzator ambulant a venit să-mi propuna cărţi de vânzare. Din tot maldărul pe care-l trambala, o singură carte data dinainte de război: “Nopţi la Ada-Kaleh” de Romulus Dianu.


O editie a romanului din anii ’30 (col. A.I. ROZEI)

Nu demult, căutând nu ştiu ce prin documente de familie, am dat peste fotografia unchiului meu, luată în faţa porţii principale din insulă, în anul 1938.

Însă în aprilie 2007, o altă surpriză mă aştepta la New-York.

Cum era duminica de Paşti, am fost invitat la masă la restaurantul românesc “Casa Româna” din Brooklyn. Şi acolo, ce să vezi, minune? Programul artistic era susţinut de… Gigi Marga, pe care nu o mai văzusem de mai bine de patruzeci de ani!


Interpreta Gigi Marga la New York în 2007 (foto A.I. ROZEI)

Nici nu-mi puteam închipui că la aproape 80 ani, această neuitată interpretă a muzicii uşoare româneşti din anii ’60, pe care o vedeam deseori în spectacolele Teatrului satiric-muzical “C. Tănase” la Bucureşti, va anima cu un antren, o veselie, un entuziasm de debutantă mai multe ore de spectacol. Cântând în engleză, franceză, germană, ebraică şi alte câteva limbi, ea era, rând pe rând, Liza Minnelli, Edith Piaf, Ella Fitzgerald, Enrico Macias sau alte atâtea vedete ale music-hall-ului internaţional. Fără să mai vorbim de un Gică Petrescu sau Maria Tănase, când ataca repertoriul românesc.

Însă, marele moment de nostalgie a sosit când Gigi Marga a interpretat unul dintre marile ei succese din anii ’60. Iată cum descrie ea însăşi această aventură artistică, într-un recent interviu:

Am colaborat foarte mult cu compozitorul Ion Vasilescu. El avea foarte multă muzică bună, îmi amintesc că eu am lansat una din melodiile lui, “Ada-Kaleh” se chema, o poveste de dragoste dintre o turcoaică şi un român, o poveste care merge oricând, mai ales astăzi. Am încercat să aduc la lumina rampei ce era mai bun din orice lucrare. Asta a fost deviza mea- fie că mi-a plăcut sau nu, am cântat-o cum am ştiut mai bine.

De fapt, subiectul melodiei compusă de Ion Vasilescu era o adaptare socialistă a unei vechi legende care circula prin zonă.

Se spune că una dintre fetele sultanului, Aishe, cea mai frumoasă, cea mai deşteaptă, într-un cuvânt, preferata lui, îşi pusese în gând să viziteze insula Ada-Kaleh. Sosită aici, în ciuda armatei de paznici care o supravegheau fără încetare, Aişe s-a îndrăgostit de Dragomir, un haiduc valah, cu care se întâlnea într-o luntre, printre sălciile care mişunau de-a lungul ţărmului insulei. Surprinşi de soldaţii sultanului, Dragomir a fost împuşcat drept în inimă, iar Aishe, disperată, s-a aruncat în valurile clocotitoare ale fluviului. Trupul ei a fost găsit după trei zile, pe malul ostrovului Şimian.

În anii puterii comuniste, circula vorba precum că în nopţile cu lună plină, pot fi văzute umbrele celor doi îndrăgostiţi, plutind într-o luntre şi fredonând cântece de dragoste. Ceea ce, în această zonă sensibilă de frontieră, enerva la culme autorităţile grănicereşti, care primiseră chiar ordinul să tragă spre a spulbera orişice veleitate de tentativă de a fugi din ţară sub pretext de “poveşti cu fantome”.

În ultimii ani, anumiţi locuitori din zonă afirmă că barca-fantomă se învârte în jurul ostrovului Şimian şi că, la cântatul cocoşilor, Dragomir şi Aishe dispar împreună cu barca lor în apele nedomolite ale fluviului.

Un fapt este sigur: curentul de-a lungul insulei Şimian este atât de puternic, încât de nenumărate ori el a făcut victime printre imprudenţii care se hazardează acolo.

Însă melodia interpretată de Gigi Marga, acum aproape o jumătate de veac, şi care a dispărut din programele radiofonice pe când insula era înecată de apele barajului, vehicula o altă teorie:

Iar anii peste ani au nins
Şi-n noi lumina s-a aprins
Alt Dragomir ş-o Aishe
Fac nuntă în Ada-Kaleh.
Azi vieţile lor şi-au unit
Urmaşii celor ce-au pierit
Şi în fermecatul serii ceas,
Răsună dulce al lor glas.
Ada-Kaleh, Ada-Kaleh
Pe-al tău pământ vrăjit
Ce minunat a înflorit
Iubirea, floare de cais.”

* * *

A trecut aproape jumătate de secol dela dispariţia insulei Ada-Kaleh în fundul lacului de acumulare dela “Porţile de Fier”. Şi totuşi, în mod periodic, apar articole în presă, montaje fotografice, comentarii pe Internet care amintesc existenţa acestui paradis pierdut.

Dacă pot înţelege durerea sau nostalgia celor care s-au născut sau au locuit acolo, mi se pare oarecum straniu să constat că până şi tineri, născuţi după dispariţia insulei, sunt pasionaţi de memoria ei.

Mi-am tot pus această întrebare ani de zile, fără să aflu răspunsul.


Moschea din Constanta: covorul oferit insulei Ada-Khaleh de càtre sultanul Abdul Hamid, fiind prea mare pentru a fi expus în întregime, este derulat de douà ori pe an. (foto A.I. ROZEI)

Până când, nu demult, am ascultat cu atenţie cuvintele unui cântec, intitulat “Youkali”. Muzica a fost compusă de Kurt Weill, înainte de război, şi cuvintele sunt de Roger Fernay.

C’est presque au bout du monde
Ma barque vagabonde
Errant au gré de l’onde
M’y conduisit un jour.
L’île est toute petite
Mais la fée qui l’habite
Gentiment nous invite
A en faire le tour.

Youkali, c’est le pays de nos désirs
Youkali, c’est le bonheur, c’est le plaisir
Youkali, c’est la terre où l’on quitte tous les soucis
C’est dans notre nuit
Comme une éclaircie
L’étoile qu’on suit,
C’est Youkali!

Youkali, c’est le respect de tous les voeux échangés
Youkali, c’est le pays des beaux amours partagés
C’est l’espérance
Qui est au coeur de tous les humains
La délivrance
Que nous attendons tous pour demain…
”**

Însă tot poetul spune, în încheiere:

Mais c’est un rêve, une folie
Il n’y a pas de Youkali!”
***

Pentru mulţi dintre noi, Youkali e sinonim cu Ada-Kaleh!

Adrian Irvin Rozei, Orşova/ Paris, mai 2005/martie 2011

_________________

** “E aproape de capătul pământului
Barca mea vagabondă
Rătăcind în voia valurilor
M-a condus cândva
Insula e foarte mică
Însă zâna care locuieşte acolo
Ne invită amabil
Să dăm o raită.
Youkali, e ţara dorinţelor noastre
Youkali, e fericirea, e plăcerea
Youkali, e teritoriul unde abandonezi orice grijă
E în noaptea noastră
Ca o înseninare
Steaua pe care o urmăm
E Youkali!
Youkali, e respectul tuturor legămintelor făcute
Youkali, e ţara dragostei împărtăşite
E speranţa
Din inima tuturor oamenilor
E eliberarea
Pe care o aşteptăm pe mâine…”

*** ”Însă e un vis, o nebunie
Youkali nu există!”

Service après vente

Pentru cei care nu se mulţumesc numai să viseze la Youkali, pardon!… la Ada-Kaleh, există un om care a trăit zece ani în insulă, până în ultimile zile ale existenţei cetăţii dintre valurile fluviului. Numele lui este Omer Kadri şi de mulţi ani adună cu religiozitate orişice informaţie, mărturie, document, obiect etc. legate de istoria locului. Marea lui satisfacţie este să răspândească enorma cantitate de informaţii de care dispune printre cei interesaţi de acest subiect. Planurile lui sunt numeroase şi vaste. O primă etapă a fost deschiderea unui site consacrat insulei Ada-Kaleh, în luna februarie 2011:

Ada-Kaleh’s blog Omer Kadri
Omer Kadri poate fi contactat, prin mail, la adresa adakaleh68@yahoo.com sau, prin telefon, la no.: 40 (0)785361331 şi va fi fericit să dea orişice informaţie celor interesaţi de istoria, tradiţiile, actualitatea sau drama locuitorilor insulei Ada-Kaleh.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *