În aprilie 2001, când am luat contact la Lima cu familia lui Grigore Cugler – Apunake, în căutarea amintirilor legate de ultimii ani din viată petrecuti în Peru, mi s’a spus: “Trebuie neapărat să’l întâlnesti pe Ioji Schul! El a fost ultimul prieten al lui Apunake!”

Ne-am întâlnit într’un hotel din Lima si am vorbit timp de două ore despre prietenia lui cu Apunake. În timpul discutiei a pomenit câteva cuvinte despre o idee dată de acesta si pe care a utilizat’o într’o transpunere a “Scrisorii pierdute” la moravurile peruviene. Atâta tot!

După sase luni, când ne-am întâlnit din nou, am discutat despre tot felul de proiecte editoriale legate de opera lui Apunake. Noroc că niste prieteni comuni mi-au vorbit, chiar înainte de a pleca din Lima, despre cartea lui Ioji ce tocmai fusese editată. Am cumpărat’o în drum spre aeroport si, în cele douăsprezece ore de zbor între Lima si Paris, n’am mai lăsat’o din mână. Vecinii mei dormeau linistiti, singurul bec aprins din avion lumina paginile cărtii lui Ioji (devenit José în interpretarea editorului sud-american!).

“Viaje….” se prezenta sub forma unui roman politist care se derula pe trei continente, însă am înteles imediat că era, de fapt, un roman autobiografic cu nenumărate ramificatii istorice, care descria evenimentele europene si, partial, sud-americane de-a lungul a patru decenii, între anii ’30 si ’60. Desi aceste pagini de istorie erau văzute prin prisma întâmplărilor trăite efectiv de narator, uneori dedublat în diferite personaje în functie de necesitătile actiunii, se desprindea din carte o imagine globală a epocii, poate chiar, în parte, din cauza nenumăratelor referinte la evenimentele majore care se derulau în această perioadă.

Entuziasmat de continutul cărtii, i-am propus lui Ioji Schul să facem împreună un interviu. După alte sase luni, când ne-am întâlnit din nou la Lima, Ioji mi-a adus un CD, spunându’mi: “Ti-am adus un cântec pe care l’am scris pe versuri de Apunake!”

Asa am descoperit că Ioji a compus mai bine de 140 melodii, muzică si cuvinte, în franceză, engleză si română, pe care le interpretează el însusi, în stilul unui Jean Sablon sau Charles Trenet, care aminteste epoca de aur a music-hall-ului francez din anii ‘30-’40.

Am aflat din discutia purtată în continuare, că Ioji a scris si vreo 14 piese de teatru, în limbile spaniolă, franceză sau română. Unele dintre ele s’au jucat în Peru sau au fost citite la “Radio Canada”, bucurându-se de un succes binemeritat. Si în tot acest timp, Ioji a lucrat ca inginer chimist, dirijând activitatea unor ateliere textile, sau de fabricare a colorantilor chimici.

Însă trăsătura de bază a caracterului său este modestia si calmul, asa că poate că dacă nu as fi insistat, n’as fi aflat niciodată toate detaliile unei vieti care, în fond, este o aventură reprezentativă pentru istoria secolului XX.

* * *

Ioji Schul s’a născut într’o familie de evrei unguri înstăriti, la Făgăras, pe 11 septembrie 1918. Dată devenită de tristă memorie după evenimentele tragice petrecute la New-York în 2001, după cum spune chiar Ioji. După studii liceale la Brasov si Cluj, Ioji pleacă în 1937 la Caen, în Franta, pentru a studia ingineria chimică. Asa se face că războiul îl prinde în Franta si, după înfrângerea armatei franceze, începe exodul înspre sudul încă neocupat.

De fapt, Ioji nu’si putea imagina pe atunci că acest exod va dura doisprezece ani si îl va purta prin trei continente si aproape zece tări! Pentru că, după o primă cavalcadă înspre sudul Frantei si o tentativă nereusită de a traversa frontiera elvetiană, urmează trecerea ilegală a frontierei spaniole, câtiva ani petrecuti în Spania franchistă, emigrarea în Palestina, evenimentele legate de crearea Statului Israel, întoarcerea în România comunistă, o nouă trecere ilegală, de data aceasta a granitei cu Ungaria, si, în fine, un prim popas în Austria care se balansa, la începutul anilor ’50, între vest si est.

Asa că, după o scurtă sedere în Austria, Ioji si sotia lui ajung, în fine, la începutul anului 1951, la Lima în Peru, multumită unui contract de inginer chimist descoperit printre anunturile afisate pe peretele Oficiului de ajutorare al refugiatilor din Viena. În toată această perioadă, Ioji a asigurat subzistenta familiei lucrând ca inginer chimist, în parte multumită studiilor de la Caen, dar mai ales datorită experientei acumulate în atelierul tatălui său de la Cluj.

Se poate spune că, odată ajuns la Lima, Ioji si-a desfăcut valizele. Pentru că locuieste acolo de cincizeci de ani! Dar în mintea lui, călătoreste încă nu numai prin coclaurile prin care a pus piciorul acum cinci decenii, ci si prin lumea poetică a visurilor si cântecelor, într’un cuvânt: al imaginatiei. Fiecare cântec, fiecare pagină de roman scrisă de Ioji este o călătorie într’o lume de vis, uneori prozaică, alteori fantezistă.

“Go, go, go, I have to go”, spune unul din cântecele compuse de el. E o invitatie la voiaj inconstientă, as zice subliminală, care se traduce mai departe în visul lui Pierrot, cel care pluteste pe barca imaginatiei înspre Borneo, Sumatra si Calcutta.

Alt voiaj, alt tărâm infinit si inexplicabil, un adevărat mister al vietii pe care Ioji îl abordează cu discretia si echilibrul care’l caracterizează, este dragostea si relatiile cu sexul opus. Ar trebui spus, în cazul lui: cu sexul alăturat, pentrucă din prezentarea pe care o face nu reiese nicio opozitie! Din contra, după cum spunea Sacha Guitry: “La femme, je suis contre… Tout contre!” La Ioji, ajunge să asculti câteva din cântecele lui că să întelegi dragostea profundă pe care o poartă femeii în general.

“La grosse Michelle”, Rose-Marie, Suzon, Désirée, Soledad sunt tot atâtea prezente permanente, sau poate amintiri de altădată. Ceea ce nu l-a împiedicat să trăiască mai bine de cincizeci de ani alături de o însotitoare de viată aleasă la Cluj, la sfârsitul anilor ’40.

Toate aceste vise sau pătănii sunt descrise cu o detasare, un umor rece, “au second degré”, care te fac să te întrebi de multe ori dacă propriile aventuri îl interesează cu adevărat, sau plăcerea se limitează la a le povesti. Poate de aceea, nu odată îsi adresează lui însusi cuvântul, apostrofându-se cu un călduros: “Mon vieux Jo!”

Si prezenta României în mijlocul acestor aventuri? E simplu. După mai bine de jumătate de secol dela plecarea din România, Ioji tot mai vorbeste acasă româneste. Ca să nu mai amintim piesele scrise în limba română sau prietenia cu Grigore Cugler, unul din cei mai mari mesteri ai limbii române din secolul XX.

După ’90, Ioji s’a întors de câteva ori în România, însotindu’l pe unul din bunii lui prieteni “neo-peruvieni”, care vroia să revadă mormintele părintilor, în Transilvania. Dar adevărata legătură e probabil interioară si nu transpare decât în câteva pagini ale cărtii scrise de el, în ciuda dramelor trăite acolo (întreaga lui familie a fost deportată si decimată în timpul războiului, iar averea părintilor, acumulată prin ani de muncă, i-a fost furată de regimul comunist).

Asta este însă o altă fatetă a personalitătii lui Ioji Schul, ascunsă poate de aceeasi modestie excesivă!

Adrian Irvin Rozei, Colombiers, octombrie 2002

* * *VOIAJ PRIN ÎNTORTOCHEATELE CĂRĂRI ALE MEMORIEI

Roman de Ioji Schul (fragmente)

Traducere din limba spaniolă de Francisca Carasso

Jo, “alter ego” al autorului, se întoarce în România, după zece ani de absentă, la sfârsitul anilor ’40.

Jo a plecat cu trenul la Budapesta unde a găsit oameni din Cluj, care, razboiul terminat, vroiau să se întoarcă pe meleagurile lor. Niste prieteni ne-au dus, într’un vechi, dar respectabil, Mercedes Benz, până la statia de tren Oradea Mare, oras situat deja în România, dar lângă frontieră.

O multime de oameni, sărăcăcios îmbrăcati, asteptau trenul care avea orare elastice. Răbdarea fără de sfărsit a oamenilor era oprimantă. Era evident că pentru ei a astepta se transformase într’o formă de viată. Când a sosit trenul, Jo s’a strecurat printre lume, din culoar în culoar, si-a găsit un loc într’un compartiment de clasa a treia, cu bănci de lemn. In teorie clasa întâia si a doua au fost eliminate de “proletariatul în luptă”. În realitate existau, dar tapiteria era ruptă, agătată si murdară cu noroi, sau alte ingrediente greu de analizat. Mirosea a transpiratie, a murdărie, a lipsă de apa si sapun… O lume care mergea înapoi.

A sosit la opt seara la Cluj. Obscuritatea predomina in orasul prost luminat. Ce făceam în acest oras mizerabil? Eram atât de bine în Franta. Giselle s’a înapoiat dela Nisa si eu aveam în perspectivă un post de chimist la Saint Denis.

Două trăsuri cu cai asteptau în fata gării. Birjarul, cu picioarele acoperite cu o pătură care mirosea a cal, nici habar nu avea că părea de pe altă lume… Si mirosul care venea dela cai te sufoca, aducându-ti aminte de alte timpuri.

– Există încă Hotelul Continental?, l’a întrebat pe unul din birjari.
– Sigur ca da, a raspus unul dintre ei frecându-si mâinile ca să se încălzească.

Calul tropăia pe pavajul străzii din fata gării. În penumbră a recunoscut casa care apartinea părintilor lui si, în fată, casa veche a lui Deutch care vindea ouă. Tatăl lui Deutch vindea ouă “en gros” si avea un fiu si-o fiică. Fiul, în timpul războiului, trăia si învăta la Londra, si a scăpat, în timp ce fiica a murit în lagărul de concentrare.

Birjarul a traversat puntea de peste Somes si s’a învârtit împrejurul pietei centrale cu catedrala ei gotică. Jo a contemplat, în fata catedralei, statuia lui Matei Corvin. Nu prea democrat, el pe cal, împrejurat de patru nobili in picioare, se uita din înăltimea secolelor la acea lume curioasă care, vesnic la piciorele lui, se schimba mereu. La câtiva metri în fata Regelui Matei era o statuie mai modestă, a lui Romulus si Remus cu lupoaica, ca să le aducă aminte românilor că nu erau nici unguri, nici slavi, ci mândri descendenti ai legiunilor imperiului roman.

Portarul de la Hotelul Continental, unde înainte la parter era “Cercul jurnalistilor”, a fost surprins că a sosit un client. Fără comentarii, mi-a dat cheia unei camere de la etajul doi.La un moment dat, Jo a vrut să’l întrebe câte ceva, dar abătut de atmosfera generală, i-a dispărut pofta de a începe o conversatie. Fără să spună un cuvânt, s’a urcat cu valiza. Camera era îngustă, lugubră si mirosul de mucegai, deprimant..

Jo nu stia ce căuta în acea lume care cu sigurantă nu era a lui. Nu vedea decât un oras- cimitir, familia lui asasinată, prietenii dispăruti sau morti. Mai avea doi unchi din partea tatălui, unul la Cluj si altul la Sibiu, oras în sud-estul Transilvaniei. Unchiul lui, Ede, doctorul, s’a reîntors din lagarul de concentrare dela Auschwitz. Ar fi trebuit să meargă să locuiasca la el? Prezenta lui ar putea să’i fie dezagreabilă? El a supravietuit la Auschwitz, dar si-a pierdut sotia, Hinda, si pe fiica Eva. Ce mai rămânea dintr’un om după ce-a ascultat luni de zile doar sunetul mortii, si a pierdut nevasta si fiica?

Pe Jo îl deranja mai mult patul tare decât frigul. Nu stia dacă era rece sau era el cel care simtea frigul. Se simtea singur si mizerabil. Si-a scos pantofii si s’a “scufundat” în pat îmbrăcat.

S’a acoperit cu pătura de lână cu marginile destrămate. Culcat pe spate, si-a destins muschii. Încetul cu încetul nervii s’au calmat, corpul a început să leviteze si a adormit. […]

* * *

– Un moment, uită pentru câteva minute problemele tale cu mostenirea si vorbeste-mi de “dragul” nostru Cluj.
– De oras în sine? Nu s’ a schimbat mult. Putine constructii noi, casele mai abandonate, nimeni nu le zugrăveste.
– Povesteste-mi de cei cunoscuti.
– Am întâlnit vechii nostri prieteni, Carol si Imi, si deodată orasul nu mi s’a mai părut asa de gol.
Carol povestea aceleasi bancuri ca si cum aveam saptesprezece ani si eu râdeam ca si cum nu le-as fi cunoscut. Îmi cânta din acordeon. Râsul si muzica făceau viata mai suportabilă, de multe ori chiar agreabila.
– Din ce bani trăiai?
– Am ajuns acolo cu 600 dolari, care în epoca aia erau o mică avere. Între chiriasii mei era unul Ganz, de vreo 50 ani, cu mutra de bulldog, care se simtea vinovat că a închiriat fabrica unui deportat si vroia sa mă ajute.
– Putea să te ajute renuntând la contractul de închiriere si dându-ti fabrica ta înapoi.
– Avea tovarasi si buna lui vointă nu era asa de mare. În orisice caz a obtinut ca să intru în “fabrica mea” ca sef la imprimare.
– Ce stiai tu despre imprimare?
– Ei, dar sunt inteligent!
– Tâmpit si inteligent în acelasi timp. E de familie!
– Ca să vezi, unchiul Ede spunea că eu sunt una din persoanele cele mai inteligente de pe planetă. De ce? În 1949, guvernul, sub pretextul de-a opri inflatia, a decretat “stabilizarea monedei”. Cred că un milion de instabili lei vechi se transformau în 150 “lei noi” stabilizati.

De pe balconul blocului unde locuia unchiul, am văzut un tăran care avea două găini sub brat. Tipând l-am întrebat dacă le vinde. “Da! Dacă dumneata îmi plătesti un milion si jumătate.”

Unchiul care auzise conversatia, s’a apropiat si mi-a spus: “N’ai să plătesti un milion si jumătate pe o pereche de găini!” “Lasă-mă sa fac asa; măcar o dată o să mâncăm bine.”

În ziua aia, când am cumpărat găinile, vechiul milion si jumatate reprezenta un pic mai mult decat salariul lunar al unui muncitor. A doua zi dimineată, nu mai reprezenta nimic, căci Banca Natională se limita să schimbe doar trei milioane la fiecare persoana. Si restul bancnotelor? La gunoi!

– Cum stiai tu, m’a întrebat unchiul, că suma enormă de bani pe care ai plătit-o ieri pentru două găini, n’o să mai valoreze nimic astăzi?

– Inteligentă, nu’i asa?
Cât despre restul bancnotelor, oamenii se plângeau: “sunt prea aspre ca să poată servi ca hârtie igienică!”

Bătrânul Ganz mi-a povestit ca s’a dus la bancă si-a încercat să le explice că în acel sfârsit de săptămână trebuia să plătească salariile lucrătorilor si ale functionarilor si că avea nevoie de bani, contravaloarea a 200 milioane de lei vechi. “Dumneata ai probabil aur si dolari. Asa ca vinde-le!”

– Stabilizarea s’a făcut pe când uzinele nu erau încă nationalizate, adică confiscate?
– Da, dar Partidul comunist detinea deja toată puterea.
– Ai devenit deci inginer în fosta uzină a familiei tale. Cum te-au primit lucrătorii?
– Cu foarte mult respect. E de necrezut, însă e asa cum îti povestesc. Tatăl meu trebuie să fi fost un patron si nu un binefăcător. Si totusi vedeau în mine reîntoarcerea “timpurilor bune de odinioară”.
– Trecutul, ce mare mincinos! Un creator de iluzii! […]