Homo sapiens non urinat in ventum!

Cititorul atent al ziarelor bucureștene din vara anului 1958 ar fi putut remarca un articol care menționa în felul următor un aspect negativ al vieții din capitală:

„La orele serii sunt asaltate grădinile, cu sau fără muzici, cinematografele, cu sau fără grădini, restaurantele, cu sau fără bere blondă, deservite de ospătari cu sau fără mărunțiș, autobuzele, cu sau fără geamuri deschise, care transportă mii de cetățeni spre parcurile înmiresmate și răcoroase de lângă lacuri (…) Numai că în vesela grădină care este capitala noastră, mai cresc și niscaiva buruieni. Buruienile sunt în majoritate de sex masculin și pot fi întâlnite sub forma unor tineri cu sau fără cioc à la Ferdinand cel cu urechi blegi, cu sau fără coafură cicero ori „tifos”, cu prea puțin sau, mai ales, fără nimic sub respectiva coafură (…) Pe bulevarde ei îți acostează nevasta, sora ori fiica sau aleargă în monom indian, scoțând răgete canibale”.

Aceasta era o descriere sumară a tinerilor, numiți „malagambiști”. De fapt aspectul lor exterior era caracterizat nu numai de bogata decorație capilară ci și de un aspect vestimentar straniu pentru acea epocă „rustică” a dictaturii proletariatului:

„Se purta părul creț cu cărare pe mijloc, iar cele două bucle musai erau vâlvoi, deci neglijent. Tăietura de la spate trebuia să fie o linie perfect dreaptă, neapărat realizată cu „tehnică” de Gică Vapor. Pantalonii cu patru pense, ascuțiți la gleznă și cu manșetă erau purtați obligatoriu în așa fel încât să se vadă ciorapii de lână fină, vărgați sau în culori tari, galben cu maro, maro cu roșu. Pantofii erau din antilopă, trebuia să scârțâie când mergeai și să aibă talpa foarte groasă. Sacoul era în carouri mari, iar pălăria trebuia să aibă boruri late și panglica foarte îngustă. Cămașa era obligatoriu „uni”, cravata cu nodul mic-mic, lungă până peste curea.”

(Loreta Popa, Jurnalul Național, 10 aprilie 2005)

În realitate, în România această modă apăruse cu mult timp înainte, chiar la începutul anilor’40, și numele îi venea de la un cunoscut interpret de muzică ușoară, excelent baterist, considerat ca fiind cel mai dotat percuționist al epocii: Sergiu Malagamba.

Iată cum îl descrie Temistocle Popa în cartea sa de amintiri intitulată „Trecea fanfara militară”:

„(Sergiu – n.n.) Malagamba avea, pe lângă faima unui strălucit muzicant, și o înfățișare deosebită, cu trupul său subțirel, nervos, cu chipul smolit și mustăcioara à la d’Artagnan… Magazinele bucureștene se și apucaseră să-i lanseze moda: guler à la Malagamba, croială à la Malagamba, pantofi à la Malagamba (înguști și cu tocuri înalte), sacouri à la Malagamba, cu revere mici … Școlile de dans începuseră și ele să-și facă reclamă cu anunțul: ‘Predăm dansul Malagamba!’. Iată-ne pe noi, cei de la malul Dâmboviței, câștigându-ne o celebritate pe care alții n-au avut-o. Fiindcă n-a existat niciodată un ‘dans Ginger Rogers’, nici măcar un ‘dans Fred Astaire’. Însă ‘dansul Malagamba’ a fost și s-a dansat cu frenezie.”

Malagamba baterie
La baterie: Solo Malagamba!

De fapt, deși acest curent vestimentar și muzical a dăinuit în România cu vreun deceniu și jumătate mai mult decât pe alte meleaguri și în ciuda afirmațiilor unor Johnny Răducanu sau Temistocle Popa, el nu era o creație românească.

Maria Fernanda, actriță de origină italiană care a trăit în România până la sfârșitul anilor ’40, înainte de a deveni o celebră vedetă a televiziunii argentiniene își amintește:

„Mie îmi plăcea mult jazz-ul; îmi aduc aminte de un baterist, Malagamba, era fabulos, avea o specialitate să bată, nu numai cu bateria, dar și cu o cutie de chibrituri lângă microfon și făcea un solo de baterie care era ceva fabulos. Perechea cea mai cunoscută era Stroe și Vasilache. Mi-aduc aminte de atâta, atâta lume … și ne-am dus acolo și eu aveam prieteni malagambiști cum erau ‘Les zazous’ în Franța sau ‘Le gaga’ în Italia.”

Muzica de varietăți franceză a anilor ’40 menționează de nenumărate ori termenul „zazou”.

În timpul războiului, în Franța, spre deosebire de anii ’30 când interesul pentru muzica de jazz provenind de dincolo de Atlantic era mai mult decât limitat, tinerii „la modă” au început să fie atrași de acest ritm. La început, autoritățile germane de ocupație închideau ochii, cu atât mai mult cu cât cântecele fuseseră traduse în limba franceză și „St. Louis Blues” devenise „La tristesse de St. Louis”, „Tiger rag”: „La Rage du Tigre”, iar „Some of These Days”: „Bébé d’Amour”. Însă după ce Statele Unite au intrat în război împotriva Germaniei, această toleranță a dispărut cu desăvârșire.

Practica jazzului îmbracă atunci o formă „națională”, sub forma cuvântului „zazou”, fără însă ca originea lui americană să fie vreun secret pentru inițiati. Însuși numele provine, se pare ori de la titlul „Zaz zuh zaz” interpretat de Cab Calloway, ori de la celebra onomatopee, lansată de cântăreții negri în binecunoscutul lor „Skat” și, în special de Freddy Taylor: „Zazouzazouzazouuhé!”.

Ținuta vestimentară originală ar corespunde dandy-lor negri din perioada care a precedat războiul. Iată cum este descrisă această ținută si obiceiurile lor:

Pe stradă, „zazou”-ul bărbat poate fi recunoscut după sacoul larg care-i cade pe pulpe cu un număr de buzunare, cu revere și deseori mai multe găici. Este o provocare evidentă într-o vreme când vânzarea țesăturilor „la metru” este limitată și pe când ocupantul încearcă chiar să impună un costum național. Pantalonii lui sunt strâmți și pliați. Cravata e făcută dintr-o țesătură groasă sau din lână nedărăcită și, mai ales, îngustă. Gulerul cămășii este ridicat și prins cu un ac transversal. Părul e gras și lung, veșnic uns cu ulei, și va fi purtat și mai lung după proclamarea decretului din 1942 care impunea recuperarea părului din saloanele de coafură pentru a servi la fabricarea perucilor! Portul umbrelei e obligatoriu, însă ea rămâne închisă, fie că plouă sau nu.

În ce privește fetele „zazou”, ele poartă deseori cozi sau părul căzând bucle pe umeri. Ele sunt în majoritate blonde. Deseori fardate, în plus cu un ruj de buze foarte roșu, fetele „zazou” de pe Champs- Elysées își ascund deseori ochii în spatele unor ochelari de soare. Aceste domnișoare poartă haine cu umeri foarte pătrați peste o fustă scurtă și plisată. Ciorapii sunt cu dungi sau „vizibili” și pantofii cu tălpi din lemn colorat și groase.

Amatorii „zazou” sunt admiratori ai motivelor cu pătrățele. Pe haine, fuste sau umbrele, cu condiția să facă parte din îmbrăcăminte. „Les zazous” se arată prin restaurantele vegetariene din Cartierul Latin și dezvoltă un cult pasionant pentru morcovii rași.

Serile lor se termină deseori sub formă de „surprises parties” improvizate unde participanții sunt selecționați (teama de Gestapette îi obligă) sau în săli de dans clandestine. Pe vremea aceea era interzis să dansezi … dar nu și să iei cursuri de dans. Drept care se inventa o tactică pentru a putea organiza “soirées” secrete. Iau ființă false școli de dans, cu profesori falși peste tot prin capitală. După începutul cursului, se trag perdelele, ușile sunt încuiate și petrecerea poate începe.

Cu greu s-ar putea afirma că această mișcare a reprezentat o formă de rezistență împotriva nazismului. Mai degrabă un spirit de contradicție, deși unii dintre ei au afișat chiar steaua galbenă cu mențiunea „zazou”. Însă, după 1942, mișcarea de extremă dreapta colaboraționistă franceză a început să-i atace pe față și ei devin inamicul oficial al tinerilor condiționați de regimul de la Vichy. Cum, în principiu, petrecându-și timpul prin cafenele și săli de cinematograf, „les zazou” nu aveau o ocupație fixă, autoritățile profitau ca să-i expedieze la țară, obligându-i să strângă recolta, cu forța. Unii dintre ei au fost chiar rași în cap, în plină stradă, în fața trecătorilor.

Zazous 001_resize
Tanar "zazou" in conflict cu militia in Franta anilor '40

În 1944, odată cu sosirea armatelor americane, mișcarea „zazou” nu mai are nimic subversiv, cu atât mai mult cu cât jazzul devine la modă prin pivnițele din cartierul St. Germain din Paris.

Însă această mișcare de tranziție și de non conformism care a pregătit apariția muzicii „rock and roll”, zece ani mai târziu, a avut totuși și câțiva protagoniști rămași ca vedete importante în muzica ușoară franceză. Printre ei, cel mai important a fost Johnny Hess, autorul șlagărului „Je suis swing”, care corespundea regulii nescrise a genului: titlul trebuia să conțină măcar o dată cuvântul „swing”.

Swing + Zazou 001_resize
Mlle. Swing si M. Zazou erau pe aceeasi lungime de unda!

El a fost unul dintre primii muzicieni ai lui Charles Trenet, el însuși admirator al genului „zazou”, a cărui uniformă a și purtat-o.

x x x

România anilor ’40, în ciuda vicisitudinilor războiului, nu putea ignora tendințele „la modă” din lumea franceză sau italiană. Și cum Sergiu Malagamba a fost în acelaș timp vectorul introducerii muzicii de jazz în România, precum și un personaj reprezentativ al unei mode vestimentare, acest curent a rămas în memorie purtând numele lui: „Malagambiștii”.

Sergiu Malagamba s-a născut la Chișinău în 1913. După ce a studiat muzica la Conservatorul din orașul lui natal în anii 1931-1933, el s-a perfecționat la Conservatorul din București în anii ’50, cu Alfred Mendelsohn.

După ce a fost atras mai întâi de violoncel, Sergiu Malagamba s-a dedicat în continuare bateriei, cu care a devenit un adevărat virtuoz. Astfel a debutat în 1937 și în 1940 dirija primul său concert de muzică ușoară.

În 1942, în condițiile politico-culturale asemănătoare celor din Franța, s-a dezlănțuit în presa oficială o campanie „antimalagambistă”. Drept care, Sergiu Malagamba a fost ridicat de poliție și internat în lagărul dela Târgu Jiu, fiind acuzat că ar fi un „șef de sectă religioasă periculoasă siguranței statului”, unde însă nu a petrecut multă vreme. Se pare chiar că în acel moment elevii de liceu care-l admirau au făcut un marș de protest pe Calea Victoriei.

Fapt cert este că Sergiu Malagamba este considerat ca fiind muzicianul care a introdus jazzul în România. Mai mult ca dirijor, timp de mulți ani al orchestrei de estradă dela Teatrul satiric-muzical „Constantin Tănase”, Sergiu Malagamba a popularizat genul dezinvolt al șefului de orchestră care executa un adevărat balet pe scenă, încuraja soliștii, punea în valoare anumiți instrumentiști și știa să mențină suspensul în așteptarea solo-ului de baterie în care se lansa uneori el însuși. Ceea ce părea cel mai straniu era ținuta lui, de o mare decontractare fizică și vestimentară într-o epocă în care domnea rigiditatea proletcultistă. Probabil că titlurile de noblețe acumulate în timpul războiului – era considerat de autorități ca un fost luptător antifascist! – i-au permis să poarte pe scenă smockingul cu guler șal și reverele strâmte, cu poalele coborând până aproape de genunchi! Mai mult, cu voia sau fără voia lui s-a creat un folclor neoficial bazat pe numele de „malagambist”.

La un moment dat circula chiar și o poezie indecentă în lumea tinerilor, care spunea:

„Malagamba,
Stinge lampa!
Sus rochița,
Jos chiloții,
Și la gaură cu toții!”

Se pare chiar că cercetătorii etnografici au localizat într-un sat din județul Sălaj un dans denumit „Malagamba”, practicat pe la nunți în deceniile ’50-’60 în felul următor: 20-30 femei se adunau în cerc, băteau tactul și săreau pe rând scandând în cor:

„Malagamba când juca,
Pita n-o ști frământa ;
Da-n cuptor cum o-a pune,
De n-o a lega c-o funie?
Da’di-acolo cum o-a scoate –
Cu-n căruț cu patru roate.”

Iată cum povestește compozitorul Edmund Deda, care l-a cunoscut foarte bine pe Sergiu Malagamba, acest episod tragi-comic:

„L-am cunoscut foarte bine pe Sergiu Malagamba chiar în perioada celui de-al doilea război mondial. Cântase o perioadă cu Theodor Cosma, apoi a intrat la mine în formație.

Ca să abată atenția opiniei publice de la mersul prost al războiului, dar și din lipsă de subiecte, un ziarist a găsit formula de a lansa o diversiune și a început să-l critice vehement pe Malagamba din considerentul că tineretul murea în luptă, iar malagambiștii sfidau lumea la București.

Malagamba abia începuse câteva concerte cu formația sa, pe care a avut ideea să o îmbrace în cămăși de aceeași culoare, cu cravate subțirele, cu pantofi cu talpa de crep, în ciorapi albi și cu pantaloni foarte scurți. Această modă făcuse furori în Italia, iar lui Sergiu îi venea bine. Tineretul a început să-l copieze. În urma acestui scandal Malagamba și-a atras o ură, săracul de el, de necrezut.

Subiectul a ajuns și pe biroul mareșalului Antonescu, care l-a chemat pe colonelul Elefterescu și l-a întrebat: ‘Ce e cu malagambiștii ăștia, măi Elefterescule?’ ‘Nu știu, domnule general, dar mă voi interesa’.

După un timp a dat raportul: ‘Domnule general, cred că este vorba de o sectă religioasă’.

‘Ce idei au ăștia, Elefterescule?’, a întrebat iar Ion Antonescu. ‘Nu știu, domnule general.’

În urma acestei discuții, Serghei, cum îi spuneam noi, a fost luat chiar în timp ce dormea alături de familie. L-au internat pe lângă comuniști, unde era un regim mai aspru. Nevastă-sa, Tanța, a umblat peste tot. A ajuns până și la Ion Mihalache, după care l-au mutat la un regim mai puțin sever, unde a stat aproape două luni.

Când Antonescu a întrebat ce face toată ziua Malagamba, i s-a spus: ‘Bate toba toată ziua. Asta face. Nu vorbește ca noi (?), nu articulează bine, are un ușor accent moldovenesc’.

I-au dat drumul lui Serghei după atâta timp și apoi am fost în Polonia cu formația mea, deoarece toată lumea voia să-l asculte. Cânta des alături de Gigi Marga și Aida Moga.”

În tot cazul, la sfârșitul vieții Sergiu Malagamba a profitat în fine de talentul excepțional de jazzman și baterist, făcând chiar și numeroase turnee în străinătate – Polonia, RDG, Italia, URSS, Israel și Franța – ba chiar ajungând profesor de percuție la o Școală Populară prin anii ’60.

Malagamba Tanase 001_resize
Dirijorul Malagamba pe scena Teatrului satiric-muzical "C Tanase" in anii '60

Stranie consacrare pentru un muzician „zazou” care a reușit să facă să dăinuiască în România elementele unei mode dispărute de câteva decenii pe scenele occidentale!

Probabil că dacă sistemul absurd al României anilor ’50-’60 n-ar fi prelungit atmosfera de plumb a perioadei ’40, moda malagambismului n-ar fi supraviețuit. Însă poate că Sergiu Malagamba ar fi devenit un Charles Trenet al muzicii ușoare românești.

Adrian Irvin Rozei, Paris, iunie 2009


*Omul înțelept nu urineaza contra vântului

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *