«Gomera» sau «Les Siffleurs»?

Boulogne, 14/01/2020

 

Când aveam vreo 3 sau 4 ani, într-o seară, la nu ştiu ce sindrofie de familie, m-a apucat o nevoie urgentă să fac un pipi.

Am încercat să atrag atenţia celor din jurul meu, însă, ocupaţi cu discuţia lor, nimeni nu m-a băgat în seamă.

Atunci, în disperare de cauză, am strigat în gura mare : « Vreau să mă piş ! »

Maică-mea a făcut feţe-feţe, m-a dus la toaletă şi, după ce problema a fost rezolvată, m-a luat deoparte şi mi-a spus :

« Nu se spune în public aşa ceva ! Nu-i politicos !

Dacă ai vreo urgenţă, spune şi tu : Vreau să…fluier ! Voi înţelege şi te voi ajuta ! » 

Zis şi făcut ! Am « fluierat » de fiecare dată când era cazul ! 

După câteva săptămâni, m-am dus la bunicii mei, unde am rămas să dorm peste noapte. 

In mijlocul nopţii, m-a apucat o nevoie urgentă !

Cum dormeam pe o canapea, în dormitorul bunicilor mei, l-am trezit pe bunicul meu şi i-am spus : « Opapa ! (cum era născut în Imperiul Austro-Ungar, foloseam termenul german) Vreau să fluier ! » 

Bunicul, cam mirat, mi-a răspuns :« La ora asta ! O vei trezi pe Omama din somn! Las’ pe mâine dimineaţă !»

« Nu pot aştepta ! Trebuie să fluier acum ! »

« Bine ! Fluieră aici, în urechea mea, însă nu prea tare ! » 

Drept care, având autorizaţia bunicului, am « fluierat » …în urechea lui ! 

*  *  *

Mi-am amintit această aventură din copilărie, când, în primăvara trecută, am aflat din presă că, la Festivalul filmului de la Cannes, a fost prezentat filmul lui Corneliu Porumboiu intitulat « Gomera ». 

Povestea e, la bază, destul de simplă ! 

Un poliţist român corupt pleacă în insula Gomera din Insulele Canare pentru a învăţa un langaj fluierat (silbo), utilizat de localnici de o veşnicie, pentru a comunica la distanţă mare. Scopul acestui efort ? Organizarea evadării unui traficant de droguri care deţine vreo 30 milioane de Euro.

Pe care, toţi cei ce se învârt în această afacere (traficanţi, poliţişti, procuror…) speră să pună mâna. 

Am citit comentariile laudative ale presei franceze, după ce filmul a fost prezentat în competiţie. Deşi, el nu a fost distins cu niciun premiu ! 

Normal ! Cum zicea Eminescu, acum aproape un secol şi juma’te :

« Dragul meu, cărarea asta s-a bătut de mai nainte…» 

Acum câţiva ani, filmul lui Radu Mihăileanu, « Concertul », nu a fost distins, tot la Cannes, decât cu … premiul pentru banda sonoră.

Tot normal ! Muzica era scrisă de un tânăr talentat, unu’ care-i zice « Ceaicovski » ! 

Doream totuşi să vizionez acest film.

Deşi, majoritatea filmelor româneşti din ultimii ani, mai ales cele multipremiate peste tot, mi-au lăsat oarecum un gust amar. 

Am înţeles repede că (talentaţii) cineaşti români din tânăra generaţie au intuit repede ce face succes în Occident şi…au bătut fierul cât e cald ! Ceea ce le-a reuşit foarte bine ! 

N-am reuşit să văd « Gomera » la Bucureşti, în luna octombrie. 

Insă, acum o săptămână, am descoperit, pe Champs-Elysées, un afiş de vreo 5 metri înălţime, anunţând premiera filmului « Les Siffleurs ». Probabil că n-aş fi făcut legătura cu « Gomera », dacă n-aş fi remarcat numele realizatorului, Corneliu Porumboiu. 

A doua zi, cotidienele, pe care le citesc zlnic, anunţau premiera filmului :

  • « Le Monde » pe o întreagă pagină,
  • « Le Figaro », pe o pagină şi jumătate
  • « Figaro Magazine » pe jumătate de foaie.

Toate, cu comentarii foarte laudative. 

M-am grăbit să-l vizionez chiar din prima săptămână de proiecţie. Cu atât mai mult cu cât mi-e teamă că, foarte repede, filmul va dispare de pe ecranele din capitala Franţei. 

In interviul acordat lui Etienne Sorin, în cotidianul « Le Figaro », Porumboiu spune, vorbind despre reacţia publicului din România:

« A înregistrat 30 000 intrări, este cel mai bun scor al meu*…. In România, Multiplexele au înlocuit fostele săli din centrul oraşelor…  « Les Siffleurs » a fost distribuit în Multiplexe, alături de filme americane cu staruri ca  Once Upon a Time in Hollywood, Ad Astra…  Nu m-am descurcat rău. » 

La Paris, avem aceleaşi probleme ! Cum poate concura un « film de autor » în aceeaşi categorie cu « buldozerul » mediatic şi financiar al unor filme americane ? 

Mărturisesc că am fost fascinat de filmul lui Porumboiu !

Insă, ieşind din sala în care erau numai 10 spectatori, mi-am pus o mie de întrebări !

Nu numai asupra sensului cutărei sau cutărei secvenţe, asupra construcţiei filmului sau a genului ales de realizator.

Comentarii la aceste aspecte pot fi citite de oricine în cronicile criticilor cinematografici. 

Mai degrabă, în ceea ce priveşte unele « specialităţi româneşti », care m-au frapat în film. 

Mai întâi, aspectul « poliglot » al dialogurilor.

Pe acran, poţi auzi 4 limbi, practicate în mod curent (româna, spaniola, engleza şi… silbo – langajul fluierat din Insulele Canare). Şi, desigur, subtitrarea în franceză !

Este un aspect care mă încântă, de fiecare dată, când voiajez în România ! Normal ! Când 3 sau 4 milioane de români locuiesc, de trei decenii, prin toate colţurile lumii, cum ar putea să fie altfel ?

In continuare, banda muzicală a filmului, cu o varietate indescriptibilă.

Se trece, în permanenţă, de la Offenbach, la Kurt Weil, de la Carl Orff, la tangoul argetinian sau de la « Casta Diva », la … 

In paralel, referinţele cinematografice (John Ford sau Hitchcock) şi picturale (Hooper) sunt permanente.

Acestea sunt, eventual, referinţe abordabile pentru un public occidental. Insă, cum poate el reacţiona la o scenă de film poliţist românesc din anii ’70 (Sergiu Nicolaescu) în care joacă Jean Constantin? 

Chiar şi jocul actorilor are o compozantă teatrală pe care nu o mai poţi întâlni, astăzi, decât pe scenele din România. Mă refer la momentele în care apare mama eroului principal, numite de regizor « scene psihologice ». 

Deci, spectatorul care intră în sala de proiecţie a filmului semnat de Porumboiu… trebuie să aibă o solidă cultură, în nenumărate domenii !

Şi, îndrăznesc să spun, o profundă cunoaştere a lumii româneşti de azi. Pe care criticii francezi o reduc la « moartea lui Ceauşescu », eveniment petrecut acum 30 ani !

Până şi titlul filmului! De ce trebuie el să fie schimbat în « Les Siffleurs », când realizatorul l-a numit « Gomera » ? Această schimbare va aduce mai mulţi spectatori în sală ? 

Mă cam îndoiesc ! 

Un alt aspect, tipic românesc, remarcat în filmul lui Corneliu Porumboiu, este tifla dată « specialiştilor » la modă care încearcă să impună o aliniere a langajului contemporan după nişte reguli academice, convenţionale, care au fost dictate de birocraţi cu mânecuţe de satin, prin birourile Academiei ! 

Când « profesoara » de silbo trebuie să adapteze langajul fluierat spaniol la  specificităţile limbii române (două vocale şi două consoane inexistente în limba lui Cervantès), ea nu-şi pierde timpul cu meditaţii existenţiale interminabile, ci simplifică lucrurile la maximum. Fără ca aceasta să afecteze înţelegerea frazei. 

Probabil că aceste « detalii », reprezentative pentru cei ce cunosc « spaţiul mioritic », dau spectatorului român o « plus valoare » greu de sezizat de alţi locuitori ai planetei Terra. 

Care trebuie să se mulţumească cu aspectele de « film poliţist » ale realizării. 

Cum pot imagina ei ce pierd ?

Intr-un cuvânt : un autentic « film d’auteur » !

 

                                                    Adrian Irvin ROZEI

                                                 Boulogne, ianuarie 2020

 –

*In Franţa, prima săptămână de prezentare a filmului a totalizat 35 000 de spectatori. No comment !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *