Golpe a golpe, verso a verso… (I)

Maureilhan este un mic sat din departamentul Herault, în inima regiunii Languedoc din sud-estul Franţei. Un sat cu mai puţin de 2000 locuitori, aflat la jumatatea drumului dintre Béziers şi Narbonne pe care majoritatea turiştilor îl traversează în viteza maşinii, de-a lungul departamentalei 612, care în acest loc reprezintă o linie dreaptă pe harta zonei.

Însă, ca mai întotdeauna în această regiune, cel care are curiozitatea de a se opri şi a cerceta, poate descoperi în inima satului câteva străduţe strâmte, numite “androunes” în limba occitană. Ele conduc ori la o biserică, Sainte Baudile, decorată cu nişte cariatide având o formă originală, sau spre castelul construit în secolul XVI, care domină satul cu cele patru turnuri impunătoare.


Maureilhan, un satulet din Languedoc, intre Mediterana si Cevennes

Însă turistul în căutarea specificului local ar putea descoperi că în acest punct minuscul de pe harta Franţei s-au născut câteva personalităţi de talie europeană.

Cel care a avut în lunga lui carieră ştiinţifică şi literară cel mai amplu răsunet internaţional a fost celebrul matematician, astronom şi geofizician francez Jean-Jacques Dortous de Mairan (1678-1771).

Biografia lui oficială menţionează naşterea sa pe 26 noiembrie 1678 la Béziers, însă, după cum afirmă Raymond Ros în lucrarea “Pages d’Histoire Biterroise”, el s-ar fi născut mai degrabă în proprietatea numită “La Trésorière” din comuna Maureilhan.

Dortous de Mairan, descendentul unei familii din mica nobilime, a rămas orfan de tată la numai patru ani. Însă mama lui a remarcat repede talentul tânărului Jean-Jacques pentru latura ştiinţifică şi literară.

La vârsta de 16 ani, Dortous de Mairan a început să urmeze cursurile liceului din Toulouse şi se pare că la sfârşitul studiilor traducea în mod curent operele clasicilor în limba greacă.

La vârsta de douăzeci de ani, el pleacă la Paris, unde timp de patru ani îşi dedică activitatea studiului matematicii şi fizicii. Reîntors la Béziers, Jean-Jacques trimite între 1715 şi 1717, diferite memorii Academiei din Bordeaux, care sunt distinse cu premii, de trei ori. Este primul pas dintr-o briliantă carieră ştiinţifică.

În 1718, el este primit ca membru asociat al Academiei de Ştiinte din Paris unde, după şase luni, devine membru activ, iar după 12 ani, “secrétaire perpétuel”, adică preşedintele celei mai prestigioase adunări a savanţilor francezi.

Tot el a creat în 1723, în oraşul său natal, Academia din Béziers, chemată să dezvolte interesul pentru ştiinţă în această regiune.

În continuare, Jean-Jacques Dortous de Mairan a devenit membru al Societăţilor regale din Londra, Edimburg şi Uppsala, a Academiei din Sankt Petersburg, a Institutului din Bologna, al Academiei din Rouen etc.


Dortous de Mairan este readus in atentia contemporanilor de un recent colocviu

Dortous de Mairan ducea, în paralel cu activitatea ştiinţifică, în domeniul geometriei, fizicii, astronomiei, şi o corespondenţă susţinută pe teme filosofice cu nenumăraţi oameni de cultură din întreaga Europă. Printre ei, se numărau figuri ilustre precum: Euler, Fontenelle, Montesquieu, Rousseau, Voltaire etc. Până astăzi, au fost regăsite mai bine de 480 scrisori, trimise sau primite de Dortous de Mairan către sau dela mai bine de cincizeci de savanţi din toate colţurile Europei. Chiar şi vreo câteva zeci care se află în biblioteca Universităţii din Lvov, în Ucraina!

Despre calităţile savantului şi ale omului de ştiinţă, altă celebritate literară, Abel-François Villemain (1790-1870), spunea:

“Spiritul său, nu mai puţin vast decât pătrunzător, era înclinat spre toate domeniile. În fine, Mairan este peste tot un delicat observator, un filosof inventiv, un scriitor precis, elegant şi cu bun gust. Voltaire care, în ardoarea studiilor matematice, consultase deseori acest maestru abil, i-a purtat întotdeauna o înaltă stimă, fără a îndrăzni totuşi să-l prefere lui Fontenelle, ale cărui defecte Mairan nu le are, dar are latura picantă şi graţia.”

În acelaşi timp, Dortous de Mairan era un asiduu participant la reuniunile saloanelor literare din Parisul secolului XVIII. Aceste locuri de întâlnire, unde se regăseau oameni de cultură, de ştiinţă, înalte feţe bisericeşti sau politicieni, sunt un fenomen caracteristic al vieţii sociale franceze între secolele XVI şi XIX. Animate de femei de înaltă cultură care, sub o aparenţă oarecum frivolă însă de cele mai multe ori intelectuale moderne, se străduiau să depăşească în general convenţiile sociale, aceste “saloane literare” au jucat un rol major în propăşirea ideilor avansate, uneori chiar revoluţionare. De cele mai multe ori, aceste animatoare culturale erau chiar şi scriitoare; în tot cazul, ele întreţineau o vastă corespondenţă cu tot ce Europa acelor vremi număra ca spirit deschis sau înclinat spre o inventivitate artistică şi literară. De aceea, aceste saloane au exersat o influenţă considerabilă asupra obiceiurilor sau tendinţelor, tot atât de bine sociale, cât şi literare.

Printre saloanele cele mai reputate ale secolului XVIII, probabil epoca de glorie a acestei mode, un fel de revanşă intelectuală a genului feminin asupra Academiei, unde ele n-au fost admise decât două secole mai târziu, se număra şi cel dirijat de Marie-Thérèse Geoffrin.*

Mme Geoffrin, născută Rodet, la Paris în 1699 şi decedată în acelaşi oraş în 1777, era o femeie extrem de abilă şi inteligentă, însă de origine modestă. Fiica unui “valet de chambre” al Delfinei la Versailles, Marie-Thérèse nu a beneficiat, în copilărie, de o educaţie excepţională. Însă bunica ei -Marie-Thérèse şi-a pierdut părinţii foarte tânără-, Mme Chemineau, care a crescut-o, a învăţat-o arta conversaţiei.

Din fericire, la numai 14 ani, Marie-Thérèse s-a căsătorit cu locotenent-colonelul Pierre Geoffrin din miliţia pariziană, care era unul dintre principalii acţionari la “Manufacture Royale de Glaces et Miroirs”.


Mme Geoffrin este prezenta printr-o statuie pe fatada primariei din Paris

Această poziţie i-a asigurat tinerei Mme Geoffrin o situaţie materială excelentă şi i-a dat ideea de a deschide un salon literar. Dar, mai întâi, Marie-Thérèse s-a format frecventând salonul ţinut de Mme Trencin, unde fusese prezentată de secretarul general al Academiei, Fontenelle, cel care l-a precedat pe Jean-Jacques Dortous de Mairan. De altfel, Mme Geoffrin urma să preia invitaţii Dnei de Trencin, după moartea acesteia, în 1749.

Profitând de decesul soţului ei, care nu vedea cu ochi buni aceste cheltuieli inutile, dar care i-a lăsat o avere considerabilă, Mme Geoffrin, la mai bine de 40 ani, deschide un salon literar de două ori pe săptămână. Acest loc de întâlnire monden urma să funcţioneze pâna în 1777, anul decesului animatoarei lui.

Se adunau acolo, în jurul unei mese bogat înzestrate şi elegant servite, tot soiul de oameni politici, artişti sau feţe bisericeşti, la fel ca şi în majoritatea saloanelor epocii. Însă originalitatea celui creat şi dirijat cu o mână de fier de Mme Geoffrin consta în două aspecte.

Mai întâi, faptul că salonul era deschis artiştilor, nobililor, oamenilor de afaceri, dar şi străinilor de vază în post sau în trecere prin Paris.

Mai apoi, organizarea seratelor care prevedea reuniunea artiştilor, pictorilor, sculptorilor şi arhitecţilor în fiecare luni; oamenii de ştiinţă, savanţii şi filosofii, precum şi feţele bisericeşti, erau invitaţi miercuri.

Printre invitaţii de miercuri se numărau Diderot, d’Alambert, Dortous de Mairan, Malesherbes, Marmontel, Maupertuis, Voltaire, Montesquieu, Raynal, Caylus etc. Toţi aceşti invitaţi erau primiţi la masa de seară, foarte bogată, dar persoanele făcând parte din înalta aristocraţie sau străinii nobili puteau rămâne la supeu, care era de o mare simplicitate. Cu o mare abilitate, Mme Geoffrin reunea personalităţi cu puncte de vedere apropiate, care făceau parte din aceeaşi lume, evitând astfel eventualitatea unor conflicte de opinii. În acelaşi timp, Mme Geoffrin ştia să joace rolul voit discret al persoanei de cultură, care nu afişează o bogăţie ostentativă de parvenit, în mijlocul unei aristocraţii de sânge sau de spirit!

Apartamentele ei erau decorate modest, cu mobile sau draperii de gust clasic, care puneau însă în valoare tablourile expuse: tot atât de bine pânze ale artiştilor clasici, cât şi operele contemporanilor pe care le comanda cu regularitate, în funcţie de talentele pe care le descoperea şi a gustului ei sigur. Tot ea îşi manifesta preferinţele expunând numeroase obiecte din porţelan de Meissen sau de Sèvres, pe atunci devenite foarte la modă.

Rolul ei de ferment intelectual, pe care l-a jucat timp de un sfert de secol, a condus, între altele, la dezvoltarea ideilor ce au dat naştere fenomenului numit mai târziu “le siècle des lumières”. Ea a subvenţionat parţial chiar şi editarea “Enciclopediei” lui Diderot şi d’Alembert.

Pe plan internaţional, în afară de legătura particulară dezvoltată cu puterea imperială a Mariei Tereza, merită să menţionăm schimburile de scrisori cu regele Suediei Gustav III şi, mai ales, cu ţarina Ecaterina II a Rusiei şi cu viitorul rege Stanislas II al Poloniei.

* * *

O imagine interesantă, dacă nu şi autentică, a ambianţei ce domnea în salonul literar ţinut de Mme Geoffrin, este redată de tabloul “Lecture de la tragédie de Voltaire “L’Orphelin de la Chine”, dans le salon de Mme Geoffrin en 1755″, semnat de Anicet Charles Gabriel Lemonnier şi care se găseşte azi în castelul dela Malmaison.


Celebrul tablou reprezentand salonul tinut de Mme Geoffrin ( de Mairan, al treilea din dreapta, in randul doi, cu vesmantul cafeniu)

Acest tablou, comandat în 1814 de către Joséphine de Beauharnais, prima soţie a lui Napoleon I, este, în fond, o antologie a filosofilor, artiştilor şi savanţilor care au trăit în acel “siècle des lumières”.

De fapt, această compoziţie este o “făcătură”, pentru că personajele prezentate aveau puţine şanse de a se întâlni în acel loc şi în acel moment în salonul din hotelul particular din rue Saint Honoré la Paris, unde Mme Geoffrin primea în fiecare săptămână. Interesul principal al acestui tablou rezidă însă în faptul că el este însoţit de o planşă explicativă care reproduce silueta personajelor cu numere ce indică identitatea fiecăruia dintre ele. Astfel, în afara celebrităţilor precitate şi a nenumăratelor altele, putem recunoaşte în extremitatea din dreapta a tabloului, portretul lui Jean-Jacques Dortous de Mairan.

Şi totuşi, un personaj sau chiar câteva care ne-ar putea interesa, nu apar în această compoziţie.

Mai întâi, cea a lui Octaviano du Guasco, numit şi “abbé du Guasco”. Acesta, născut în 1712 în Savoia italiană, după ce a făcut studii de teologie şi a devenit preot, a sosit la Paris în 1738.

Aici, du Guasco, personaj remarcabil prin inteligenţa, dar şi prin ambiţia lui, încearcă prin toate mijloacele să pătrundă în inima înaltei societăţi pariziene.

În fişele poliţiei franceze apare comentariul precum că “se ocupa cu diferite meserii şi era tot timpul cu străini şi ambasadori”.

Aşa se face că biografii lui menţionează:

“El s-a ataşat de Démétrius Cantemir, fost voievod moldovean în slujba lui Petru cel Mare, despre care vorbea în “Istoria Imperiului Otoman” publicată în 1743″, şi că “Octaviano du Guasco avea intenţia s-o traducă în italiană, pe când Cantemir voia, pe partea lui, ajutorul lui Guasco pentru a traduce “Les lettres persanes” în limba rusă.”

Această afirmaţie conţine un număr de inexactităţi, dar şi un sâmbure de adevăr.

Mai întâi, Dimitrie Cantemir, în 1743, era mort deja de 22 ani! Şi nici nu pusese vreodată piciorul la Paris.

În schimb, fiul său, Antioh Cantemir, ambasador al ţarului pe lângă regele Franţei, s-a zbătut pentru a traduce şi publica opera tatălui său atât la Berlin în 1734, cât şi la Paris în 1743.

E drept că Octaviano du Guasco a fost un personaj straniu. Prieten intim cu Montesquieu, pe de o parte, el a reuşit, pe de altă parte, să se facă urât de personalităţile saloanelor pariziene. În special, el a fost eliminat de Mme Geoffrin din cercul invitaţilor ei. După ce s-a întors, în 1761 la Verona, el a publicat “Les lettres familières” de Montesquieu, care făcea în această lucrare numeroase afirmaţii severe la adresa patroanei salonului literar parizian. Acest eveniment a creat un scandal considerabil la vremea lui şi a devenit, mai apoi, o adevărată “afacere politică”.

Adrian Irvin Rozei, La Bastide Vieille, lângă Maureilhan, mai 2011

_______
Nota:
*O expoziţie dedicată acestei personalităţi europene de vază din secolul XVIII, cu titlul “Mme Geoffrin, une femme d’affaire et d’esprit” este anunţată între 27 aprilie şi 24 iulie 2011 la “Maison de Chateubriand” dela “Vallée aux Loups”, în sudul Parisului.

(Va urma)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *