File de jurnal (Languedociene 1)

Rodez, Marti, 10 iulie 2001
„Vecine, draga vecine…”

Misiunea muzeului Denys Puech (1854-1942) din Rodez, construit de sculptorul aveyronez care a fost ani de zile Director la Villa Medici din Roma, nu se limiteaza numai la prezentarea sculpturilor acestui artist, foarte apreciat in prima jumatate a secolului XX, ci isi propune sa expuna si opere ale creatorilor care au avut legaturi cu aceasta regiune. De maniera uimitoare pentru o regiune atat de excentrata fata de marile curente migratorii moderne, care si astazi este un bastion al traditionalismului atat arhitectural, cat si gastronomic, Aveyronul a avut de mai multe ori confluente cu Romania si mai ales cu artisti romani. Insusi Denys Puech, in timpul misiunii sale la Roma, a avut ocazia de a se intalni cu Regina Maria a Romaniei, pe care o descrie in memoriile sale ca „vibranta de activitate”.

„E un confrate care vine sa va vada, Domnule Director, dar foarte repede ca tot ce am facut in viata,” spune Regina. Dupa cateva fraze politicoase care aminteau de o masa la Hotelul Ritz, Regina Maria, grabita sa plece, n’a vrut sa intre in palat, pe care afirma ca il cunoaste de multa vreme, si a iesit in fuga! Oare de ce o fi venit?

° ° °

Intre 2 iunie si 16 septembrie 2001, muzeul Denys Puech prezinta expozitia „Voisinages de René Char”.

Poezia are „droit de cité” la Rodez, unde anul acesta se implinesc cincizeci de ani de la infiintarea premiilor de poezie „Antonin Arthaud” si „Ilarie Voronca”, create in amintirea scriitorilor care au trait in regiune in timpul ocupatiei germane intre 1943 si 1945.


Firul conducator al expozitiei este cautarea legaturilor existente intre René Char si „vecinii” lui, artisti plastici ai anilor ’30-’80, care au marcat cultura franceza si europeana.

De maniera evidenta, René Char avea nevoie de contactul permanent cu reprezentantii altor muze decat Clio. Asa se explica prietenia cu Jean Arp, Georges Braque, Alberto Giacometti, Jean Hugo, Valentine Hugo, Wifredo Lam, Joan Mirò, Henri Matisse, Nicolas de Staël, Francis Picabia, Maria Helena Vieira da Silva etc.

In acest catalog al gloriilor europene ale Artelor Plastice, un loc special il ocupa artistii romani.

René Char a facut parte din grupul suprarealist in anii ’20 si ’30, colaborand la revista „Révolution surréaliste” si „Surréalisme au service de la Révolution”. Aici a intalnit probabil pe Tristan Tzara si mai ales pe Victor Brauner, cu care va ramane prieten pana la moartea acestuia.

Prietenia lor este, in acelasi timp, si un exemplu de colaborare in sensul infratirii artelor, in cadrul unei complicitati intelectuale dezvoltate atat pe planul ideilor, cat si al sensibilitatii artistice. Fiecare dintre cei doi artisti gasea la celalalt o reprezentare diferita a aceleiasi idei artistice si o continuare a propriei lui imaginatii.

René Char si Victor Brauner s’au cunoscut in 1931 in cadrul grupului suprarealist din Paris, unde poetul era unul din membrii activi.

In 1934, Victor Brauner a pictat un binecunoscut portret al lui René Char, care se gaseste azi in sala de lectura a bibliotecii Jacques Doucet, place du Panthéon la Paris.

Pe urma René Char s’a retras din miscarea suprarealista, iar Victor Brauner s’a intors timp de trei ani in Romania. Lagatura lor a fost reluata dupa 1938, cand Victor Brauner a avut la Paris accidentul stupid care l-a facut sa-si piarda un ochi. Doctorul Pierre Mabille care l-a tratat era de altfel un prieten al lui René Char.

Victor Brauner incepe atunci seria „Himerelor”, iar René Char publica „Dehors la nuit est gouvernée”, volum pe care il dedica in termenii urmatori:

„A Victor Brauner / dont l’œuvre parcourt une année en une nuit / œuvre magique entre toutes / son ami de toujours / René Char”

In continuare, datorita evenimentelor tragice ale Razboiului Mondial, drumurile celor doi artisti se despart, dar ei nu inceteaza sa-si scrie si sa incerce prin toate mijloacele sa se revada. Desi locuiau in regiuni apropiate, vicisitudinile epocii si diferite evenimente nefericite fac ca intalnirea lor sa nu aiba loc pana dupa eliberarea Frantei.

In tot acest timp, o corespondenta sustinuta i-a legat si mai puternic pe cei doi artisti.

In februarie 1945, Victor Brauner scrie:

„…tu es pour moi un des seuls dont l’importance ne saurait se discuter, et aussi un très grand poète et en même temps un ami que je ne voudrais jamais perdre”.

Si Rene Char ii raspunde imediat:

„…Cher Victor écris-moi et qu’on se voie bientôt. Je t’embrasse fraternellement. René”

In anii urmatori cei doi artisti atat de complementari au colaborat de nenumarate ori. Intre diferite referinte comune merita sa amintim dedicatia lui René Char pe volumul „Le Poème pulvérisé” din 1947:

„A Victor Brauner / present à toutes les pages de ce livre / de tout cœur son ami”.

Dupa cum spune Sarane Alexandrian, binecunoscut critic de arta, membru al generatiei „tinerilor suprarealisti”, autor al unui numar impresionant de studii, monografii si articole in legatura cu acest curent artistic major si care i-a cunoscut personal pe cei doi creatori: „Ils sont inséparables dans la posterité”.

————————————————————————

Saint-Parthem,
Vineri, 13 iulie 2001

„Ma dusei sa trec la Olt…”

Acum mai bine de treizeci de ani, cateva zile dupa sosirea la Paris, am intalnit pe langa turnul Eiffel un restaurant care se chema: „A la rive de l’Olt”.

Uimit, si crezand ca e vorba de un restaurant romanesc, desi nu avea deloc aspectul sau decoratia tipica, am intrat, am intrebat si mi s-a explicat ca „Olt” este numele occitan al raului Lot, care traverseaza Sud-Vestul Frantei.

Dupa atatia ani de zile, iata ca am ocazia sa vad in realitate acest al doilea „Olt”, ba chiar si sa profit de explicatii detailate, pentru ca „Comunitatea Comunelor Vaii Lotului” a deschis in anul 2000 un muzeu dedicat acestui râu, intitulat „Maison de la Rivière Olt”.

„Casa râului Olt” se gaseste la St-Parthem in departamentul Aveyron si e instalata intr’o fosta mânastire de maici fondata in secolul XVIII. Dupa plecarea ultimei maici in 1995, „manoir”-ul a fost cumparat de Comunitatea comunelor Vaii Lotului, care reuneste sase sate instalate de-a lungul râului care au decis sa pastreze memoria locului sub forma unui muzeu regional.

Râul Lot, unul din cele mai importante cursuri de apa din Franta are o lungime de 480 Km si traverseaza cinci departamente, dintre care doua îi poarta numele (Lot si Lot-et-Garonne). O enorma harta murala reprezinta parcursul râului de la izvor, in muntii Lozère pâna la varsarea in fluviul Garonne, in satul Aiguillon.

Prezentarea muzeului indica: „Inca de la nastere in Lozère, râul Lot curge sub numele occitan: Olt. Un nume de botez prezentand o asemanare stranie cu un fluviu vàr din România”. De altfel in regiunea Aveyron principalele orasele situate de-a lungul apei poarta nume ca: Saint-Laurent-d’Olt sau Saint-Geniez-d’Olt.

Istoria Oltului e bogata in traditii si obiceiuri adunate de-a lungul secolelor, atat din viata taranilor si pescarilor, cat si din cea a minerilor. Pentru ca pe malul râului se gaseste si zona miniera de la Decazeville.

Incepand din secolul XVI, pana la constructia caii ferate in secolul XIX, râul a servit la transportul carbunelui extras din zonà, care trebuia trimis la Bordeaux pentru a fi utilizat in regiunile industrializate sau exportat. Transportul se facea cu slepuri numite „gabare” care erau utilizate pe râu inca din 755, cea mai veche data atestand traficul de-a lungul apei. Se transportau la vale nu numai carbunele, dar si grânele, produsele agricole, pietrisul, facând din aceasta regiune o panglica de legatura intre lumea arhaica din interiorul Masivului Central si cea cosmopolita a portului specializat in exportul vinului. Legatura aceasta a dat nastere unor oameni diferiti fata de cei din regiunea inconjuratoare. De aceea se spune: „Esti Riberol (omul râului), cum esti omul de la munte, sau omul de la mare”.

De fapt locuitorii din Aveyron au fost dintotdeauna foarte mobili si cand conditiile de viata au devenit foarte dificile, nu au ezitat sa-si ia desaga la spinare si sa plece in alte parti in cautarea norocului.

Ba chiar la sfarsitul secolului XIX, un sat intreg cu mai bine de o suta de persoane, a imigrat in totalitate in Argentina, unde au fundat orasul Pigüé, la cca. 400 Km de Buenos-Aires, unde franceza se mai vorbeste si astazi.

Dintre cei care plecau, multi au devenit bogati, datorita harniciei lor binecunoscute. Deseori, amintirea locurilor natale ii facea sa revina la batranete, asa ca prin toate satele vezi case impunatoare construite de cei intorsi de departe.

La inceputul secolului XX valea râului Olt a cunoscut premizele „Civilizatiei de amuzament” cu restaurantele si micile hoteluri de-a lungul malurilor, cu tineri care veneau sa danseze pe muzica acordeonului, cu artisti de târg care povesteau legendele si istoria locului. Ba chiar era si o moda a casatoriilor…in barca si a luptelor navale de-a lungul râului!

Astazi activitatile traditionale au luat forme noi.

Pescuitul a devenit „pescuit sportiv”, slepurile au fost inlocuite de caiace si canoë utilizate de amatorii sporturilor nautice.

Insa cum locuitorii regiunii sunt foarte legati de traditiile locale si nu vor ca amintirea lor sa se piarda, au decis, in urma succesului neasteptat al unei trupe de teatru dintr’un sat al vaii in 1989, sa adune obiecte si imagini ale trecutului si sa le expuna intr’un „loc de memorie” din zona. Asa s-a nascut ideea muzeului, care este o prima etapa in vederea reluarii navigatiei pe valea Oltului in vederea dezvoltarii turismului local.

Muzeografii au incercat sa ne sugereze cele trei varste ale râului:epoca rivalitatilor locale si a razboaielor din Evul Mediu, epoca industriala a secolului XIX, cu productia de carbune si dezvoltarea caii ferate si, in fine, epoca turismului din secolele XX – XXI, cu aspectele traditiei valorizate de calitatea mediului si „la douceur de vivre”.

Mai lipseste un singur aspect! Avand in vedere reputatia locuitorilor in ce priveste gastronomia traditionala, bogata si ieftina, infiintarea unui restautant oltenesc pe firul apei, care s’ar putea numi: “La malul Oltului” .

Adrian Irvin Rozei, Montpellier, iulie 2001

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *