File de jurnal (din America)

Restaurantul „Los Conquistadores”(4*) – Reflexii gastronomice

Dl. Anton Ionescu(zis „Baston”) era profesorul nostru de educaţie fizică la liceul Spiru Haret din Bucureşti, pe la începutul anilor ’60. În afară de ţinuta sa rigidă, oarecum neobişnuită pentru un profesor chemat prin însăşi funcţia lui să fie îmbrăcat tot timpul într’un trening mai degrabă decât într’un costum-cravată, „tovarăşul Baston”, cum îl numeam noi, luându-l peste picior, profesa şi nişte teorii curioase, mai ales pentru acea epocă în care, folosind un eufemism, „materialul domina spiritualul”! E drept că se şoptea, în cercurile bine informate, că de fapt Baston fusese avocat înainte de război şi că, în disperare de cauză, determinat de sistemul absurd instaurat în ţară, alesese cariera sportivă, mai degrabă decât să moară de foame sau să sfârşească în gulag.

Astfel, de câte ori Baston întâlnea pe culoarele liceului sau prin sălile de clasă câte un adolescent care mânca vre’un sandwich sau mesteca o bomboană, şi Dumnezeu ştie că la vârsta asta îţi e foame mai tot timpul, se repezea la el şi, cu un ton autoritar, îi interzicea să continue a se hrăni. Mai apoi îi explica de ce: „Buna cuviinţă ne interzice de a ne satisface necesităţile vitale în public”.

E drept că nimănui, cu condiţia să nu fie un vicios înveterat, nu i-ar trece prin minte să defecheze sau să facă dragoste în public! Atunci, după teoria lui Baston, cum e admisibil să mănânci în mijlocul unei adunări? Operaţia de satisfacere a necesităţii de a te hrăni trebuie rezervată cabinetelor obscure şi mesele festive în comun sunt contrare bunei cuviinţe. Cu alte cuvinte, sunt moravuri ce caracterizează pe „sălbatici” sau „necivilizaţi”, un fel de tradiţii care amintesc obiceiurile triburilor unde se mănâncă viscerele războinicilor căzuţi pe câmpul de luptă, pentru a le recupera virtuţile (Baston dixit!)


E drept că obiceiurile gastronomice variază dela un popor la altul. De exemplu, sub anumite latitudini este „de bon ton” să râgâi sgomotos de satisfacţie la sfârşitul mesei, adăugând în mod sonor şi respectuos un „Allahu’ akhbar!” în semn de mulţumire către Cel de sus. Însă nu se poate spune că acest comportament este recomandat de către „Codul manierelor elegante”, încă în vigoare, pe ici, pe colo, în lumea europeană.

De multe ori, cu ocazia unor „petreceri tovărăşeşti” din acei ani, sau ale unor „dineuri de afaceri” recente, mi-am pus întrebarea dacă Baston nu avea dreptate! Mă uitam în jurul meu la colegi sau necunoscuţi care îşi satisfăceau în public „necesităţile primare”, repezindu-se cu nesaţ asupra unor bufete acoperite de nenumărate specialităţi, ca şi cum ar fi scăpat dintr’un lagăr de concentrare, după luni întregi de înfometare. Alteori, urmăream cu coada ochiului comportarea pensionarilor, foşti membri ai întreprinderii în care lucram, invitaţi la cocktailul de prezentare a urărilor de Anul Nou, şi care se plasau lângă bufet, pentru a fi primii, gata să atace, de cum patronul pronunţa ultimul cuvânt al discursului anual. Şi nu pot să uit o mireasă, superb îmbrăcată şi coafată, în mijlocul unei mese frumos decorate, înconjurată de convivi în straie de gală, care striga către ospătar, cu o voce autoritară: „Să mai vie pirea!”.

Poate că, în fond, Baston avea dreptate, cu condiţia ca hrana îngurgitată să dea aceleaşi satisfacţii ca şi celelalte funcţii elementare precitate. Însă când mănânci un sandwich trist, care are gustul şi consistenţa cartonului presat, oare poate fi vorba de „satisfacţie fizică”? În schimb, dacă guşti chiar şi numai o linguriţă, dintr’un „sos miraculos” sau dintr’un „caviar sublim”, nu simţi, mai degrabă o satisfacţie spirituală? După cum spun sudamericanii, printr’o expresie greu de tradus: „Es un manjar!” (E un nectar al zeilor!)

Rezultă deci că, în ultimă instanţă, atitudinea pe care trebuie s’o alegi, depinde de calitatea bucatelor servite, sau poate de riscul de a manifesta o plăcere fizică în public. Aşa se explică, poate, că, înainte de a invita o cunoştinţă la masă într’un restaurant, vrem să ne asigurăm că toate condiţiile vor fi îndeplinite pentru ca acesta să plece din local perfect satisfăcut. Şi verificăm tot atât de bine, decoraţia sălii, calitatea bucătarului, ba chiar şi… curăţenia toaletei! Fără să uităm nici dimensiunile decolteului ospătăriţei!

Adrian Irvin Rozei, Santiago de Chile, 1/04/05

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *