Fidel, Fidel… je suis resté Fidel!*

File de jurnal

 

Intre Cienfuegos şi Santiago de Cuba, 15/12/2016

Nu ştiu cum se face dar, de nenumărate ori, m-am aflat la locul potrivit când acolo se întâmpla « ceva » !

Astfel, eram la Santiago de Chile când Pinochet a fost arestat la Londra şi, după câţiva ani, când a decedat. Eram la Buenos Aires când manifestaţiile de stradă au răsturnat guvernul Fernando de la Rúa. Eram la Ierusalim, când Menahem Beghin a revenit de la Cairo sau am « asistat în direct » la asasinarea lui Saadat, l-am fotografiat la numai un metru pe preşedintele argentinian Carlos Menem, la Roma… 

Nu mai vorbesc despre cutremurele trăite la faţa locului în Bucureşti, la Santiago sau, acum două luni, în Italia.

De altfel, clienţii mei chilieni obişnuiau să spună : « Anunţă-ne din vreme când vei veni, ca să ne pregătim sufleteşte pentru vreun eveniment special ! » 

Mărturisesc că, în luna octombrie, când am rezervat croaziera în Cuba, unde mă aflu acum, nu mă aşteptam să sosesc aici la numai câteva zile după ceremoniile funebre în memoria faimosului « Lider Maximo ». 

Nu pot spune că decesul unuia dintre dictatorii cei mai controversaţi ai secolului XX m-a afectat prea mult. Mai degrabă, când am aflat această ştire, mă temeam ca doliul naţional să nu suprime spectacolele muzicale sau vânzarea alcolului în ţară. Cum ar arăta Cuba fără orchestrele de stradă şi fără rom ? 

Din fericire, săptămâna de doliu s-a terminat câteva zile înainte de sosirea mea şi… totul a revenit la normal. Cel puţin pentru turişti, fiindcă localniciilor încă le-au fost suprimate spectacolele, care, în luna decembrie, sunt în plin sezon. Insă, criteriile sunt diferite pentru turişti, sursă de venituri esenţială pentru « crocodilul verde » din Caraibe ! 

Asta nu înseamnă că nu trăiesc acum un moment special, popice confidenţelor, când locuitorii acestei ţări visează cu nerăbdare la viitoarele schimbări, aşteptate de multă vreme. Chiar şi eu, deşi nu locuiesc în această ţară – Dieu merci !- mărturisesc interesul profund pe care-l resimt pentru destinul ei. Şi nu de azi, de ieri ! Ci de vreo jumătate de secol ! 

                                           *   *   *

Primele mele amintiri legate de Cuba datează din România începutului anilor ’60.

Pe atunci, în programele radiofonice intitulate « Din folclorul popoarelor », căutam cu înfrigurare muzica din Cuba. Chiar dacă ea avea un substrat dirijat într-un singur scop : preamărirea realizărilor noului intronizat regim castrist. Imi răsună încă în urechi refrenul : 

                               « Viva la revolucion,

                                  Viva la reform’ agraria,

                                  Viva Fidel Castro Ruz ! »

 Cum puteam să-mi închipui pe atunci că voi reveni de cinci ori în « insula crocodilului verde », timp de 35 ani ? 

La începutul anilor ’80, mă ocupam cu exportul materiilor plastice în America Latină, în cadrul principalului grup petrochimic francez.

Nu-mi mai amintesc exact cum am descoperit că în Cuba se importau anual 2000 T de polietilenă neagră, utilizate pentru fabricarea tuburilor de irigaţie. 

La început, a fost mai mult un joc ! 

Centrala de achiziţii cubană pentru Europa fiind instalată la Viena, contactele cu ea erau mai ales un pretext pentru a face o plimbare în Austria pe contul societăţii în care lucram.

Insă, după ce am câştigat prima licitaţie, această fantezie s-a dovedit o afacere complicată ! Pentru că clientul meu impunea livrarea în două tranşe anuale, prin intermediul vapoarelor naţionale « CUFLET », care nu soseau decât la Rotterdam. Când aveau ce transporta ! Iar cele 1000 T ale mele nu justificau escala vapoarelor cubaneze.

In plus, cum Cuba nu dispunea de suuficiente devize, puteam aştepta luni de zile scrisorile lor de credit… plătibile după 6 luni !

In schimb, direcţia tehnică a uzinei era extrem de interesată de fabricarea acestui produs, în care se putea debarasa de rezidurile « off grade » generate periodic. Insă fabricarea unui material plin de negru de fum, presupunea o curăţire a întregii instalaţii, de unde dorinţa lor de a-l produce într-o singură campanie, pentru cele 2000 T, care deci trebuiau stockate, măcar parţial, mai multe luni.

Deci, toţi directorii alergau în jurul meu, în aşteptarea confirmării comenzilor de la Havana, chiar dacă producţia materialului pentru cubanezi presupunea o campanie specială, numai pentru ei. Iar eu, pentru a mulţumi şi capra şi varza, eram obligat să fac o mie de giumbuşlucuri ! 

Fapt cert este că, timp de vreo trei ani, am fost furnizorul exclusiv al industriei cubaneze pentru acest produs, esenţial pentru agricultura ţării. 

După primele livrări, am decis că trebuie să fac cunoştinţă cu corespondenţii mei din Havana.

Lucra acolo o persoană, corespondenta mea, numită Yolanda Besson. Cum directorul departamentului nostru se numea Jean-Louis Besson, de câte ori îmi reproşa întârzierea comenzii cubane, îi răspundeam că… e vina verişoarei lui ! 

In tot cazul, în ianuarie 1981, i-am ceruit Yolandei să-mi organizeze voiajul la Havana.

Spre marea mea uimire, mi s-a propus foarte repede să petrec 5 zile vizitând industria cubană de materii plastice şi centrala lor de achiziţii, corespondenţii mei.

Nici nu realizam, pe atunci, ce personaj important eram pentru industria Cubei ! 

                                                    *   *   *

Organizarea voiajului n-a fost un lucru simpu.

Inaintea vizitei în Cuba, am prevăzut o săptămână de lucru în Antilele franceze, Guadelupa şi Martinica, zone care se găseau tot în responsabilitatea mea.

Numai că de acolo, ca să mergi în Cuba, trebuia să treci prin Montreal, Madrid sau Mexico ! Nici nu putea fi vorba ! 

Atunci am descoperit că linia aeriană cubaneză « Cubana de Aviacion » opera un zbor Tripoli – Madrid – Barbados – Havana. O soluţie excelentă: Pointe-à-Pitre – Barbados şi, după un week-end, Barbados – Havana ! 

Am ales pentru cele două zile la soare, în Barbados, hotelul « Sam Lord’s Castle », cel mai elegant din insulă. Făcând parte, pe atunci, din grupul « Marriott », acest hotel fusese de curând construit într-un domeniu ce aparţinuse unui celebru pirat din secolul XIX, numit Samuel Hall Lord, pe scurt « Sam Lord ». Retras din afaceri, acesta îşi construise un elegant castel pe malul mării, înconjurat de un imens parc.

Sam Lord’s Castle, aşa cum arăta în 1981. Suita regală se afla la primul etaj, cel cu balcon

In acest parc, « Marriott » construise câteva edificii cu un singur etaj, fiecare cu o piscină şi un parc privat. N-am îndrăznit să rezerv suita regală din vechiul castel, acolo unde dormise regina Angliei în vizită oficială în Barbados, însă mărturisesc că ideea nu mi-ar fi displăcut !

                                      *   *   *

Duminică seara, m-am prezentat la aeroport pentru plecarea în Cuba, la ora prevăzută.

După o oră sau două de aşteptare, am aflat că nu voi îmbarca !

In mod neoficial, mi s-a spus că o delegaţie guvernamentală libiană a decis să plece cu acest zbor şi, în consecinţă, pasagerii din Madrid şi din Barbados… au fost trimişi la plimbare !

Alături de mine, şeful poliţiei din Grenada comunistă, care pleca la Havana pentru « cursuri de perfecţionare », a fost supus aceluiaşi tratament. 

Desigur că am făcut un scandal. N-a servit la nimic ! « Ordin de la stăpânire !  Reveniţi Dvs. mâine seară ! » 

Am obţinut totuşi două lucruri :

-să fie informaţi de întârziere corespondenţii mei de la Havana, ca să poată veni a doua zi la aeroport la sosirea avionului, prevăzută la ora 3 noaptea

-să fiu cazat pe contul companiei « Cubana de Aviacion »  la hotelul unde locuisem deja. 

Când am ajuns la «Sam Lord’s Castle », cei de la recepţie au declarat că hotelul e complet. Aşa că am fost repartizat în « Suita regală ». Am dormit deci cu o nespusă satisfacţie în patul reginei Angliei, cu atât mai mult cu cât nota de plată era achitată de … Fidel ! 

Sam Lord’s Castle, după incendiul din 2010

In noaptea următoare, am sosit la Havana pe la ora 3. 

Desigur că nimeni nu mă aştepta la aeroport !

Nu puteam schimba nici bani, nu cunoşteam nici măcar numele hotelului unde fusesem repartizat de autorităţile cubane, nu era niciun taxi ! Fiind « invitat oficial », delegaţia oficială cubană trebuia să mă conducă de la aeroport la hotel !

Din fericire, în avion făcusem cunoştinţă cu un grup de ingineri francezi, sosiţi la Havana pentru inaugurarea unei fabrici, vândute guvernului cuban. Unul dintre ei m-a prezentat şoferului lor, care locuia de câteva luni în Cuba.

Acesta, un « şmecheraş încasator », mi-a spus : « După lege, un străin nu poate locui decât în hotelul în care a fost repartizat. Insă eu îl cunosc pe portarul de la hotelul « Deauville » şi… ne vom aranja ! » 

A doua zi, când, pe la ora 9, am telefonat la Centrala de achiziţii, Yolanda era disperată. « Unde aţi dispărut ? De ce n-aţi dat nicio veste ? Unde aţi petrecut noaptea ? »

Bineînţeles, « Cubana de Aviacion » nu-i informase despre aventurile mele. 

In plus, cum eram « invitat oficial », trebuia să locuiesc în cel mai elegant hotel din capitală, « Habana Libre », fostul « Hilton », şi nu la « Deauville ». Pentru memorie, « Deauville » este hotelul de unde, în perioada de aur a mafiei americane, Meier Lansky îşi dirija afacerile.

Nu-mi amintesc dacă am locuit în faimoasa cameră 222, acolo unde, cu ocazia inaugurării hotelului în 1956, invitatul de onoare al mafiei era un oarecare Franck Sinatra. De altfel, pe atunci nici nu cunoşteam astfel de detalii. In tot cazul, hotelul nu era chiar… o cocioabă !**

Congresul national (azi, Academia de Ştiinţe), hotelul “Habana Libre” şi faleza “Malecon” cu hotelul “Deauville” în 1981

După o scurtă negociere, am obţinut autorizaţia de a rămâne încă o noapte la « Deauville », sub pretext că nu aveam vreme să-mi fac bagajele înainte de reuniunea noastră, prevăzută pentru ora 10. 

Intr-adevăr, la  ora anunţată, a apărut o limuzină neagră sovietică, marca « Zil », cum văzusem la Bucureşti în anii ’60, cu ocazia vizitelor de Stat, cu şofer şi cu un personaj cu un aer constipat, care m-a invitat să iau loc pe bancheta din spate.

După vreo 100 metri, am fost invitat să cobor. Ajunsesem deja la locul întâlnirii ! I-am spus însoţitorului meu că puteam veni şi pe jos. « Nu! » mi-a răspuns el. « Sunteţi invitat oficial. E prevăzută o « maşină de protocol »! » 

Vorbind de « protocol », reuniunea noastră s-a desfăşurat în « Sala de protocol ». Mai văzusem aşa ceva la Bucureşti, în anii ’75, dar aici « spionita » era împinsă la extrem.

Nu numai că interlocutorii mei veneau şi plecau câte doi, că Yolanda devenise mută ca un peşte, însă pereţii sălii de reuniune erau mascaţi cu perdele grele care îi acopereau în totalitate. Sala nu avea nici măcar ferestre ! Probabil că în spatele lor se ascundeau tot felul de aparate de înregistrat.

Interlocutorii mei au insistat să vorbesc în franceză, în prezenţa unui interpret, deşi am fi putut vorbi perfect în spaniolă. Iar eu, vicios ca de obicei, îmi făceam o plăcere diabolică, de fiecare dată când puteam corecta traducerea lui ! 

La sfârşitul discuţiilor, voiau să mă conducă iar cu limuzina la hotel. Am refuzat categoric !

Insă am negociat cu şoferul (în spaniolă !) să mă ducă în centrul oraşului, pe celebra promenadă « El Prado ». 

Era la apusul soarelui şi cupola « Capitolului », fosta Adunare legislativă a Cubei, strălucea ca un glob de aur. Atunci am descoperit, ca un pumn în faţă, măreţia acestui oraş. Şi m-am plimbat fascinat, până noaptea târziu, pe străzile lui.

Nu cred să fi avut pe atunci vreun ghid sau vreun plan amănunţit. « Inventam » oraşul, pas cu pas ! Descopeream trecutul lui colonial, prezenţa istorică a Americii vecine, impresionantele vestigii culturale, legendele revoluţiei castriste, fascinaţia muzicii cubane, obliterate de o decadenţă fizică ce-mi aducea un nod în gât. 

Celebra “Bodeguita del Medio”, unde Hemingway servea “el mojito”, în 1981…pe când era numai un bar pentru locuitorii Havanei

Am trăit atunci momente stranii, pe care nici nu mi le puteam explica. Săli de cabaret pline cu vârf la « Tropicana » sau la « Hotel Nacional », singurele locuri unde găseai o mâncare cu carne, cozi interminabile şi « libreta » care permitea localnicilor să obţină produse de primă necesitate, taxiurile pentru cubani şi taxiurile pentru străini, tinerii care se învârteau în jurul hotelului « Habana Libre » şi încercau să mă convingă să le cumpăr ţzigări plătibile numai în devize…

Tot felul de obiceiuri care-mi aminteau alte meleaguri şi alte vremuri. In fond, mă recunoşteam în chipul lor cu 20 ani mai devreme. Numai că acum locuiam la « Habana libre ».

Pentru că, în ciuda tuturor eforturilor mele, n-am scăpat de regula oficială ! 

                                                      *   *   *

In iarna anului 1986, am decis cu soţia mea să petrecem o săptămână de vacanţă în Cuba. Am negociat cu agenţia « Cubatour » din Paris un voiaj cu două etape : Havana şi Santiago de Cuba.  Insă, cum voiajul avea loc la sfârşitul anului, am programat să ne găsim pe 31 decembrie la Havana. Scopul calculat era să petrecem revelionul la « Tropicana ». 

Zborul Paris-Havana, operat de « Cubana de Aviacion », prevedea o escală, pentru reîncărcarea rezervoarelor de combustibil, la Gander, în Canada. Ajunşi acolo, într-un aeroport pustiu, am aşteptat reîmbarcarea… timp de 6 ore!

Am aflat, mai apoi, că aşteptarea se datora unei piese defectuoase, care trebuia să sosească de la Havana! Cum? Prin zborul « Aeroflot » Havana-Moscova, care făcea, de asemenea, o escală la Gander.

Am profitat de aşteptarea neprevăzută pentru a oferi soţiei mele un ursuleţ gri cu pantaloni verzi, pe care l-am botezat « Gander ». Il văd şi astăzi pe noptiera ei ! 

Aeroporturile cubane şi mascota “Gander”, în 1986/1987

In aceste condiţii, în loc să ajungem la Havana pe înserat, am ajuns la hotel la 3 dimineaţa. Eram iar la « Habana Libre », însă, ne făcând parte dintr-o delegaţie oficială, am fost informaţi că nu mai e nicio cameră disponibilă pentru noi. Alte negocieri interminabile, până când, speriaţi de scandalul pe care-l făceam, recepţionistul ne-a spus : « Veţi petrece prima noapte în suita « La Castellana », iar mâine vă vom muta într-o altă cameră. » 

Astfel, am descoperit că această suită ocupă jumătate din etajul 22 al hotelului şi se compune din 13 camere, saloane şi săli de reuniune, toate mobilate cu furniturile la modă în 1958, la inaugurarea stabilimentului. Pe aici au trecut, de-a lungul anilor, regele şi regina Spaniei, Ernesto Lecuona, Erol Flyn, Valentina Tereşcova… Mai apoi, am descoperit fotografia Saritei Montiel, în 1958, în hallul hotelului, precum şi cea a tovarăşilor lui Fidel, debarcaţi aici cu arme şi bagaje –în cel mai exact sens al cuvântului !- în ianuarie 1959.

Suita “Castellana” şi “oaspeţii” hotelului în ianuarie 1959

 Mai mult ! In primii doi ani după victoria Revoluţiei, Fidel a locuit la Hilton, pardon ! la « Habana Libre », chiar în « Suita Castellana ». Pot deci afirma, fără nicio exagerare, că am dormit în patul lui Fidel ! 

In ziua următoare, evitam cu grijă recepţia hotelului, de frică să nu fim mutaţi în altă cameră. Efort inutil ! Ne-au uitat şi am rămas acolo patru nopţi ! Am fi putut dormi fiecare noapte în alt pat. Am ales însă camera cea mai spaţioasă, cu vederea spre… apusul soarelui ! 

Vederi din “Castellana” în 1986

                                           *   *   *

Ultimele două zile ale anului le-am petrecut la Santiago de Cuba.

Casa de la Trova”, care a lansat nenumărate vedete mondiale ale muzicii cubane, în ultimii 30 ani, în 1986

In afară de obiectivele turistice clasice, ţineam să mergem la Siboney. Asta din cauza melodiei lui Ernesto Lecuona, care îmi suna în urechi de zeci de ani. Pe la începutul anilor ’60, Ioan Grigorescu îi consacrase un program, în cadrul emisiunii « De toate pentru toţi ». 

Enormă decepţie ! O plaje ca oricare alta. Insă şoferul taxiului, ca să câştige nişte bani în plus, ne-a propus să ne ducă până la Guantanamo. Unde poţi vedea zidul cu sârmă ghimpată a bazei americane. Non, merci! 

In schimb, plimbându-ne prin centrul oraşului, am intrat în vorbă cu doi tineri cu aspect de intelectuali.

Intr-adevăr, erau amândoi profesori universitari. Mai bine zis, fuseseră ! Pentru că Gualterio Nunez, din cauza problemelor avute cu autorităţile cubane, şi a spiritului său rebel, a fost obligat să devină fotograf.***

Ei au insistat să rămânem încă o noapte la Santiago şi să petrecem Revelionul cu prietenii lor. Mărturisesc că această propunere mă tenta teribil ! Insă totul era organizat pentru plecarea la Havana, avionul, hotelul « Habana Libre », chiar dacă nu mai eram în « Suita Castellana », şi revelionul la « Tropicana ». 

Pionierii cubani aşteaptă cu nerăbdare cadourile aduse de la Paris

« Tropicana » este cel mai mare cabaret din lume.

3000 locuri, parţial sub cerul înstelat şi palmierii uriaşi, parţial sub o scoică de beton, unde spectacolul se derulează în rarele ocazii când plouă. Desigur că în seara de Revelion toate mesele erau ocupate şi cele două scene prezentau în acelaşi timp, într-o parte un spectacol de revistă şi în cealaltă o orchestră care interpreta muzică de dans. După care, scenele se ridicau sau se coborau şi activităţile se interverteau. 

Cabaretul “Tropicana” în 1981

Mai fusesem la « Tropicana » cu cinci ani înainte. Cunoscând desfăşurarea programului, i-am propus soţiei mele să abandonăm grupul de turişti cu care venisem şi să ne aşezăm la masă cu localnicii.

Zis şi făcut ! Am găsit o masă cu o familie de medici, directorul unui important spital din Havana.

Am mâncat, am dansat, am discutat cu ei. Mi-au făcut tot felul de teorii procastriste, pe care noi le-am ascultat, fără niciun comentariu. 

Când grupul nostru a plecat, pe la ora 1, noi am decis să rămânem « cu oamenii cubani ». Care ne-au confirmat că ne pot însoţi până în centru, “Tropicana” fiind în afara oraşului.

Pe la ora 5, când ei au decis să părăsească localul, am plecat şi noi cu ei.

Spre marea mea uimire, s-au îndreptat spre staţia de autobuz, unde se formase deja o coadă de vreo 200 persoane. Intre timp, începuse să cadă o ploicică subţire, iar noi eram îmbrăcaţi, soţia mea într-o cotonadă de vară, iar eu cu faimoasa « guyabera », cămaşa brodată cubaneză, atât de elegantă. 

Mărturisesc că, în aceste condiţii, am abandonat principiile democratice şi am comandat un taxi. Plătibil în USD şi rezervat străinilor ! 

                                          *    *   *

Pe data de 2 ianuarie 1987 trebuia să zburăm înapoi spre Paris, tot cu “Cubana de Aviacion” şi tot via Gander.

Am avut ocazia de a povesti această aventură în termenii următori: 

Pe atunci, în 1986, după o săptămână de vacanţă în Cuba, imediat după Anul Nou, aşteptam cu îngrijorare plecarea avionului “Cubana de Aviacion”, care trebuia să ne readucă în Europa.

După vreo şase ore de aşteptare fără nicio explicaţie, am aflat, în fine, că avionul va decola. Înr-adevăr, urcându-mă în avion, am constatat cu uimire că primul rând de fotolii era ocupat de Georges Marchais, secretar general al Partidului comunist francez, însoţit de soţia sa, Liliane, şi de fiul lor, pe atunci în vârstă de vreo 10 ani.

Liliane a avut şi ea momentul ei de glorie, când Georges Marchais, aflat cu familia în vacanţă în Corsica, şi auzindu-l pe François Mitterrand anunţând abandonul “Programului comun”, care asigura Partidului comunist participarea la guvern, a strigat pe un ton autoritar: “Liliane, fais les valises!” 

Printr’una dintre acele înâmplări datorată hazardului, m-am nimerit în avion alături de fiul ambasadorului Algeriei la Havana. În acea vreme, Algeria era una din ţările curtizate de puterea comunistă, ce domina o bună parte din lume. Aşa am aflat, din gura fiului ambasadorului algerian, care asistase la respectiva “petrecere”, că pe 1 ianuarie, aniversarea victoriei Revoluţiei castriste, “el Lider maximo” dăduse o sărbătoare imensă în cinstea lui Gabriel Garcia Marquez, la care asistaseră Georges Marchais, Régis Debray şi multi alţi ambasadori comunişti sau asimilaţi. Petrcerea durase până la orele târzii ale nopţii şi am înteles din context că Georges Marchais ar fi avut probleme pentru a ajunge la timp la aeroport! Cine ştie, poate că Liliane a întârziat făcând valizele!

Mai mult, se pare că în plus, secretarul P.C.F. nu s-a putut decide, timp de vreo şase ore, dacă doreşte sau nu să plece în vizită în Nicaragua, unde era invitat de guvernul sandinist la putere. Drept care noi, cei vreo 200 pasageri, a trebuit să aşteptăm sub soarele tropical, fără nicio explicaţie timp de câteva ore, decizia “gauleiterului” comunist.

                                             *   *   * 

In anul 1996, mă găseam la Santiago de Chile, în voiaj de afaceri. 

Atunci am aflat că se ţinea acolo reuniunea liderilor statelor ibero-americane « La VI Cumbre Ibero-americana ». Printre participanţii anunţaţi se număra şi Fidel Castro, pentru prima data în Chile, la 23 de ani după moartea prietenului său, Salvador Allende. Care, după cum se ştie, s-a sinucis cu puşca-mitralieră oferită de Fidel Castro, obiect ce apare în ultima fotografie care îl reprezintă pe preşedintele chilian în viaţă. 

Prezenţa liderului cuban la Santiago, spre deosebire de jurnaliştii acreditaţi în Chile, nu mă pasiona în mod special.

Vizita lui Fidel Castro comentată în ziarele chiliene

După  terminarea zilelor de lucru, am decis să mă duc să vizitez celebrul « Cimitir naţional » din Santiago, un adevărat Père Lachaise chilian. Se află acolo, un faimos « Rincon de los disidentes » care, contrar denumirii sale, nu adăposteşte mormintele « dizidenţilor » ci, pur şi simplu, al celor de religii altele decât cea catolică !

Prietena mea Alicia mi-a propus să mă însoţească cu maşina. Insă sâmbăta fiind ziua dedicate cumpărăturilor, m-a rugat să mergem chiar la deschiderea cimitirului, de dimineaţă.

Ajungând la cimitir, am văzut ieşind pe poarta principală o coloană de limuzine negre. Intrebându-l pe portar, mi s-a spus că Fidel Castro, dorind să evite intervenţia jurnaliştilor, a sosit la ora 7h30 şi a depus o coroană la mormântul lui Salvador Allende.

Fidel la mormântul lui Allende în ziarul chilian “Nacional”

Intr-adevăr, am putut fotografia locul ceremoniei înaintea oricărui jurnalist care nu făcea parte din cortegiul oficial. In afară de trimisul unui post de T.V…. neo-zeelandez, care probabil că dormea în cimitir de mai multe zile ! 

                                             *   *   * 

Am revenit la Havana în 2005. 

Acum, nu mai eram “invitatul official al guvernului cuban”, ci un simplu om de afaceri în căutarea unei noi pieţe de desfacere pentru produsul lui. 

Am găsit multe schimbări : noi hoteluri construite de investisori spanioli, restaurantele particulare, numite « paladar », care în trecut erau o activitate artizanală, deveniseră adevărate localuri de consum, am fost primit de adevăraţi oameni de afaceri… Spre marea mea surpriză, am constatat că, în aeropurtul din Havana, un întreg terminal era consacrat zborurilor în provenienţă din Statele Unite !

Am fost însă şocat de dezvoltarea prostituţiei. Am avut chiar ocazia de a discuta îndelung cu câteva practicante ale acestei meserii « cea mai veche din istoria lumii ».

Cum într-o seară am decis să mergem cu colegii mei la celebrul complex muzical/discotecă « Dos Gardenias »****, am fost asaltaţi de trei tinere care ne-au cerut să intre cu noi. Plătind, bineînţeles, biletul de intrare şi consumaţia minimă. Astfel am aflat că domnişoarele nu pot intra neînsoţite în aceste localuri !*****

Şi cum tot am intrat împreună, partenera mea şi-a spus probabil că eram un client potenţial interesant. Nu voi înşira aici toate argumentele sordide expuse de « însoţitoarea » mea, în speranţa că mă voi decide să prelungesc întâlnirea noastră. Nici cele, foarte asemănătoare, dezvoltate de o altă candidată, în holul hotelului « Nacional ».

Ascultând cu o oarecare detaşare aceste discursuri, am plecat de la Havana cu un gust acru în gură.

Cum e posibil să ajungi la o astfel de decădere morală, în totală contradicţie cu discursul oficial, afişat şi pavoazat peste tot ? 

                                                *   *   *

Azi, am revenit dinou în Cuba. 

O ţară care încearcă o nouă deschidere, după moartea fondatorului unui regim care-şi spune “comunist”.

In mod straniu, dacă vorbeşti cu locuitorii Cubei “de la om la om”, marea lor majoritate este extrem de critică la adresa regimului castrist. Insă după ce ţi-au afirmat, la începutul discuţiei : « Yo soy Fidel ! ».

Toţi sunt extrem de îngrijoraţi de viitorul ţării, care depinde de deciziile luate de cel care îl va înlocui pe Raul Castro, peste câţiva ani. Şi a cărui nume este încă un secret bine păzit!

Un alt fenomen straniu este fervoarea populară care a marcat dispariţia faimosului « Lider maximo ».

De câteva ori am auzit afirmaţii de genul : « Nu iubesc acest regim, însă decesul lui Fidel mi-a produs un şoc ! » E drept că marea majoritate a locuitorilor insulei nu a cunoscut alt regim decât cel castrist.

Mai mult ! Am trăit în alte epoci scene asemănătoare după moartea lui Stalin sau a lui Gheorghiu-Dej. Şi am văzut, după câţiva ani, ce au devenit aceste elogii funebre !

Regrete sincere sau cultul personalităţii?

Toţi interlocutorii mei doreau să ştie cum văd eu viitorul insulei. Am evitat să le răspund. Altfel, ar fi trebuit să le vorbesc despre experienţele mele de pe alte meleaguri îndepărtate.

Am preferat să-i las cu iluziile şi speranţele lor de azi !

 Adrian Irvin ROZEI

 Cuba, decembrie 2016

*Parodie după primul vers al melodiei « Fidèle » de Charles Trenet, care spune : « Fidèle, fidèle je suis resté fidèle… » 

** Plimbându-mă acum prin Havana, am trecut pe la hotelul « Deauville ». In afară de vopseaua sinilie de pe faţadă, nimic nu s-a schimbat acolo. Pentru cei care doresc să trăiască şarmul anilor ’50, este locul ideal. Cei care caută un hotel confortabil… e mai bine să se ducă altundeva ! 

*** Revenind la Santiago de Cuba în decembrie 2016, am căutat să-l revăd pe Gualterio Nunez, a cărui carte de vizită am păstrat-o în cei 30 ani de la întâlnirea noastră. La adresa indicată, locuieşte acum cumnata lui.

“Santiago: casa lui Gualtiero Nunez. O curiozitate: bancnotă semnată de “Che”, pe vremea când era guvernatorul Băncii Naţionale Cubane!

Gualterio a părăsit Cuba în 1992 şi trăieşte azi în USA. După ce a fost profesor universitar şi fotograf în Cuba, el şi-a terminat cariera lucrând ca pompist într-o staţie de benzină din Florida. In cei 24 ani după plecarea din insulă, Gualterio nu a revenit decât de două ori la Santiago. 

**** https://translatingcuba.com/the-yumas-pay-between-80-and-120-cuc-per-night-leon-padron-azcuy/ 

*****Pentru memorie, la terasa celebrului restaurant « Fouquet’s » din Paris, o persoană singură, de sex feminin, nu este servită ! 

Instantanee din Cuba (decembrie 2016):

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *