Fascinația banalității

Cronică pseudo-literară

În biroul directorului unui circ intră un tânăr oarecare.

„- Cu ce vă pot ajuta?” îl întreabă directorul
„- Aş dori să mă angajaţi, în circul Dvs.”
„- Ce ştii dumneata să faci?”
„- Ştiu să fac ca turturica.”
răspunde tânărul.
“- Ca turturica? Păi asta ştiu şi eu, ştiu şi spectatorii… Nu mă interesează!” spune directorul
“- Îmi pare rău. Am venit degeaba! Adio!”

Şi tânărul se îndreaptă spre fereastră, o deschide şi… îşi ia zborul!

* * *

Când am închis cartea Dominicăi Rădulescu intitulată ”Train to Trieste”, în versiunea originală, sau “Un train pour Trieste”, în varianta franceză, am remarcat coperta care reprezintă o tânără, îmbrăcată leger, care priveşte pe fereastra unei camere, probabil într-un hotel. O cameră banală, cu un pat, acoperit de o cuvertură violetă, şi o fereastră cu o perdea de voal transparent.

Numai că, spre deosebire de tânărul din anecdota precedentă, personajul de pe copertă nu reuşeşte să-şi ia zborul, deşi ridică un picior în aer! Poate că de aceea autoarea se simte obligată să o ajute cu un bobârnac, în ultimul capitol!


Oare la ce viseaza eroina privind pe fereastra?

Dar, să vedem mai întâi despre ce este vorba în cartea Domnicăi Rădulescu.

Din coperta 4 a cărţii, aflăm că autoarea, născută în România, s-a instalat în Statele Unite în 1983. Aici ea a devenit doctor în literatură franceză şi italiană şi astăzi predă limbile romane la universitatea “Washington and Lee” din Lexington (Virginia). Ea a scris numeroase studii de literatură şi se consacră de douăzeci de ani teatrului. „Un train pour Trieste” este primul său roman.

Mona Maria, personajul principal şi naratoarea romanului, seamănă ca două picături de apă cu autoarea lui. Nu ne este deci interzis să ne imaginăm că acest prim roman „de ucenicie, foarte liric” (cum spune un critic francez) nu este, în fond, decât o autobiografie romanţată.

„Ca să fii scriitor sau artist, trebuie să-ţi cunoşti domeniul. E o eroare să-ţi imaginezi contrariul.” spune autoarea.

Afirmaţie discutabilă, mai ales sub pana unei profesoare de literatură franceză, dacă ne gândim la o Françoise Sagan care, abia ieşită din adolescenţă, reuşea să descrie, cu o impresionantă precizie, sentimentele unei femei care ar fi putut să-i fie mamă!

Însă trebuie să recunoaştem că partea cea mai reuşită a romanului scris de Domnica Rădulescu este tocmai viaţa lăuntrică, visurile, angoasele, preocupările, sentimentele, eşecurile şi succesele unei femei, mai întâi adolescentă, apoi la vârsta maturităţii. S-ar putea spune chiar că este vorba despre cartea unui psiholog, pentru că, în ultimă instanţă, acest roman este aproape în exclusivitate istoria trăirilor interioare ale eroinei. E drept că ea trece prin istorie „ca gâsca prin apă”, aproape fără s-o vadă. In vremea adolescenţei, mor în jurul ei colege de o manieră inexplicabilă, Securitatea se manifestează de nenumărate ori, punând-o pe ea şi pe familia ei în situaţii dramatice, condiţiile sordide ale existenţei într-o ţară comunistă ceauşeschiană se întâlnesc la fiecare pas, şi totuşi ea nu trăieşte, s-ar zice, decât pentru „marea ei dragoste”, un tânăr braşovean, Mihai, întâlnit cu ocazia unei vacanţe petrecute în oraşul dela poalele Tâmpei, la vârsta de numai 17 ani. Oare această aparenţă este rezultatul sublimării nostalgiei unui trecut idealizat? Sau o reacţie firească după mai bine de două decenii petrecute în lumea nord-americană, care se conduce după reguli atât de diferite de cele ale României anilor ’70?


Autoarea romanului, Domnica Radulescu

S-ar zice, mai degrabă, că ea ţine de natura personajului care, deşi o intelectuală de înalt nivel, pare să aibe enorme dificultăţi când trebue să ia o decizie privind soarta propriei ei persoane.

Nici măcar hotărârea de a părăsi ţara, la începutul anilor ’80, nu apare ca o decizie personală:

„Tatăl meu este acum categoric: trebuie să părăsesc ţara fără îndoială… Ştiu că sute, mii de persoane au făcut-o înaintea mea. Ştiu că în fiecare zi cineva trece frontiera şi fuge ca să-şi salveze pielea. În fiecare moment, ziua sau noaptea, cineva decide să plece. Mulţi reuşesc… Ştiu toate astea, dar nu-mi pasă. Nu aşa îmi imaginam viitorul când eram copil şi am câştigat premiul întâi la compunere, explicând de ce îmi iubesc ţara. Nici când, cu ani mai târziu, am întâlnit un chipeş muntean enigmatic şi am descoperit cel mai frumos amor posibil pe un covor de ierburi sălbatice şi de zăpadă minunată în inima Carpaţilor. Am crezut atunci că această dragoste îmi ajungea pentru a fi fericită… însă dificultăţile s-au acumulat.”

Din fericire pentru personajul romanului, însăşi aventura traversării frontierelor între România, Iugoslavia şi Italia, ba chiar şi emigrarea în Statele Unite, se desfăşoară cu o uşurinţă uimitoare. Până şi integrarea în lumea americană, nu în oricare categorie socială, ci aceea a intelectualilor universitari liberali, se petrece ca în piesele de teatru „progresiste”. Autoarea mărturiseşte:

„Deşi cunosc literatura europeană pe degete, sunt de o naivitate şi o ignoranţă consternantă în ceea ce priveşte atâtea alte subiecte, încât roşesc de ruşine.”

Însă tot ea se miră şi nu înţelege de ce colegii şi prietenii ei

„au un sentiment de compasiune faţă de cei dezmoşteniţi din întreaga lume, (dar) de ce le e frică să se plimbe în cartierele unde aceştia locuiesc? Şi de ce nu încearcă să lucreze acolo?”

Naivitate sau dorinţa de a-şi ascunde adevărul? Care acum nici nu mai e justificată de o dragoste fără pereche!

Numai că naratoarea, cu o adevărată fire cameleonică, repetă de nenumărate ori: „Sunt o adevărată americană” sau „Vom forma în fine o adevărată familie americană, puternică şi unită.” Chiar dacă, zi cu zi, această imagine sau iluzie se fisurează tot mai tare.

E drept că am constatat de nenumărate ori, în Occident, că celor veniţi cu o anumită imagine sau şablon a societăţii la care au visat în anii dictaturii, le e greu să accepte că lumea evoluează, chiar şi în ţările conduse după principii liberale. Şi, de multe ori, idealizează trecutul. Chiar şi autoarea spune despre România adolescenţei:

„Cred că resimţeam, de fapt, o aviditate de a ne distra, de a ne amuza cu orice preţ. Fiecare bob de zmeură cules avea un gust minunat.”

Desigur că, în aceste condiţii, reîntoarcerea în ţară după două decenii petrecute dincolo de Ocean este piatra de încercare a dragostei de patrie a personajului. Şi, în acelaşi timp, al reîntâlnirii cu trecutul sentimental!

Aceasta este, din păcate, partea cea mai artificială a cărţii! S-ar zice că autoarea a cedat influenţei editoriale care impune, pentru ca să se vândă bine, o aventură poliţisto-romantică expediată în grabă în ultimul capitol. Şi pe care, neştiind exact cum s-o termine, o lasă… cu puncte de suspensiune!

În ultimă instanţă, acest roman fluviu “de ucenicie” păcătuieşte, în ochii unui cititor român, prin faptul că nu apare în mod clar cărui auditoriu i se adresează. Lectorul occidental va fi cu siguranţă interesat de o aventură exotică, dar cel român exilat, care cunoaşte zeci de cazuri similare, când n-a trăit aceleaşi experienţe pe propria lui piele, îl va găsi banal.

Cititoarea feministă va fi încântată de evoluţia eroinei, iar “casnica de 40 ani” va plânge cu lacrimi amare urmărind amintirile de „amoare” ale povestitoarei. În tot cazul, oricare dintre cititori va remarca plăcerea evidentă pe care a resimţit-o autoarea retrăind nenumărate file sentimentale din cartea vieţii sale!

Scriitoare care se va consola, zicându-şi, după cum spune un proverb francez: „On ne peut pas contenter tout le monde et son père!”*

Adrian Irvin Rozei, Paris, aprilie 2010

——
* ”Nu poţi mulţumi toată lumea şi pe tatăl tău!”

P.S. Autoarea fiind o excelentă cunoscătoare a limbii franceze, ar fi trebuit să corecteze câteva inexactitudini datorate traducătoarei, care probabil că nu e familiarizată cu „spaţiul mioritic”.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *