Eiffel, iluminații și mititei…

File de jurnal

Cu data de 14 iulie nu te întâlnești decât o dată pe an… !

E un adevar de bază, « une vérité à la Palice », cum ar spune francezii !

De altfel, ca și cu celelalte 364 zile din an…

Numai că « 14 juillet » este o dată specială în Franța ! Precum și pentru mulți alți locuitori ai Planetei.

Inutil să mai amintim « Căderea Bastiliei », « Revoluția franceză », epopea napoleoneană… Fiecare le-a învățat la școală și le are în minte. Numai că « 14 juillet », de mai bine de un secol, de când a devenit în mod oficial sărbătoarea națională a Franței, este prin excelență ocazia unor nenumărate manifestații, concerte, prezentări artistice ale amatorilor sau ale profesioniștilor până și în cel mai mic sătuc din Franța. Insă topul manifestațiilor este, fără îndoială, spectacolul pirotehnic organizat de ani de zile pe pajiștea dimprejurul turnului Eiffel, celebrul « Champs de Mars ». An de an se tot adaugă noi atracții, muzicale, decorative, artistice… care adună pentru câteva ore, într-un spațiu urban limitat, sute de mii de persoane.

In plus, anul 2015 este și o ocazie unică ! Parisul fiind candidat la organizarea Jocurilor Olimpice și a unei viitoare Expoziții Universale, acum este momentul ideal pentru a arăta întregii lumi…  « ce știm noi să facem » ! Deci, o etalare maximă a forțelor tehnologice, artistice, mediatice…de care dispunem ! Așa se face că au fost anunțate cu surle și trompete « 250 posturi de tir pe Turnul Eiffel, 150 proiectoare de mare putere, 4500 bombe luminoase de 75 până la 200 mm la sol, o tonă de explozivi, mii de fuzee colorate, totul instalat în numai 9 ore de câteva sute de specialiști ».

Cum poți rata o astfel de ocazie ? Desigur ca poți rămâne în fața televizorului, ca alți 4 milioane de telespectatori din țară și din străinătate.

Dar când locuiești la Paris ești tentat să trăiești un astfel de eveniment « en vivo ». Insă asta înseamnă să te amesteci cu vreo 500 000 alte persoane, să rămâi în picioare vreo 3 ore, să n-ai nicio certitudine că vei găsi o « fereastră » liberă de unde să vezi, cât de cât, spectacolul programat, să circuli printre tarabe de merghez care trimit împrejur valuri de fum greu mirositor, să plătești sticla de apă 5 Euro (valoare, în colțul străzii, 0,19 Euro !), să riști să fii călcat în picioare de o mulțime dezlănțuită, la sfârșitul spectacolului și, în tot cazul, să ai de parcurs sute de metri de la și până la prima stație de metrou în funcțiune ! « Merci, trop peu pour moi ! »

Insă, totuși, tentația e foarte mare !

Există, ca de obicei, și o soluție elegantă ! Să cauți un hotel care are o terasă în altitudine, de unde, cu un pahar în mână sau la o masă de seară, poți admira focurile de artificii. Numai că astfel de locuri sunt foarte rare la Paris ! Și chiar dacă nu te uiți la cheltuială –e « Fêt. Nat. » ! Facem o folie !- tot n-ai mare șansă să găsești o masă liberă ! Totul e rezervat (probabil de americani !) de luni de zile.

Am simțit că soția mea, după două ore de telefoane în toate colțurile Parisului, ba chiar și prin împrejurimi, și o mulțime de răspunsuri negative, era cam dezamăgită.

Eu, care mă așteptam la acest rezultat și evitasem să mă implic prea mult în cercetarea întreprinsă, am scos atunci un joker din mânecă :

« Când nimic nu funcționează, trebuie să faci apel la « țara tuturor posibilităților : România ! » Am simțit atunci că în jurul meu se manifestau câteva îndoieli în ceea ce privește sănătatea mea mintală !

Cu aerul cel mai detașat am lansat : « Mergem la Popescu !»

Trebuie să precizez că restaurantul « Doïna » – Spécialités roumaines… à deux pas de la Tour Eiffel- este un loc pe care-l cunoaștem de vreo… 30 ani. Și de multă vreme am uitat că se numește « Doïna » ! Când ne dăm acolo întâlnire cu prietenii (români sau francezi !) spunem : « Ne vedem la Popescu ! ».

Dna Popescu și Nicolas oficiază la bucătărie; Elena activează în sală și Dl. Popescu supraveghează bunul mers al operațiilor!

Dna Popescu și Nicolas oficiază la bucătărie; Elena activează în sală și Dl. Popescu supraveghează bunul mers al operațiilor!

Câte evenimente n-am sărbătorit acolo : zile de naștere, Paștele sau Crăciunul, seri de alegeri în România, meciuri importante (pentru români !), dineuri după conferințe la Institutul Cultural și după recitaluri în Sala de aur a ambasadei, Ziua națională a României… sau, pur și simplu, când ni se face poftă de o sarma ! Iar dacă sun din vreme, Dna. Popescu îmi face chiar și prăjitura mea preferată : cataif făra sirop de trandafiri (o altă fantezie de-a mea !)

Precizez însă că împreună cu familia Popescu avem… un trecut comun !

Pe la sfârșitul anilor ’90, plecând în vacanță cu copii la « Neptun », am descoperit că eram vecini de apartament la hotelul « Amfiteatru » cu familia Popescu, venită tot în vacanță. Și cum Nicolas, mezinul Popeștilor avea aceeași vârstă cu băieții mei, am petrecut o săptamână stând la taclale pe plajă, în timp ce copii se bălăceau în piscină.

Câte personaje ale lumii românești n-am cunoscut, văzut și revăzut la « Popescu » !

Nici nu-mi mai amintesc de toți Florin Piersicii, Dan Spătarii, Edgar Reichmanii, Alexandru Vonii, George Stephaneschii, Rona Hartnerii etc., etc. întâlniți acolo ! Dar, îl revăd mai ales pe Teodor Cosma, pe care-l întâlneam aproape de fiecare dată, până cu puțină vreme înainte de a ne părăsi. Amic intim cu Dna. Popescu, care-i pregătea orice specialitate culinară dorea, muzicianul român, tatăl renumitului compozitor Vladimir Cosma, era de găsit aproape zilnic la aceeași masă în restaurantul « Doïna ». Iar tatăl meu, până la aproape de o sută de ani, se instala veșnic lângă binecunoscuta fotografie a celor trei giganți ai culturii române –Eliade, Cioran, Ionesco- și, drept să spun fără falsă modestie,…găseam că era la locul lui !

Zis și făcut ! Am sunat la telefon, am rezervat o masă, pe terasă, de fapt pe trotuar, și am plecat.

N-a fost simplu să ajungem acolo ! Tot cartierul era interzis circulației, stațiile de metrou blocate și vedeam șiruri-șiruri de gură-cască dirijându-se către « Champs de Mars ». Treceau acolo, în rânduri strânse, persoane « de 7 à 77 ans » ! Pardon ! Mult mai mult ! Am văzut o femeie din Botoșani cu un copil de numai 11 luni în brațe, o străbunică în fotoliu rulant, împinsă de o prietenă trăgând o bicicletă, un « clochard» transportând un cărucior de copil care conținea tot « trusoul » lui…și nenumărate alte figuri pitorești, francezi și turiști străini, fluturând stegulețe tricolore sau suflând în trâmbițe de carton…în fine, o adunătură pestriță ce părea coborâtă dintr-o poezie de Ion Pribeagu !

Numai noi, calmi și destinși, stăteam la masă la Popescu și savuram mezelurile variate –salată de vinete, icre de știucă, fasole bătută, un țoi de țuică…- așteptând să se întunece și să înceapă spectacolul.

Tot atât de amuzant era să-i studiezi pe vecinii noștri de masă ! Unii dintre ei, nimeriți aici din întâmplare –japonezi, nemți, americani sau Dumnezeu știe de unde veniți – aleseseră restaurantul fără să știe unde nimeriseră și comandau…macaroane cu sos de roșii sau Pizza Margherita ! Și erau foarte uimiți că nu existau în menu astfel de mâncăruri banale !

Cum tot mai aveam timp, am profitat de ocazie și am mai mâncat câte un mic sau doi, însoțiți de murăturile și cartofii prăjiți de rigoare. Insă era să mă pufnească râsul, auzind un comentariu venind de la masa vecină, când un client care comandase un platou de brânzeturi, le-a primit pe o tavă de ardezie : « Ia te uită ! Românii au și « sushi »!

Doina couple 001_resizeAstfel, a sosit și ora 23h00 și spectacolul pirotehnic a început.

Ce să spun ? Că a fost un moment unic ? Că ne aflam chiar « în mijlocul plăcintei » ? Că steluțele de toate culorile ne înconjurau ca la pomul de Crăciun ? Că de jur împrejur aparatele de fotografiat, de la telefoanele portabile la zoom-urile de un metru, funcționau la « full »? In timp ce noi amestecam arta decorativă cu arta culinară savurând, cine o sarma, care o mămăliguță cu brânză, care un ardei copt…după gustul și apetitul fiecăruia !

Doina Laurent feux 001_resizeTreizeci și cinci de minute de neuitat ! Cred că nici Louis XIV n-a beneficiat de un așa spectacol…și de așa mâncare !

După ce s-a terminat spectacolul, credeam că vom încheia seara liniștiți degustând un ștrudel cu brânză, de abea scos din cuptor !

Da de unde ! Atunci a început « happeningul » în jurul nostru! Pentru că cei 500 000 participanți au început să se scurgă pe străzile înconjurătoare. Atunci să vezi un « Barnum » ! « Mii de capete pletoase, mii de coifuri lucitoare… » ieșeau de peste tot, se călcau pe bătături, se luau de cap, a apărut chiar și o « salvare » cu « Crucea de Malta », pe care nimeni n-o lăsa să treacă ! Fetițe isterice care țipau, probabil un pic «magnetizate», Rambo de provincie în maieuri care-și arătau mușchii, bătrânei în pantaloni scurți și sandale de piele, matroane de 120 kg îmbrăcate în rochii multicolore și cu pălăriuțe în vârful cocului, tot felul de militanți ecologiști cu bărbi fluturând în vânt… mă rog, o defilare « à la Dubout » care ar fi meritat să fie imortalizată într-un clișeu istoric ! Iar noi, așezați în mijloc, cu cafeluța în mână, admirând această defilare, mai colorată decât cea care se desfășurase de dimineață pe Champs-Elysées !

Doina AIR 001_resizeInsă momentul tragicomic a fost marcat de nenumărații candidați care doreau să intre în restaurant pentru a vizita…un colț discret! Desigur că, atunci când ești înconjurat de mii de persoane care așteaptă de ore în șir momentul în care se vor putea ușura, chiar cu cea mai mare bunăvoință, nu-i poți lăsa sa traverseze restaurantul și să formeze o coadă. Chiar dacă scene grotești ți se derulează în fața ochilor ! Am văzut tinere jucând de pe un picior pe altul, implorând intrarea, domni serioși, care se strecurau, pretinzând că au luat masa la restaurant, trecători care propuneau să cumpere o sticlă de bere, în schimbul accesului mult râvnit ! Numai Dl. Popescu, așezat în pragul ușii, cu autoritatea lui naturală, departaja pe fericiții câștigători ai unui loc în finală, ajutat de intervențiile noastre zgomotoase : « Lasați-l să intre ! A mâncat la masa de lângă noi ! »

Ah ! Zâmbetul de satisfacție a celor care ieșeau ușurați din Paradisul aflat la subsol ! Un adevărat moment de împlinire spirituală ! Pentru că, poate mai mult decât operația în sine, ceea ce conta era…că am câștigat, acolo unde atâția alții suferă martiriul!

Unii se îmbulzesc și revendică, ... alții stau la masă și petrec!

Unii se îmbulzesc și revendică, … alții stau la masă și petrec!

Din păcate, chiar și momentele cele mai pitorești sau agreabile au un sfârșit !

A trebuit să ne decidem să plecăm : era aproape ora 1h00 și strada, încă acoperită de pahare de plastic, ambalaje de carton, cutii de bere… aștepta sosirea gunoierilor.

Metroul nu mai funcționa și aveam de parcurs vreo patru km până acasă !

Ce conta ! Ne-am distrat bine, am mâncat bine !

Vom reveni și la anu’, tot de « 14 juillet » !

Adrian Irvin ROZEI, Paris, iulie 2015

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *