După 50 ani…

Unul dintre motivele principale ale vizitei mele la Bucuresti din luna mai a fost sarbatorirea celor 50 ani dela bacalaureat.

Cum am fost elev in doua scoli (V-VII la “Spiru Haret” si VIII-XI la “Sadoveanu”), am avut ocazia sa particip la doua intalniri. Am fost, de altfel, impresionat, trecand prin Bucuresti, sa remarc grupuri-grupuri de persoane mai tinere sau mai in varsta, care ieseau din scoli, facultati… dupa sarbatoriri de 10, 20,30…ani dela absolvire.

Daca la “Sadoveanu” reuniunea a fost cert emotionanta (au participat cca. 45 persoane), la “Spiru” a fost de-a dreptul de neuitat!

Pregatirea a inceput inca de pe 15/02 si s-a derulat pe trei continente. Pentru ca, in afara fostilor colegi, inca in Romania, am incercat sa-i regasim pe cei dispersati…in lumea mare! N-a fost simplu! Mai ales cu colegele noastre, care, maritate fiind, si-au schimbat, uneori de doua sau trei ori numele, sau cu cei care le-au adaptat, in functie de consonantele obisnuite tarilor unde traiesc azi.

Totusi, pentru “SH 50”, cum am denumit intalnirea celor dela “Spiru”, am reusit sa dam peste 54 colegi, dintre care mai bine de jumatate se afla azi in afara Romaniei (USA, Canada, Franta, Germania, Elvetia, Israel, Spania, UK… ba chiar si Australia!) Au participat efectiv 40 colegi, unii dintre ei insotiti de sotii sau sotiile lor. Astfel am totalizat aproape 60 participanti. Desigur ca o astfel de participare masiva, pentru colegi care uneori nu s-au mai intalnit de jumatate de secol, presupunea o organizare logistica exceptionala. Si nu numai o simpla intalnire la o masa, cu cativa mici si o halba de bere!

In practica, intalnirea a durat un week-end: in prima zi, dela orele 12 a.m. la 12 p.m., intr-un complex rezidential din apropierea lacului Saftica, iar a doua zi, la invitatia unuia dintre fostii nostri colegi, in casa lui de pe malul lacului Snagov.

Descrierea “activitatilor” regrupate in aceste doua zile ar fi mult prea fastidioasa pentru a fi prezentata in detaliu! Amintesc totusi, din prima zi, in afara discursurilor de bun venit si a momenului de reculegere in memoria celor care ne-au parasit, proiectia unui film cu imagini “de epoca” montat de unul dintre colegii nostri, distribuirea unui badge individual, decorat cu un tablou pictat special pentru aceasta reuniune de alt fost coleg, inmanarea unei chei USB continand prezentarile individuale insotite de fotografii de ieri si de azi ale celor “regasiti”, precum si a unui dosar istoric continand biografiile, ba chiar si copia cataloagelor de acum 50 ani etc., iar din cea de-a doua zi, o plimbare de doua ore cu vaporul pe lacul Snagov, urmata de un barbecue monumental.

In ciuda acestui program impresionant, timpul ne-a parut tuturor mult prea scurt! Desi citisem fiecare prezentarile comunicate chiar inainte de intalnire, ramaneau atatea lucruri de povestit, amintiri de ieri, sau relatari din viata de azi a fiecaruia dintre noi, incat, in ultimile momente, inainte de despartire, am decis impreuna ca vom incerca sa ne revedem anul viitor. Insa, de aceasta data, intr-o alta ţara, probabil in Europa occidentala, oarecum “centrul de gravitate” al prezentei noastre in lume. Si, eventual, sa extindem intalnirea timp de cateva zile, sub forma unei vizite turistice a regiunii alese.

Desigur ca momentele de emotie ale unei astfel de intalniri au fost nenumarate! Si ca un sentiment de pudoare ne-a impiedicat, de multe ori, sa lasam drum liber tuturor trairilor fiecarei clipe. Cu atat mai mult cu cat, pentru noi, cei plecati in lumea mare, a fost o ocazie exceptionala de a regasi locurile si sentimentele adolescentei comune tuturor celor prezenti.

Voi aminti doar doua momente particulare:

-pregatindu-mi bagajele in vederea acestui voiaj, am dat oarecum intamplator, peste camasa cu care am plecat din Romania, acum aproape o jumatate de veac. Era, mai mult ca oricand, ocazia de a o imbraca, la reuniunea noastra, chiar daca acum e cam uzata la guler sau la mâneci!

SH 50 chemise roumaine 001

La întâlnirea din mai 2014, la București… și cu aceeași camașă în 1968, la Roma, pe lacul dela Villa Borghese

-una dintre colegele noastre a regasit scrisoarea trimisa, inainte de a parasi ţara, celei mai bune prietene, care ramanea in Romania. Fiecare intelege emotia regasirii lor cu ocazia reuniunii “SH 50” .

Iata povestea acestei scrisori:

La memoria es un espejo deformante! *

Nu ştiu dacă lucrurile s-au întâmplat chiar aşa, dar îmi dau seama că aşa le-am trăit eu, şi aşa le simt şi astăzi, după mai bine de jumătate de secol.

Noi trăiam la Bucureşti într-un foarte frumos apartament dintr-un imobil ce se găsea pe strada Dianei, chiar în spatele liceului « Spiru Haret ».

In 1954, am intrat în acest liceu, devenit de puţină vreme o şcoală mixta. Printre colegii mei de clasă m-am împrietenit cu mai multe fete, dar prietena mea cea mai bună a devenit Maria Dincă, Mia cum îi spunea toată lumea.

De fapt, familia mea trăia în această perioadă o situaţie foarte specială. De mai mulţi ani, noi cerusem autorizaţia de plecare din România, însă aprobarea se tot lăsa aşteptată.

Până când, în 1959, am aflat că paşapoartele cerute urmau să fie eliberate pentru că un general dela Ministerul de Interne reperase casa noastră şi obţinuse dreptul de a o ocupa după plecarea noastră. De altfel, generalul, de vreo 35 ani şi soţia lui, o tânară de 18 ani, însărcinată, au sosit şi s-au instalat cu noi în casă, în aşteptarea plecării noastre.

Numai că, drept atunci, eliberarea paşapoartelor a fost sistată.

Intretimp, Loly, soţia generalului, a născut un copil, iar mama mea a ajutat-o mult în această perioadă. Conlocuirea cu ei avea aspecte contradictorii : pe mine mă amuza mult plimbarea cu maşina generalului, care avea chiar şi un şofer ! In schimb, părinţii mei apreciau mai puţin când simţeau un puternic miros de ţuică fiartă cu mirodenii care umplea casa, mai ales că descoperiseră că această preparaţie se făcea în samovarul nostru de argint !

Văzând că nimica nu se mişcă, generalul a părăsit casa noastră, dar alţi militari i-au luat locul. Intretimp, ca să putem grăbi plecarea de cum vom primi paşapoartele, am vândut majoritatea mobilelor din casă.

In cele din urmă, în 1961, am primit autorizaţia de plecare şi am început să alergăm pe la toate autorităţile pentru a întreprinde nenumăratele formalităţi impuse. In toată această perioadă, militarii cu care locuiam în apartament, vrând să se asigure că nimeni nu le va lua casa, ne obligau să nu primim pe nimeni în vizită, drept care trebuia să ne întâlnim prietenii prin casele vecinilor !

După cum se cerea pe atunci, am refăcut complet casa, am zugrăvit-o şi am lăsat-o ca nouă, la plecare. Dar între timp, ne-am mutat la nişte prieteni, ca să se poată face lucrările.

Atunci i-am spus Miei că suntem pe cale de a părăsi ţara. Desigur că ea a fost foarte uimită, acest subiect, în ciuda prieteniei noastre, ne fiind abordat până atunci. Mia a început atunci să plângă fără încetare, spunându-mi că eram a doua ei prietenă care pleca definitiv.

In ziua plecării cu trenul, au sosit în casă tot felul de prieteni, să-şi ia « rămas bun » şi plângeau care mai de care. Tot aşa, la gară au venit mulţi prieteni care plângeau, deşi, pe atunci era periculos să-ţi manifestezi astfel de sentimente pentru trădătorii ce părăseau « paradisul comunist ».

In tren, în drum spre frontieră, citeam o carte foarte interesantă, dar înainte de a ajunge la graniţă, părinţii m-au obligat s-o arunc pe geam, fiindcă nu aveam dreptul s-o luăm cu noi. Au trecut ani de zile până am regăsit acea carte, ca să aflu sfârşitul istoriei!

La graniţă, când au început controalele, au descoperit că mama luase din neatenţie o linguriţă de argint; ne-au coborât din tren şi au declarat că nu mai putem pleca. Imi amintesc de tatăl meu, implorându-i să ne lase, mama plângând şi eu, foarte speriată.

Nu ne-au lăsat să ne urcăm iar în tren decât după ce, într-un gest de nebunie, tăticu’ a rupt linguriţa în două.

Trenul a plecat dinou şi-mi amintesc de un militar care saluta cu mâna la chipiu, noi care fluturam mâinile în semn de « rămas bun », iar eu îmi spuneam că nu ne vom mai întoarce niciodată.

Atunci i-am scris Miei şi colegelor o carte poştală de adio, în timp ce lacrimile-mi curgeau şiroaie, în care îi spuneam:

Dragă Mia,

Mă găsesc în tren şi mai am vreo oră până la graniţă. Mă uit pe fereastră şi mai văd poate pentru ultima data frumoasele peisaje ale României. Multe salutări colegelor. Pe tine te sărut mult şi nu te voi uita niciodată.

Micky

MICA Mia DincuAm revenit la Bucureşti după 52 ani şi am revăzut un grup de prieteni, printre care se afla şi Mia.

Nu mică a fost surpriza când Mia a adus cu ea toate scrisorile pe care i le trimisesem timp de doi sau trei ani şi, bine înţeles, cartea postală scrisă în tren.

Eu o purtasem în inimă toţi aceşti ani, iar ea păstrase toate scrisorile care ne uneau.

Prietenii ca cele din adolescenţă nu mai întâlneşti nicicând în viaţă !

Michaela Feldstein
27/04/2014

* « Memoria e o oglindă deformantă » – spune prietena mea Alina Diaconù, bine cunoscută scriitoare argentiniană, plecată din România câţiva ani înaintea mea, care locuieşte în continuare la Buenos Aires.

2 thoughts on “După 50 ani…

  1. Draga Adrian, articolul tau m a emotionai foarte mult. toti am scris, cum am luptat in viata, ce etape grele am trebuit sa infrintam, dar intradevar sa pastrezi 50 de ani o camasa, sau sa existe cele scrise ca ramas bun acum 54 de ani, fara ura,si plina de sentimentalism, m a emotionat si pe mine.S au trait periode foarte grele, toti am trebuit sa studiem din nou, si in alte limbi, in cazul ca am plecat din tara,dar copilaria, tinara si sanatoasa ai primilor ani, au ramas in noi, si de aia probabil am simtit toti aceasta emotie profunda.
    Scrisoarea lui Adrian Gavrilescu, cred ca reuseste sa descrie sentimentele tuturor.Nu stiu, si asta o spun foarte cinstit , daca se mai poate repeta asa o intilnire emotiva.Suntem oameni de aproape 70 de ani, si in fond nu avem absolut nimic in comun, decit emotia care ne a cuprins pe toti in acele momente de rintilnire dupa 50 de ani.Va multumesc din inima la toti, v am dus toti cu mare dragoste si dorinta de revedere.Dorinta mi s a indeplinit deplin

  2. Draga Adrian,
    povestea ta e povestea mea: cerere de plecare, asteptat, pasapoarte, impachetat, lasatul acolo al unor carti pe care n-am putut sa le luam, la vama vamesii cu niste halate enorme, pina la podea, cu buzunare interne tot pina la podea, in care un cartus de Kent disparea ca nimic, aprecierea ca tacim de alpaca e de argint, pina cind si-au luat banii si tigarile, plinsetele la gara, frica in tren ca tot se mai poate intimpla ceva, vama din tren la Curtici, si gestul de : acum puteti sa ma pupati in cur, si prietena lasata cu promisiunea ca ma intorc.
    Deosebirea la noi, a fost ca m-am intors cu prima ocazie, am facut cerere de casatorie, si …. dupa numai patru ani am capatat aprobarea. Anul asta s-au facut 38 de ani de atunci.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *