Directorul Relaţiilor Inumane

Cronică pseudo-cinematografică

Timp de zeci de ani, pe când lucram în cea mai importantă întreprindere franceză, mă aranjam să strecor în mijlocul unei conferinţe, conversaţii sau reuniuni, cu aerul cel mai serios posibil, atunci când se vorbea despre “Serviciul personalului”, formula “Direcţia Relaţiilor Inumane”.

În mod straniu, această formulă şocantă, repetată de zeci de ori, nu a fost relevată de niciunul dintre interlocutorii mei! Oare ei au considerat-o ca un simplu lapsus? Sau n-au înţeles care era adevărata ei semnificaţie? Ori poate că au preferat să se prefacă chiar că n-au auzit-o, mulţumiţi că cineva spune, în fine, adevărul? Sau preferau, pur şi simplu, să evite o discuţie jenantă?

În tot cazul, în toţi aceşti ani m-am întrebat cum se face că, deşi nu se exersau asupra membrilor serviciilor “Personal” – devenite cu anii, în mod pompos, “Direcţii ale Resurselor Umane” – presiuni ca cele dintr-o ţară comunistă, încet-încet se ajungea la aceeaşi cultură a secretului, a delaţiunii, a dosarelor confidenţiale…

Oare “funcţia crează organul”? Oare simplul fapt de a lucra într-un serviciu condus de “tovarăşi cu funcţii de răspundere*” te face să ai sentimentul că deţii o parcelă din această “răspundere” şi te transformă în secretos şi insensibil?

Profitând de faptul că toţi colegii mei ştiau de unde vin şi că puteam fi scuzat din cauza traumelor tinereţii, nu o dată am propus, în mod fals naiv, directorilor succesivi să ne lase să ne consultăm… dosarele “de cadre”, pardon!, cele ale “Direcţiei Resurselor Umane”! Toţi au eschivat subiectul!

Până când, unul dintre directorii generali, cu care, e drept, mă cunoşteam de zeci de ani, mi-a răspuns în mod direct: “Chiar dacă vi le-am da, tot n-ar fi complete!”

Atunci am înţeles că autoritatea în întreprindere, chiar şi în societatea liberală, nu este bazată doar pe competenţă, ci şi pe codoşlâcurile care trebuie ascunse personalului, prin activitatea secretoasă a “Direcţiei Relaţiilor Inumane”.

* * *

Aceste gânduri, demult abandonate, îmi reveneau în minte după ce vizionasem filmul “Le voyage du directeur des ressources humaines”, care se va numi “Misiunea Directorului de Resurse Umane”, când va fi prezentat, după 4 februarie 2011, pe ecranele din România.

Filmul realizat de Eran Riklis, un cunoscut regizor israelian, remarcat în precedentele sale realizări prin maniera neconvenţională de a prezenta ţara sa, este traducerea cinematografică a unui best-seller publicat în 2004 de Abraham B. Yehoshua. Cartea acestui renumit scriitor israelian, cu un titlu tot atât de puţin atrăgător ca şi cel al filmului lui Riklis, prezintă o diferenţă fundamentală faţă de realizarea cineastului israelian: dacă în carte prima parte a acţiunii se petrece la Ierusalim, cea de-a doua se desfăşoară într-o ţară nedefinită, probabil în lumea slavă, dacă judecăm după numele personajului care declanşează intriga romanului, Julia Ragaïev.

Din contra, în filmul lui Eran Riklis lucrurile sunt clare.

O lucrătoare necalificată din principala brutărie industrială dela Ierusalim, Iulia Petrache, a fost ucisă într-un atentat terorist din oraş. După o săptămână dela acest eveniment, brutăria este acuzată de un jurnalist în căutare de senzaţional de “tratament inuman” pentru că nu a intervenit şi a abandonat o lucrătoare imigrată din România, fără niciun membru al familiei în Israel.


Responsabilul tehnocrat e confruntat cu o lume care-l uimeste la fiecare clipa!

Pentru a-şi răscumpăra greşala şi, mai ales, ca să-şi redoreze blazonul, patroana brutăriei decide să plătească toate cheltuielile de înmormântare şi cere directorului resurselor umane să însoţească sicriul în România, până la locul ei de veci. Acesta, care acumulează problemele familiale şi la lucru -divorţ în curs, neînţelegere reciprocă în relaţiile cu fiica sa, lipsă de interes pentru o funcţie care nu i se potriveşte – se trezeşte în cadrul neaşteptat al unei curse de mai bine de o mie de kilometri prin România de azi.

O ţară “nici în Orient, nici în Occident” după cum repetă fără încetare consulul israelian – alt personaj pitoresc aflat între două lumi – care se presupune că trebuie să-l ajute în acest “road movie” dezlănţuit.

Personajele pe care le întâlneşte directorul resurselor umane pe parcursul său – un tată iresponsabil, un fiu abandonat în plină criză de adolescenţă, un “viceconsul” decorativ, dar fără nicio consistenţă, emoţionanta mamă a victimei – nu poartă, în mod straniu, niciun nume! Nici chiar jurnalistul israelian, gata să calce pe cadavre pentru a obţine reportajul senzaţional, atitudine pe care o justifică avansând teorii umanitare, deplasate în context.

Totuşi, toate aceste personaje de “Panopticum” contribuie, fiecare cu o mică pietricică, la aducerea directorului inuman al resurselor umane pe drumul umanităţii! Şi comportarea lui finală este diametral opusă celei pe care ar fi avut-o, cu siguranţă, omul pe care l-am cunoscut la începutul filmului.

* * *

Mărturisesc că filmul lui Eran Riklis m-a impresionat profund.

Şi nu sunt singurul, pentru că el a acumulat distincţiile naţionale şi internaţionale, primind la Locarno, unde a fost prezentat “hors concours”, premiul publicului, iar în Israel, cinci “Ophir Awards” – echivalentul israelian al “Oscarului” – pentru cel mai bun film, cea mai bună regie, cel mai bun scenariu, cea mai bună actriţă într-un rol secundar (femeia consul întruchipată de o interpretă de origine română, Rosina Cambos) şi cea mai bună coloană sonoră.

De altfel, coloana sonoră, în parte cântecele Mariei Tănase, reuşeşte o sinteză neaşteptată între starea de spirit al “DRU” şi peisajul profund românesc.

Este uimitor şi tot atât de neaşteptat cum acest regizor a reuşit în numai 21 zile de turnare petrecute într-o ţară cu care, a priori, nu are niciun punct comun, să distileze şi să redea atmosfera României de azi. Într-un film care îmbină, după cum spun criticii francezi, “autoderiziunea israeliană cu umorul tragi-comic şi absurd al cinematografului românesc”.

Eran Riklis mărturiseşte, de altfel, într-un interviu că “m-am îndrăgostit de România dela primul meu voiaj acolo… E o ţară profund cinematografică, tot atât din punct de vedere al locurilor, cât şi al oamenilor.” Şi adaugă: “Am căutat repede să descopăr mai mult despre obiceiurile lor, umorul, umanismul şi complexitatea lor.

Se poate spune că cineastul a reuşit într-un timp record să înţeleagă şi să redea ceea ce numai artişti români, dar care au profitat de distanţarea oferită de o experienţă de viaţă în Occident, au realizat până acum. Mă refer la un Nae Caranfil sau Radu Mihăileanu.

Desigur că analiştii occidentali au fost mai puţin interesaţi de aspectul “românesc” al filmului. E mai bine să trecem sub tăcere comentariile criticului canadian care a constatat că filmul se petrece… în Rusia!

Însă comentariile principale ale criticii occidentale se referă la dezumanizarea lumii în care trăim. În fond, în film sunt puse faţă în faţă două lumi: una, cea simbolizată de brutăria unde totul funcţionează “ca pe roate” şi unde o victimă a terorismului poate fi abandonată timp de o lună, şi cealaltă, reprezentată de satul care înoată în glodul iernii, dar unde toată aşezarea participă la durerea celor plecaţi în depărtări.

“Toţi avem o misiune in viaţă. Şi, dacă nu ne-am descoperit încă una, ar trebui să ne dorim să o găsim. Cred ca misiunea mea este aceea de a încerca sa scot în evidenţă vieţile oamenilor, să urmăresc schimbările din societate, să privesc adânc şi puternic în inimile şi minţile oamenilor, să pun oglinzi în faţa noastră, să sugerez opţiuni noi şi alternative la concepţii tradiţionale, fixe şi statice. Misiunea mea este să fac filme”, spune Eran Riklis în acelaşi interviu.

De această dată el şi-a atins ţinta.

Pentru că ne-a făcut să medităm la maniera de a reumaniza chiar şi un “Director al Relaţiilor Inumane”!

Adrian Irvin Rozei, Paris, ianuarie 2011

___
NOTE
* Aşa erau numiţi, într-o epocă de tristă memorie, de către autorităţi, cei care făceau parte din casta privilegiaţilor sistemului

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *