Din mahalaua Dichiului…

In anul 1959, cu ocazia împinirii a 500 ani de atestaţie documentară a existenţei oraşului Bucureşti, Muzeul de istorie a lansat un concurs pe această temă, printre elevii şcolilor bucureştene. 

Profesorul nostru de istorie – eram pe atunci elev la Liceul « Spiru Haret » – ne-a propus să participăm.

Desigur că un efort suplimentar în vederea studierii, pregătirii, redactării… unui material consistent, nu mă atrăgea în mod deosebit. Insă, cum eram elevul favorit al profesorului Necşulescu, n-am putut refuza. Cu atât mai mult cu cât tatăl meu mi-a promis să mă ajute. 

El înţelesese perfect funcţia educativă a acestui proiect : să înveţi cum se studiază o problemă şi cum se redactează documentul de prezentare al studiului realizat. Puţin contează dacă e vorba să analizezi… petele din soare sau fabricarea sarmalelor în foi de varză! Metoda este aceeaşi! 

Am ales subiectul: “Monumentele istorice ale raionului 1 Mai”. 

Acest subiect prezenta avantajul, în afara cercetărilor bibliografice, de a-mi da ocazia de a vizita câteva monumente sau lăcaşuri istorice, uşor accesibile cu mijloacele de transport sumare de care dispuneam pe atunci. 

Astfel, am descoperit şi vizitat diferite palate, monumente, biserici… pe care altfel le-aş fi ignorat cu desăvârşire.

Printre ele, Mânăstirea Plumbuita, biserica Icoanei, Şcoala Centrală de fete (pe atunci “Zoia Kosmodemianskaia”!) etc., etc. 

După ce am redactat documentul cerut, cu ajutorul esenţial al tatălui meu, mai ales pentru desenele şi schiţele de amplasament necesare, am trimis studiul meu la Muzeul de istorie al oraşului Bucureşti. 

Spre marea mea surprindere, după câteva săptămâni, am fost înştiinţat că… mi s-a decernat Premiul II !

Am fost cu atât mai fericit cu cât Premiul I fusese câştigat de Matei Cazacu, colegul meu de clasă, care avea să devină un eminent istoric şi scriitor, atât în România, cât şi în Franţa. 

Matei Cazacu, cu care am vorbit, nu demult, despre această “aventură”, afirmă că niciunul din noi nu a luat Premiul I! Asta, pentru că, amândoi, aveam o “origină socială nesănătoasă”! Şi că, deci, am împărţit împreună Premiul II. Sunt, în consecinţă, cu atât mai flatat! 

Cu toate astea, nu m-am dus, până astăzi, să-mi ridic premiul!

De ce? Poate pentru că, între depunerea studiului şi decernarea premiului, profesorul nostru de istorie se schimbase. Noul profesor, Ştefan Berciu, poreclit “pipă” sau “buzoi”, din cauza unei excrescenţe puţin estetice pe partea inferioară a gurii, datorită probabil abuzului de tutun, cunoscând febleţea lui Necşulescu pentru mine, nu mă putea înghiţi. Drept care, a minimizat cu bună ştiinţă importanţa acestui eveniment, care totuşi punea în valoare şcoala noastră. 

Totuşi, 15 ani mai târziu, când am revenit pentru prima oară la Bucureşti, şapte ani după ce părăsisem definitiv România, trecând pe la Palatul Suţu, m-am interesat la direcţia Muzeului dacă premiul şi lucrarea mea mai erau disponibile pentru consultare.

Mi s-a confirmat existenţa lor în arhive şi, foarte mulţumit, nu m-am mai ocupat de acest subiect! 

                                             *   *   *

Printre subiectele abordate în lucrarea mea de acum şase decenii, unul m-a intrigat: Biserica Dichiu-Tirchileşti! 

De ce? Mister! Probabil şi din cauza numelui “à ralonge” sau pentru că, deşi se afla la o aruncătură de băţ de locuinţa mea, nu pusesem piciorul acolo niciodată.

Cu toate că, în acea vreme, începusem, împreună cu vărul meu Costin Cazaban, o operaţie denumită, cu o expresie codificată, “încurcă lume”! 

Despre ce era vorba?

Plecând de la ideea că “dacă într-o zi vom fi urmăriţi de nişte bandiţi, trebuie să cunoaştem toate subterfugiile pentru a ne ascunde, în oricare cartier din oraş”, am început să batem cu piciorul toate colţurile urbei noastre! 

Excelent pretext pentru a descoperi locuri puţin cunoscute, în afara axelor majore de circulaţie, perle arhitecturale ascunse, urbanizări avangardiste sau chiar magazine sau cârciumi originale. Şi, Dumnezeu ştie!, că Bucureştiul colcăie, chiar şi azi, de astfel de rarităţi! 

Insă, dacă nu m-am dus decât rareori în zona “mahalalei Dichiului” este poate şi pentru că eu, locuind în “mahalaua Popa Chiţu”, era o oarecare “concurenţă” între aceste cartiere vecine. Desigur că, pe atunci, nu cunoşteam aceste detalii istorice. Cu atât mai mult cu cât tot ce era legat de biserică era un subiect tabu.

Cu toate că am frecventat, în mod regulat, Piaţa Gemeni, de pe strada “Teilor”, devenită “Vasile Lascăr”, cu numele schimbat de comunişti în “Galaţi”, redevenită azi “Vasile Lascăr”! Sau străzile “Romană”, devenită “Mihai Eminescu”, şi “Viitorului”…! Straniu! Există şi unele denumiri care n-au fost schimbate (încă)! 

Insă altele, au profitat chiar de 4 sau 5 nume, în doar jumătate de secol !

Exemple ? Nenumărate ! Selecţionez :

  • str. Wilson, devenită Kirov, apoi Oneşti, pe urmă Gheorghiu-Dej, azi Dem. Dobrescu !
  • Piaţa Jianu, devenită Adolf Hitler, apoi I.V. Stalin şi Aviatorilor, azi Charles De Gaulle ! Dacă nu mă înşel, a trecut şi prin « Mareşal Antonescu », câtăva vreme !
  • Parcul Carol II, devenit Herăstrău, azi numit (nu ştiu de ce?) « Regele Mihai I » !

Cât despre zona bisericii Dichiu, un prieten care a copilărit acolo mi-a spus :  “…cartierul “Dichiu” (de numele Tirchileşti n-am auzit nici odată, până după ’90”).  

Puţin contează!

Unchiul Google, care le ştie pe toate, ne explică:

“Biserica Dihiu este o biserică ortodoxă din București, situată pe strada Icoanei nr.72, colț cu strada Comanita și în apropierea străzii Mihai Eminescu.

Prin tradiție, biserica Dichiu – Tirchilești a avut drept ctitori un monah, “dichiu” (administrator, iconom sau intendent al unei mănăstiri, înainte de secularizarea averilor mănăstirești din 1863) al Mitropoliei Țării Românești, și pe Tirchilă, ce au dat și numele cartierului.

Aflat pe atunci cu mult în afara orașului, lăcașul a funcționat inițial ca schit de călugări. Datorează forma actuală modificărilor din 1880, când a fost prelungită și s-a ridicat o turlă de lemn peste pronaos. Se remarcă medalioanele exterioare, cu picturi înfățișând imagini de sfinți. Biserica a fost ridicată între anii 1773-1775 sub hramul Adormirea Maicii Domnului și Sfântul Nicolae. Este o biserică mică, referitor la construcție dar impunătoare din punct de vedere spiritual.” 

Dacă, în ultimii ani, trec prin acest cartier în mod regulat, nu este numai pentru că locuiesc, de fiecare dată când trec prin Bucureşti, în cartierul copilăriei mele, dar şi pentru că, în această zonă, mai poţi savura ambianţa oraşului tradiţional, cel pe care l-am cunoscut acum mai bine de o jumătate de secol.

Aici, nu întâlneşti monumente excepţionale sau opere de artă nemaipomenite!

Mai degrabă, o colecţie de case de mici dimensiuni, deseori “presărate” prin grădini orăşeneşti, un amestec de stiluri de la 1900, trecând prin “art nouveau”, “art déco”, stil “neoromânesc” şi ajungând la modele anilor ’60 sau 2000. Tocmai acest eclectism face şarmul locului!

Chiar dacă, uneori, putem regreta lipsa de gust manifestată în construcţiile recente sau culorile ţipătoare cu care unii dintre proprietari şi-au împopoţionat vilele!

Insă această zonă a inspirat şi pe alţi admiratori ai “genului eclectic”, cum îl numesc “specialiştii”, când nu ştiu cum să categorisească o faţadă sau un cartier, care nu se încadrează în şabloanele lor!

Cartierul ascunde şi meserii rare sau neaşteptate!

Am avut deja ocazia de a menţiona acest subiect, vorbind despre:

« Bucureştiul văzut de un străin » … o culegere de desene executate de un diplomat danez, Christian d’Auchamp, în post la Bucureşti în 1981. 

Vezi : „Ştie ţăranu’ ce-i şofranu’!”

Insă, acum, am descoperit o altă perlă cam uitată a memoriei bucureştene !

Este vorba despre “Catastih de bucureştean” de Nicolae Vătămanu.

Am în mână un exemplar tipărit de « Editura Litera » în 1980.

Aş zice că este « originalul » operei acestui pasionat admirator al urbei noastre. Pentru că el a fost publicat la numai 3 ani după dispariţia tragică a autorului. Iată cum este prezentată această operă în prefaţa ediţiilor anilor 2000.

“Nicolae Vatamanu s-a nascut la 29 noiembrie 1897. A murit in Bucuresti, intr-un bloc prabusit la cutremurul din 1977.

A fost un doctor cunoscut. A scris numeroase si valoroase carti despre istoria universala a medicinii.

A facut mii de fotografii in Bucuresti, a scris carti despre orasul lui. Fotografiile s-au pierdut la cutremur.

Au ramas volumele cu povestiri despre lumea, locurile si obiceiurile de altadata din Bucuresti.”

In capitolul final al cărţii, intitulat: “Cârciumi de odinioară”, Dr. Vătămanu menţionează şi cartierul Dichiu. Cu frazele următoare:

“Şi ca să încheiem aceste evocări, am lăsat pentru la urmă o cârciumioară, cum poate că nu erau două în Bucureşti, cârciuma lui Moş Pascali. Se afla în mahalaua Tirchileştilor, una dintre cele mai habotnice din oraş, adică mai înrădăcinată în obiceiuri apărate cu harţag. Era vestită pentru curăţenia ei, pentru calitatea vinului şi pelinului, dar şi pentru curiozităţile, demne de laudă, ale bătrânului cârciumar.

Cineva care a cunoscut şi cârciumioara şi pe negustor, scriitorul C. Corso, povesteşte cum într-o zi din anul 1912 gusta un pahar de vin în cârciuma lui Moş Pascali, dimpreună cu Iancu Popescu, redactor şef la “Universul”…

Intâmplarea făcuse ca tocmai în acea zi , Moş Pascali să fi fost dus la locul odihnei de veci. Mulţimea de fini şi de prieteni ai unchiaşului se întorsese la cârciumioara din Dichiu, şi, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, a fost adus vinul rece din pivniţă şi fiecare a luat parte, cu cuviinţă, la vorba care s-a încins. Şi ce s-ar fi putut spune altceva, decât despre Moş Pascali? De la o vreme însă au tăcut toţi, fiincă vorbea Iancu Popescu.”

Din spusele redactorului şef de la “Universul”, am aflat şi eu lucruri pe care nu mi le explicam de vreo şase decenii!

De exemplu, cum se face că, de câte ori mama mea mă trimetea să cumpăr borş, îmi spunea : « Du-te la Făgădău ! Acolo e o femeie care umple borş. E întotdeuna proaspăt ! »

Pentru mine, “la Făgădău” îmi amintea versurile lui Şt. O. Iosif:

“…  La Făgădău.

La Nodul rău

 Sus la răscruci.

 Vin trei haiduci

 Pe cai mărunţi….

Se duc uitaţi

Cei trei fârtaţi

Săltând în şa

Plutind aşa

 Ca trei stafii!…”

Asta nu-mi prea plăcea! Cine ştie peste ce poţi da acolo, la Făgădău!

Totuşi, borşul îmi plăcea atât de mult încât acceptam să merg “la Făgădău”. Insă cum, după primul drum, am revenit acasă cu… jumătate din sticlă goală, mama mea a înţeles unde dispăruse lichidul acru şi, cu următoarele ocazii, îmi dădea două sticle! Astfel, recupera, cel puţin, un litru de borş!

In fine, după atâta vreme, am aflat din spusele lui Iancu Popescu de unde vine denumirea “la Făgădău”!

“Moş Pascali… a închis prăvălia şi a căutat să se chivernisească în altă parte. A încercat în mai multe locuri până ce a bătut la o uşă care i s-a deschis: la Hagi Ghiţă Făgădău, negustor bătrân, al cărui nume îl mai păstrează încă răspântia străzii Romane (Mihai Eminescu) cu strada Teilor (Galaţi). Acesta l-a ascultat şi, ştiindu-l cine este, i-a înlesnit o sumă de bani, ca să se pună pe picioare. Moş Pascali a găsit pe aproape o cârciumioară mică şi veche, a bisericii Dichiu. Avea pivniţă bună, uscată şi răcoroasă. S-a dus să-şi caute marfa la podgoreni de încredere şi s-a făcut cârciumar.”

Nu căutaţi degeaba cârciuma lu’ Moş Pascali!

In anul când a murit Moş Pascali, s-a dărâmat şi cârciumioara. Pe locul ei s-a înălţat Ateneul Dichiu, în care funcţionează de mulţi ani un cinematograf.” In anii ’70, el se numea “Viitorul”, azi “Sala Hermitage”!

«Mă sfiesc s-o scriu, dar mă întreb dacă n-ar fi posibil ca acolo unde veneau Caragiale şi Sadoveanu, să se aşeze o plăcuţă oricât de mititică pe care să se scrie doar atât: “ Aici a fost cârciuma lui Moş Pascali, unde se bea un pelin fără pereche”. »

*   *   *

A trecut de atunci mai bine de un veac!

Iubiţii mei prieteni se plâng toată vremea : « Cartierul e o ruină ! Nu s-a făcut nimic de treizeci de ani! »

Ei uită să spună că zeci de case au fost refăcute, chiar dacă rămân alte zeci încă nerestaurate, cu faţade leproase sau în ruină !

E drept că nu mai întâlneşti aici cârciumi ca cele ale lui Moş Pascali !

Ele au fost înlocuite cu restaurante, uneori italieneşti, libaneze, iraniene… sau de aiurea!

Insă, tot aici, poţi găsi un restaurant “à la mode”, cu specialităţi de “zahana gastronomică”. Şi asta, încă din 1998!

Era locul preferat al prietenului meu, Mihai Oroveanu. Acolo s-au reunit amicii lui, după ce l-au condus pe ultimul drum.

De altfel, prezentarea restaurantului, preluată din « Dilema veche », este semnată de Andrei Pleşu, amicul inseparabil al lui Mihai Oroveanu.

Sunt sigur că la masa de “adio” din 2013 s-a vorbit mult despre Mihai, exact ca după înmormântarea lui Moş Pascali. Din motive de sănătate, n-am putut  participa, atunci.

Insă, revin la “Zexe” în mod regulat.

Şi nu numai pentru că aici sunt, într-un fel, “în mahalaua mea”!

 

                                           Adrian Irvin ROZEI

                                         Boulogne, noiembrie 2019 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *