Dela opaiț la celular… (I)

Nu demult, un prieten îmi atrăgea atenţia că există locuitori ai Bucovinei care, fără să fi părăsit vreodată casa în care s-au născut, şi-ar fi putut schimba cetăţenia de şase ori, în 80 ani!

Am întâlnit, nu demult, în Bucovina românească, o persoană care a trait tot atâtea schimbări de identitate, presărate în plus cu nenumărate aventuri demne de un roman în genul „Orei 25”.

L-am cunoscut pe Dl. Carol Ludovic Lemne mulţumită prietenilor mei care locuiesc în acelaşi bloc cu el la Suceava. E drept că citisem un articol care vorbea, acum un an, despre acordarea titlului de cetăţean de onoare al oraşului cu ocazia împlinirii vârstei de o sută de ani. Însă, cu greu mi-aş fi putut imagina că un secol de viaţă poate fi presărat cu atâtea evenimente tragice sau comice. A fost destul să discutăm numai câteva minute pentru a avea revelaţia că o astfel de mărturie nu trebuie pierdută cu niciun preţ. L-am rugat deci să-mi povestească pas cu pas aventura vieţii sale. Şi iată ce mi-a spus:

Carol Ludovic Lemne: M-am născut pe 5 august 1909 în satul Lisaura, judeţul Suceava. Acolo am locuit până în 1914, când tatăl meu a fost mobilizat în armata austriacă şi a plecat pe front. Noi, mama cu un frate şi o soră, ne-am retras în casa noastră din Suceava. Tata era funcţionar imperial şi a fost un fel de grănicer pe apa Sucevei. În austriacă îi spunea „K. und K. Finanzoberausseher”.

Deci în 1914 a plecat pe front. Tata a căzut prizonier în munţi, lângă Mestecăniş. Fusesem ocupaţi de către armata imperială rusă.


Într-o zi vine cineva din oraş, casa noastră era la margine, şi zice: „Vin prizonierii de pe front!” Mama a pregătit merinde, ţigări…. Am aşteptat la colţ, lângă biserica Sf. Dumitru, vreo trei zile. Într-o zi a sosit o coloană şi am avut norocul că tata era în ultimul rând, escortat de armata imperială rusă. Autoritatea rusă ne-a lăsat să mergem cu prizonierii până la tribunal. Acolo i-a cartiruit în fosta închisoare şi noi am plecat acasă. Asta a fost după amiază.

Pe înserat, vine bunica, mama lu’ mama mea, care locuia alături, şi zice: „Angelica, ia-ţi copiii şi mergem – eu am nişte ruble – la tribunal să-l rugăm pe comandantul rus să ne dea voie să vorbim cu Rudolf.” Şi aşa am făcut! Dar bunica era prevăzătoare! Pe timpuri, femeile purtau nişte fuste până-n pământ, s-a băgat cu două din astea şi la fel pe cap broboade. Ne-am dus la comandantul rus şi ne-a dat voie. Am intrat într-o celulă şi am stat cu tata. Pe parcurs, bunica a început să-i propuie , când va fi vorba de plecare, să se îmbrace cu ele şi să plece. Dar tata a refuzat! Aşa că, spre dimineaţă, a venit ofiţerul şi ne-a dat afară. Ne-am luat rămas bun. Apoi tata a plecat în Siberia. A lucrat în nişte mine în care se extrăgea materia primă pentru fabricat plumb.


Carol Ludovic Lemne cu fotografii de familie din secolul XIX

Noi trăiam în casa părintească.

Într-o noapte, bate cineva la geam şi strigă: „Angela!” Mama se uită şi vede un om cu o bărbie… Peste gard
era casa bunicilor. Lângă gard era un coşar în care se punea porumb. Acolo era legat un câine de-al nostru, care era adus dela Teşov. Omul care striga dela fereastră era tatăl meu. A văzut că nu răspunde nimeni, a deschis portiţa şi a trecut pe lângă casă; s-a jucat cu câinele. Mama a rămas mirată, pentru că acest câine era foarte rău, nu primea pe nimenea, chiar dacă îi aducea de mâncare! După câteva secunde, tata a trecut portiţa şi tocmai ieşea bunicul, care avea vite, să le dea de mâncare. S-au îmbrăţişat. A venit imediat o mătuşe: „Vezi c-a venit Rudolf!” Era tata, un om c-o barbă, cu nişte bocanci grei şi c-un miros deosebit.

Ne-a luat în braţe şi noi… ne înstrăinasem. Cu timpul, ne-am împrietenit! Profitase de o convenţie internaţională când au liberat toţi prizonierii. A venit însă bolnav de inimă în 1918 şi în 1919 a şi murit.

Au rămas patru copii. Din avute, din neavute, ce-a mai vândut mama, ne dăduse la şcoală pe mine şi pe sora mea, că ultimul frate, nascut în 1919, era mic. Şcolile fuseseră închise pe timp de război şi mama mă dăduse la o învăţătoare particulară. Am dat examen in clasa III-a şi a IV-a şi am intrat la liceu. Am făcut un an pregătitor pentru limba română. Am mai făcut o clasă şi a doua, dar pe urmă nu s-a mai putut pentru că mama n-avea posibilităţi.

M-a dat ucenic la uzina electrică. Am făcut ucenicia din 1923 până în 1926.

Pe urmă am dat examenul şi, aşa era obiceiul, că dimineaţa, când se plătea lucrul, stăteai în spatele lucrătorului şi eu stăteam în spatele meşterului meu.

Zice: “Vino încoace! Uite carnetul; de azi încolo ai voie să fumezi!” Mi-a dat şi o ţigară. „Dar să ştii că nu avem locuri. Trebuie să-ţi cauţi de lucru.”

Am venit acasă, i-am spus mamei; mama necăjită. Umblam prin oraş şi zice unu’: “Măi, la Roman e o fabrică de zahăr. Să mergi, poate găseşti de lucru!” Şi din puţinul care-l avea mama, mi-a dat nişte bănuţi.

M-am dus la Roman. Am intrat. „Bună ziua! „„Bună ziua! Ce e?” „ Sunt cutare şi cutare şi vreau să mă angajez.” „Actele!” I-am dat actele. Ala zice: „Mă, tu ce eşti? Român, jidan, neamţ…?” Eu nu-mi pusesem niciodată problema „ce sunt”! Zic: „Dle., eu asta sunt!” „De ce religie?” „Catolic” „Eşti neamţ! Nu te angajăm!” „De ce?” „Decât să câştigăm cu un străin, mai bine pierdem cu un român!”

Acasă vorbisem nemţeşte, pentru că tata era funcţionar de Stat şi biroul lui era chiar în clădirea în care locuiam. La noi se vorbea curent şi româna şi germana. Când s-a instalat administraţia română am fost entuziasmat să văd că toată lumea cânta “Trăiască Regele!”

În 1926, m-am trezit în gară la Roman şi am început să plâng pentru că aveam puţini bani şi mi-am spus: „Ce fac acum? Unde să mă mai duc?”

Şi cum stăteam acolo, aşa, vine un cetăţean cam zăbălos, nu ştiu cum mi se părea mie, şi zice: „Ce-i cu Dta.?” Zic: „Uite Dle. Aşa şi aşa!” „Nu mai plânge, că vii cu mine. Te angajez eu!” „Da’ cine sunteţi?” „Eu sunt inginerul Wasserman dela Steaua Română din Moineşti şi sunt şeful schelei Tazlău.” „Da, dar nu-mi ajung banii…” „Nu-i nimic!”

M-a luat şi m-a angajat pe valea Tazlăului, ca electrician. Acolo era o mică centrală electrică, era cam o mizerie… Eu, făcând curat pe acolo, am schimbat firele.

Într-o zi, vine directorul dela Moineşti în inspecţie. Eu eram în spatele tabloului şi încărcam lămpile cu un acumulator. Îl aud pe director că întreabă: „Ce se întâmplă aici?” Şi Wasserman spune: „Am un băiat bun.” „De unde este el?” Eu ies de acolo. „Bună ziua! Cum te cheamă? Câţi ani ai? Unde ai învăţat?” „Bine! De mâine eşti numit electrician în atelierul central dela Moineşti.

Aşa m-a luat la oraş, pentru că asta era la ţară. Am primit locuinţă, gazul şi lumina gratis, un salariu bunicel. Aşa că am chemat şi pe mama şi pe fraţii mei, acolo. Am lucrat acolo până în ’31.

Atunci a fost o criză mare, s-a oprit şantierul şi ne-a concediat. Mama, grijulie, mai strânsese bănişori ş-a fost bine, c-am avut bani să plecăm acasă.

Am venit acasă…, dar să revin. Cât timp am fost ucenic, maistrul meu era operator la un cinematograf mut. El era cam afemeiat, avea drăguţe şi mă punea pe mine să lucrez în locul lui. Deci învăţasem să lucrez.
Am venit la Suceava şi era nevoie de un operator. Apăruse filmul sonor, dar eu la Moineşti, de prin reviste, învăţasem ceva electronică şi-mi era uşor. M-am angajat la cinematograful „Dom Polski”, cu film ataşat pe o placă mare. Am lucrat acolo din ’31 până în ’36.

La Suceava erau trei cinematografe: unu’ aparţinea unui professor, Dalfen, mai era lângă Dom Polski un cinematograf, „Unirea”.

M-am însurat în ’35, în ’36 a venit pe lume o fetiţă, Brigitte. Tot în ’36… noi aveam o bucată de pământ, afară din oraş. Era pe timpul când se prăşea porumbul şi femeile organizaseră pe grupe, un fel de clacă: astăzi mergem la tine, pe urmă la mine… Au pus nişte borş la fiert, m-au lăsat să-l păzesc şi au plecat. Ca după un timp, mama plecase pe la 6, pe la 8 sau 9, vine o trăsură. Se dau jos două persoane. „Aicea cine stă?” Zic: „Cutare şi cutare.” Doamna, mai energică, mă împinge, intră-năuntru în camera mare, unde era fotografia noastră, pe care o să v-o arăt acum. Zice: „Tu ştii cine sunt ăştia?” “Da, asta-i tanti Maria dela Târgovişte.” „Ia uită-te la mine!” „Par-că sunteţi Dvs.!” „Da’ mama ta unde-i?” „Mama-i pe câmp!”

A trecut în bucătărie; era mai sărăcăcios. Se uită ea încolo, încoace, bagă mâna-n poşetă, scoate nişte bani şi zice: „Măi, te duci pe câmp la mama, dă-i banii ăştia să se ducă să cumpere ceva de mâncare că nouă ne e foame şi să spui c-a venit mătuşa, să vină acasă.” M-am dus, am adus-o pe mama, bucurie! Au stat vreo două zile pe la noi ş-au plecat.

După un timp, primesc o scrisoare să vin că mi-au aranjat serviciu. M-am dus la Târgovişte prin parohia catolică, cu o doamnă care era femeie de serviciu la un inginer pe acolo.

M-am angajat la societatea „Concordia”* ca electrician. Pe vremea aia, erau câteva societăţi petrolifere. ASTRA era cea mai mare, Steaua Română, Concordia, Mobil Oil, Petrolul…

Am adus-o pe Livia şi copilul, pentru că am primit locuinţă la Moreni. În 1939, a venit pe lume fiul meu, Cornel, care mai trăieşte şi acum, a împlinit 71 ani.


Seniorul Lemne înconjurat de fiica lui Gertrude Maria si de autor

La „Concordia” aveam un director belgian. O dată pe lună venea la Moroieni directorul general dela Bucuresti. Întreprinderea asta făcuse locuinţe, cooperative, brutării… tot ce trebuia muncitorilor. Au clădit şi biserici!

Într-o zi au trecut printre locuinţe , după orele de lucru, directorul schelei şi directorul dela Bucureşti. Acolo, la o casă, era căzut din zid. S-a oprit administratorul şi îi zice: „Data trecută ţi-am spus să repari acolo şi n-ai reparat. Dacă laşi, mai cade şi o să fie mai scump. Spune! Dacă nu poţi, eu pun pe altcineva!” „Cum să nu? Să trăiţi Dom’ director!”

A mers totul bine. În timpul războiului fusesem mobilizat pe loc. Asta nu-i convenea unuia dela Direcţie şi mi-a venit ordin de chemare. Tocmai atunci s-a cedat Transilvania! Eu ştiam de treaba asta şi m-am dus la comenduire, la Târgovişte. „Eu ce fac? Toată lumea vine de acolo!”

Am ajuns la Gheorghieni Ciuc în gară, unde trebuia să mă prezint. Cu mare greutate, erau multe unităţi, toate trenurile veneau de sus, pline cu refugiaţi. Eu nu făcusem armata, că eram dispensat, ca fiul cel mai mare la mamă văduvă şi săracă. Mă prezint acolo; am dat de câţiva colegi din Suceava. La un moment dat, a venit colonelul Zimbeski: „Măi -el mă cunoştea- de ce-ai venit?” Şi mi-a făcut ordin de lăsare la vatră! Aveam un geamantan în care soţia-mi pusese un pui fript, mâncare… Am lăsat şi geamantanul, am lăsat tot! Mă duc în gară, vine un tren, nu pot să mă urc! Era ca strugurii pe scări! La al treilea tren am reuşit să mă agăţ cu o singură mână… ş-am venit acasă. Bucurie mare! Am găsit fetiţa, copilul, mama şi soţia. Când m-a văzut ăla la birou a doua zi: „Ce-ai făcut?” „Uite că nu ţi-a mers!”

În continuare, tot războiul am rămas mobilizat la lucru.

La sfârşitul războiului, armata germană era pe deal, cu tunuri antiaeriene.

AIR: Dar nemţii n-au încercat să-i adune pe cei de origină germană?

CLL: Nu ei i-au adunat! Ei singuri s-au adunat, că şi azi e „Forumul german”. Sigur că m-am dus şi eu la „Forum”, acolo…

În fine, a trecut şi asta… Bateria a fost repusă,… au fost două zile de război…

Eu, la societatea „Concordia”, aveam pe terenul de futbol un megafon puternic. Într-o seară vine ing. Ionică Dumitrescu şi spune: „Este ordin să montăm instalaţiile astea pe o maşină şi să te duci dimineaţa la sonda 13 „Lăzărescu” să vorbeşti ostaşilor că intrăm în război cu Germania.” În noaptea aceea, am chemat ajutoare, am montat instalaţia… Dimineaţa, la ora 6, i-am dat drumul; a venit un colonel şi mi-a dat o declaraţie pentru baterie că România se află dela ora 6 în stare de război cu Germania; că recomandă ofiţerilor şi ostaşilor de pe baterie să se predea; că vărsarea de sânge n-are niciun rost… Şi n-am apucat să termin, că nemţii au început să tragă cu tunurile; s-a început războiul de colo până colo. A durat până după masă, i-au făcut pe toţi prizonieri şi au plecat.

După un timp s-au liniştit lucrurile.

Între timp, mi-a murit soţia şi, în 1942, a murit şi fetiţa care se născuse aici la Suceava. E înmormântată la Moroieni, în acelaşi mormânt cu mama sa. Mergem acolo în fiecare an.

Într-o buna zi, era la sfârşitul anului 1944, venisem tocmai dela lucru, vine şeful de post. Noi ţineam de comuna Gura Ocniţei. Pe şef îl cunoşteam bine pentru că avea motocicletă şi venea la noi pentru partea electrică. „Măi, trebuie să-ţi spun ceva trist! Să te pregăteşti cu ce-ţi trebuie că mâine dimineaţă vine o maşină să vă ia, să vă ducă la Slobozia, să vă trieze. Nu ştiu de ce, dar cred că eşti vinovat că vorbeşti limba germană.”

M-am urcat în maşină cu lucrurile care mi-au fost indicate… Ne-au dus la Slobozia. Era în noiembrie 1944.

Acolo erau nemţi din ăştia, din România, din toată ţara, câteva mii de persoane.

Am sărbătorit Crăciunul acolo. Printre noi erau şi reşiţeni, era o orchestră de muzicanţi şi căpitanul Trandafirescu a fost foarte cumsecade şi le-a dat voie să vină cu un butoi cu vin. Erau şi capitalişti cu noi, au plătit şi s-a servit ca pe timpurile bune, de Crăciun.

A mai durat încă până-n primăvară. Ne-au ţinut acolo. Eram păziţi de armata română. La Slobozia era un câmp foarte mare cu cazarme româneşti. Într-o bună zi, vine sergentul care ne păzea şi scoate toată lumea afară, pe două rânduri. A apărut un ofiţer sovietic cu o listă. Şi striga! I-a trecut pe unii pe partea asta, pe alţii pe partea cealaltă. Pe ăia, la drum! Pe noi ne-a luat şi ne-a încartiruit în altă cazarmă, sub comenduire sovietică, de acum. Sovieticii s-au purtat bine!

Într-o zi, toţi nemţii ăştia erau în curte şi ofiţerul de legătură între lagăre a trecut pe la noi. Ne arăta un ordin al generalului Rădescu: „Către lagărele de deţinuţi politici din Slobozia. Să fie eliberaţi imediat.” Noi, de bucurie, am început să aruncăm pălăriile în aer!

Vine ofiţerul sovietic, îi explică şi ăla rupe ordinul. Din bucurie, deodată, te seceră! Ce mai! Suntem la sovietici!

După vreo lună de zile ne îmbarcă la tren şi ne duce la Galaţi. Acolo era un mare lagăr, foarte bine aranjat, unde s-au transferat nemţii din România, pentru că era o convenţie între Hitler şi Antonescu. Şi ziceau unii că ne duce în Rusia… în lagăre sunt fel de fel de ştiri. Ba că plecăm, ba că ne omoară, ba că…ştiu eu ce? Ca, într-o noapte să intre în lagăr o locomotivă sovietică, trăgând semnalul! Toată lumea s-a speriat. Unul din Târgovişte a făcut pe el!

Dimineaţa ne-au îmbarcat în tren. În gară acolo, pe o altă linie, o ţărancă îmbrăcată cu opinci, descărca saci cu grâne din vagoane. Rusul care ne-a învagonat acolo ne tot număra şi nu-i ieşea. Asta era boala lor! A văzut că era româncă şi-a băgat-o între noi, că mai erau câteva femei. Când a aflat femeia despre ce este vorba, a început să strige! Vine comandantul sovietic…

Bunicii mei, după mamă, erau ruteni. Eu, locuind aproape de bunici, ştiam limba ucraineană. Şi-am reuşit să-l lămuresc pe comandant, că asta era româncă. I-a dat drumul!

Ne duce cu trenul şi am ajuns noaptea la Iaşi, în gară. Acolo ne-a transferat din vagoane româneşti în vagoane ruseşti. Era un vagon mare de 96T plin cu ai mei. Ruşii: „Davai! Davai!”

Eu nu-mi găseam geamantanul! Am rămas ultimul. Până la urmă, am găsit geamantanul şi, când mă dau jos, nu mai era nimenea. Se auzea din gară, gălăgie. Şi cum stăteam aşa, mă uitam spre gară, era o doamnă, parcă o văd cu geanta în mână, se plimba. Stăteam şi mă gândeam: “Ce să fac? Să plec acasă?” Aveam toate actele cu mine, aveam şi 32 000 lei. Dar ruşii ne îndoctrinaseră să nu fugim că vom avea problem cu soţiile, cu copiii… Şi am stat aşa!

Apare un pluton de soldaţi. Vine ofiţerul şi întreabă: “Ce-i aicea?” Îi explic. „Măi, te iau la mine la regiment. Dacă nu ştii să scrii, te dau la bucătărie, să cureţi cartofi. Şi-am să-ţi dau drumul!”
„Dle. ofiţer, nu vă supăraţi! Mi-e frică, nu se poate!”
„Măi, nu fi prost! Vino cu mine; dacă nu vrei, treaba ta!”

Şi mă duc cu geamantanul printre câteva linii, dau de un tren cu un prieten de-al meu. Dar rusu’, cu un câine lup, dacă a văzut, mă ia de guler şi mă înpinge înăuntru. Când am intrat înăuntru, m-am gândit: „Da, singur m-am băgat!”

Prima gară în care s-a oprit trenul era Znamenka. Soldatul sovietic mă apucă de pulovăr şi mă trage jos. Eu i-am răspuns: “Şto takoe?” Da’ el: “De unde ştii tu ruseşte?” Zic: “Şi eu sunt rus!” A spus: „No, idi!” Şi mi-a dat drumul.

În acel moment a venit comandantul rus şi a spus: „Toată lumea care are nevoie, să iasă şi să-şi facă nevoile între linii.” Şi erau excremente între linii cam aşa, îngheţate! Bărbaţi şi femei, ne-am suit pe ele, să ne facem nevoile. Pe dreapta, era un cimitir cu soldaţi ruşi şi germani. În dreapta, ruşii cu steaua şi în stânga, germanii cu cruci cu cască. Într-o parte scria: „Geffallen für Gross Deutchland” şi dincolo… Erau din Primul Război mondial.

Ne-au dus prin două sau trei lagăre, care erau ocupate. Ca, până la urmă, să ajungem în Donbass, în localitatea Buros. Ne-au băgat într-un lagăr pregătit, de acuma.

Era o clădire enorm de mare, cu 367 camere pătrate. Însă toate uşile şi geamurile erau devastate de război. Ne-au ţinut 21 zile în carantină şi în fiecare zi, prelucrare politică făcută de un NKVD-ist. El vorbea ruseşte şi era un traducător.

Mi-a plăcut foarte mult NKVD-istul la deschidere: „Dragilor! Nu ştiu pentru ce aţi fost aduşi aici. Eu vă declar că vă aflaţi în primul Stat socialist din lume! Unde toată lumea are drepturi egale, femei şi bărbaţi. La muncă şi la plată. Noi avem sarcina să vă îngrijim şi să vă menţinem sănătoşi.”

(Va urma)

——-
Note:
*”Concordia” – societate petroliferă belgiană creată în 1924 în scopul exploatării petrolului în România. În 1948, a fost naţionalizată şi a devenit parte din SOVROM. Aripa belgiană, după nenumărate modificări ale compoziţiei capitalului, face parte astăzi din grupul TOTAL.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *