De la « Oțetari » la duzi…

Marturisesc că, deși am trecut zilnic timp de trei ani prin fața bisericii Oțetari, în drum spre Liceul Național « Spiru Haret » unde eram elev, n-am intrat niciodată în această biserică. E drept că aveam numai 10 ani și, probabil, alte preocupări mai stringente !

Dar acum, de când revin cu regularitate în școala copilăriei mele, nu ezit să deschid poarta biserici, chiar dacă numai pentru căteva minute.

Locul acesta are ceva magic ! Nu e vorba de o biserică impunătoare, ci de un edificiu discret, ascuns în spatele unor brazi impresionanți și a unui gard acoperit de viță de vie. Ai zice că biserica vrea să se facă uitată sau să păstreze atmosfera de la începutul secolului XIX, când a fost construită. Două morminte de marmoră, frumos sculptate cu un chenar tradițional, aflate chiar în pridvor, ne dau câteva indicații asupra ctitorilor acestui lăcaș.

Un locaș discret rămas ca în secolul XIX

Un locaș discret rămas ca în secolul XIX

« Aici se odihneșce oasele răposații roabii lui Dumnezeu : Elena închinata fiica logofătului Fiera ce au ținut în căsătorie pe Hagi Tudorache Teodoru 40 ani născând și 9 copii iar acum în leat 1845 februarie 20 s-au săvârșit în vârstă de ani 56 … »

După care urmeaza pomelnicul parinților, fraților, rudelor ce urmează să fie amintiți.

Mai multe indicații despre Hagi Tudorache Teodoru putem afla din cartea Victoriei Dragu Dimitriu « Doamne și Domni la Răspăntii Bucureștene », care consacră un întreg capitol acestui cartier.

Interiorul bisericii Oțetari cu picturile executate de Ghe. Tătărescu.

Interiorul bisericii Oțetari cu picturile executate de Ghe. Tătărescu.

Cu siguranță că istoria cartierului mă pasionează, nu numai pentru că aici mi-am petrecut anii copilăriei, că aici am urmat cursurile școlii medii la « Spiru Haret », dar și pentru că este vorba despre unul din puținele cartiere bucureștene care a scăpat ca prin urechile acului de furia demolărilor anilor ’80.

Insuși numele cartierului –Oțetari- îmi amintește momentele de bucurie, copil fiind, când, vara, smulgeam o creangă de oțetar, cu mirosul lui atât de caracteristic, și după ce îi rupeam toate frunzele, mai puțin cele trei din vârf, mă vedeam deja în posesia unei biciuști cu care mânam de la spate pe toți cei ce mă înconjurau. Și după mulți ani, când am revenit în cartier cu fii mei, încă foarte tineri, i-am învățat să facă aceeași operație și m-am lăsat mânat de la spate, ca un cal ce juca în buiestru, spre marea lor bucurie.

Dar dacă originea numelui cartierului mai este încă un subiect de dezbateri –vine de la copacii cu același nume sau de la meseria de fabricant de oțet- in schimb identitatea celui care a înzestrat biserica este bine cunoscută: Hagi Tudorache, devenit mai târziu Theodoraky, bogasier de felul lui, care apare în « Catastihul patentarilor de neguțători și meseriași » din anul 1832, sub numele de Hagi Tudorache sin Tudor ot Oțetari.

Insă, legenda spune că în acest loc « într-o poieniță plină de oțetari de pe malul Bucureștioaiei, care curgea cam pe unde trece astăzi strada Jean Louis Calderon, fostă Alexandru Sahia, fostă Polonă, fostă Gogu Cantacuzino, venind dinspre gradina Icoanei, unde iși avea izvorul », exista o bisericuță de lemn încă din secolul XVII.

In tot cazul, casele lui Hagi Tudorache, aflate în imediata apropiere a biserici Oțetari, se mai găseau incă în prima jumătate a secolului XX cam pe locul actualei piațete Milan R. Stefanick. Mărginită azi de strada Vasile Lascăr și de strada Italiană, și asta de mai bine de un secol, se află acolo curtea liceului « Spiru Haret », unde la sfârșitul anilor ’50, într-o coșmelie astăzi dispărută, urmam săptamânal cursurile de « Lucrări practice » și mă chinuiam să realizez o plasă din sfoară !

Lângă curtea școlii "Spiru Haret"

Lângă curtea școlii “Spiru Haret”

Câte nu s-ar putea spune despre acest crâmpei de București, rămas în linii mari, neschimbat de mai bine de jumătate de secol.

Să vorbim despre strada Teilor, azi redevenită Vasile Lascăr, pe unde în 1909 trecea deja tramvaiul, în direcția Lacului Tei ? Despre clădirile în stiluri variate –vile din anii 1900, « blockhaus »-uri din anii ’30, case în stil neo-românesc, vile « troubadour », chiar și câteva bojdeuci înconjurate de grădini unde uneori florile sunt mai înalte decât casele !- care transformă zona într-o adevărată « școală de arhitectură » în aer liber ! Despre tristețea care mă năpădește când văd nenumărate astfel de edificii cu porțile blocate cu scânduri și ornamentațiile de pe fațadă care riscă să cadă în orice moment ? « Nu vă apropiați ; cade tencuiala »

Edificii din diferite epoci, în jurul bisericii Oțetari

Edificii din diferite epoci, în jurul bisericii Oțetari

Sau de bucuria ce mă cuprinde când văd, an de an, noi case istorice refăcute și, în fine, bine întreținute ! « Case care nu mai plâng », cum spune o asociație de tineri arhitecți care se ocupă de amintirile arhitecturale bucureștene.

Hai să terminăm cu o notă pozitivă !

Cunoșteam de multă vreme un restaurant, aflat la întretăierea micii străzi « Constantin Nacu » (fostă Fortunei) și a străzii Speranței .

Locul e într-adevăr magic ! Un dud imens, s-ar spune secular, acoperă în întregime curtea unei case din vremea lui Carol I. Numai că restaurantul nu era recomandabil decât în sezonul de vară, când puteai mânca la umbra dudului. Și încă !

Și de duzii din zonă mă leagă multe amintiri din copilărie !

Bunica mea a locuit până la vârsta de 86 ani la numai câteva minute de dudul din povestea noastră. In ultimii ani ai vieții, ea nu mai putea ieși din casă. Cum dudele îi plăceau foarte mult și acest fruct nu se vinde în piețe, ea mă ruga să-i culeg un pumn sau două și să i le aduc acasă pe furiș. Asta pentru că o doamnă respectabilă nu trebuia să fie văzută… mâncând dude !

Mai apoi, am asistat cu emoție la tot procesul creșterii viermilor de mătase. Prin anii ’50, mama celui mai bun prieten al meu, Matei Nedelescu, căuta o sursă de venituri suplimentare. Desi soțul ei, Ion Nedelescu a fost unul dintre cei mai talentați arhitecți români din prima jumătate a secolului XX ! Atunci, dispunând de o mică magazie în fundul curții, ea început să crească viermi de mătase. Această ocupație n-a durat prea mult, dar în tot acest răstimp, Matei și cu mine eram desemnați pentru a culege frunzele de dud ce serveau ca hrană viermilor.

Restaurantul "La dud"-ediție revazută și adăugită de noii proprietari!

Restaurantul “La dud”-ediție revazută și adăugită de noii proprietari!

Trecând pe strada Speranței, am remarcat că vila de sub dud a fost restaurată, că mobilierul din curte a fost schimbat, ba chiar că noul meniu avea alura celui corespunzator unui restaurant « șic ». Am cerut să vizitez localul și nu mică mi-a fost surpriza constatând ca micile încăperi, altă dată camere de dormit, deveniseră saloanele noului restaurant. A fost păstrată intimitatea camerelor, cu foarte puține mese, ba chiar una dintre ele este rezervată pentru dineul a numai patru persoane !

Desigur că mesele din curtea de sub dud au un menu simplificat, mai degrabă de braserie. Iar numele restaurantului a fost schimbat în « La dud –Morgan », pentru că proprietarul casei fiind fericitul posesor al unei mașini de această marcă, locul a devenit centrul de întâlnire al pasionaților de automobile de colecție.

Superbă îmbinare a tradiției arhitecturale si a celei automobilistice !

Adrian Irvin ROZEI,
București, mai 2015

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *