De la Laurencius de Longo Campo la Laurent de Camplong (I)

Drumurile istoriei se întretaie în chip curios!

Uneori sunt necesare câteva secole pentru ca imaginile istoriei să se poată suprapune. Dar în orice caz, întotdeauna e nevoie de un factor exterior pentru a le face să se întâlnească.

Un catalizator, cum se spune în lecţiile de chimie. Cu alte cuvinte, un element care, fără a intra în procesul reacţiei, îi permite declanşarea şi, deci, realizarea fenomenului. Nu numai o dată s’a nimerit, uneori din întâmplare, alteori pentru că am avut şansa să dau peste informaţii pe care alţii le uitaseră, să joc rolul catalizatorului. Însă în cazul acesta, au trebuit să treacă aproape patruzeci de ani şi nenumărate alte aventuri, până când am dat peste această legătură neaşteptată.

* * *

În copilăria mea, pe la mijlocul anilor ’50, îmi petreceam deseori vacanţa de vară la Câmpulung Muscel. Procedura era aceeaşi în fiecare an.

După ce, prin luna mai “consiliul de familie” decidea care va fi destinaţia anului respectiv -în fiecare an era ales un loc de vilegiatură diferit- mama mea se ducea, de obicei însoţită de o prietenă, pentru o zi în locul respectiv, unde închiriau camere pentru patru sau cinci familii cu copii cam de aceeasi vârstă, care hotărâseră să-şi petreacă vacanţa împreună. Destinaţiile vilegiaturilor se repetau periodic (Tuşnad, Cheia, Buşteni, Predeal etc. ) şi vacanţa se compunea întotdeauna dintr’un sejur, care dura de la 1 la 24 august. Aşa se face că am petrecut de mai multe ori vacanţa de vară la Câmpulung Muscel.


Câmpulung era o destinaţie diferită de celelelalte, pentru că acolo nu era nici un lac în care să faci baie, sau munţi apropiaţi unde să faci trasee alpine cu piciorul, ba chiar avea, mai degrabă, aspectul unui oraş, destul de aglomerat. Între altele, celebrul bulevard central era supranumit “Bulevardul Pardon” din cauza înghesuielii care domnea în fiecare după-amiază pe la orele 5, când toată “lumea bună” ieşea să’şi facă plimbarea cotidiană, ca să vadă şi să fie văzută. Exact ca în Italia, cu celebra “passeggiata” din oraşele de provincie!

Domnea la Câmpulung, chiar şi în acea perioadă atât de dificilă a anilor ’50, o atmosferă de “douceur de vivre” pe care n’am întâlnit-o decât mult mai târziu, în Toscana sau pe Valea Loarei.

Probabil că şi natura locului contribuia la acest calm, datorită colinelor subcarpatice domoale şi nu prea înalte, precum şi peisajul liniştit, de livezi cu pomi fructiferi, care dau roade excepţionale. Acolo am văzut, pentru prima oară, căzută dintr’un pom, o pară enormă care, adusă acasă şi cântărită, s’a dovedit a avea aproape 1,5 kg. Şi a trebuit să aştept mai bine de douăzeci de ani pentru a reîntâlni un monstru asemănător, însă de data aceasta în Chile!

Cât despre oamenii de acolo, probabil că tot natura i-a fasonat în acelaşi mod, pentru că totdeauna mi s’au părut mult mai calmi şi liniştiti decât în alte părţi din Muntenia.

Poate de aceea se poveşteste că, atunci când regele Carol I dorise să’şi construiască o reşedinţă de vară în regiune, orăşenii din Câmpulung s’ar fi opus, argumentând că sosirea atâtor bucureşteni riscă să le strice tihna şi să facă să se urce preţurile. După care regele, mâniat de acest afront, nu ar mai fi pus piciorul în Câmpulung până la sfârşitul vieţii sale!

Fapt cert este că la Câmpulung principala ocupaţie erau plimbările prin oraş şi împrejurimi!

Pentru că oraşul Câmpulung prezintă diferite puncte de atraţtie pentru vizitatorul care are timp să le cerceteze.

Mai întâi, chiar în oraş, o acumulare de case construite în toate stilurile posibile ale ultimelor două secole. Începând cu porţi de lemn oarecare, ce, odată deschise, dau în curţi interioare care par adevărate hanuri sau “caravanseraiuri” din secolul XVIII. De jur împrejurul unei curţi în care astăzi cresc bălăriile între pietrele pavajului, se înşiruie uşile camerelor, peste care aleargă balcoanele cu coloane de lemn sculptat, ca în casele boiereşti de altădată.

Apoi nenumărate vile, uneori în stilul “rococo” al anilor 1900, cu acoperişuri din solzi de tablă, ba chiar şi mici blocuri în stilul “Art déco” de la 1930. Şi prefer să uit “realizările regimului socialist” cu superbele blocuri standard, care au reuşit să desfigureze o (mică) parte din centrul oraşului.

Între plimbările mai îndepărtate se numărau, pe atunci, două mai speciale. Mai întâi, drumul prin pădure până la biserica Flămânda, printre mormintele cimitirului care o înconjoară. Când ajungeam la biserică, eram totdeauna impresionat de fresca reprezentând pe ctitori.

În locul unde de obicei vezi boieri bărboşi sau feţe bisericeşti în odăjdii de ceremonie, se găsea o fată tânără şi frumoasă, îmbrăcată în rochie de mireasă. Se pare că fiica celui mai bogat locuitor din oraş se întorcea dela Bucureşti, în maşină, cu sotul ei, în noaptea care a urmat căsătoriei. Într’un accident de circulaţie, ea şi-a pierdut viaţa, dar nu şi soţul ei, care, devenit cam dezaxat, se învârtea toată ziua prin biserică şi povestea această tragedie tuturor trecătorilor.

Pe urmă, drumul lung şi ars de soare până la Monumentul de la Mălăieşti, al eroilor căzuţi în Primul Război Mondial, în trecătoarea dela Dragoslavele. Acest monument, înălţat între cele două războaie, este aşezat într’un loc strategic şi poate fi văzut de departe. Deşi nu este foarte mare, el mă impresiona de fiecare dată, poate datorită ideii că mii de soldati sunt îngropaţi în osuar, poate şi pentru că era unul din locurile în care însemnele regalităţii scăpaseră furiei distrugătoare ale autorităţilor comuniste. Aşa că, fiind mult prea departe pentru că să facem de fiecare dată tot drumul prin arşiţa lunii august, negociam cu tatăl meu să mergem “până acolo de unde se vede Monumentul”, loc variabil în functie de praful stârnit de trecerea vreunui camion sau de valurile de căldură provocate de zăpuşala verii.

Mult mai simplu era de mers la biserica Negru Vodă, aflată la marginea oraşului, dar ascunsă de zidurile mănăstirii, la care se ajungea pe un drum mărginit de arbori seculari, care formau o boltă imensă, la umbra cărora era o plăcere să te plimbi pe când arşiţa verii prăjea totul de jur împrejur.

Pe acest drum ne-am întâlnit într’o zi cu un domn foarte respectabil, cu care tatăl meu a discutat îndelung şi cu voce scăzută, fără ca eu, copil pe vremea aceea, să bag de seamă despre ce vorbeau.

După ce ne-am despărtit, tatăl meu mi-a spus că era Dl. Alexandru Paleologu. De ce mi-a rămas întipărită în minte această scenă, în fond destul de banală? Poate pentru că mi s’a precizat că acest domn este un prieten din tinereţe al verişoarei mele Alice, care locuia în Olanda şi dela care veneau tot felul de scrisori, fotografii şi pachete, atât de diferite de lumea noastră, încât mi se păreau un fel de semne venite dela extratereştri. Poate de aceea, în mintea mea de copil, acest domn apărea, prin legătura lui cu Alice, ca un fel de mesager “de l’au-delà”!

Zeci de ani mai târziu, aveam să aflu din cartea sa intitulată “Ambasadorul golanilor” că Alecu Paleologu, cum îi spunea tatăl meu, stătea la Câmpulung într’o ilegalitate totală, cu acte şi sub nume fals, lucru care a durat câtiva ani, din 1950 până în 1956.

La mănăstirea Radu Negru Vodă, în biserica ortodoxă de mir din Câmpulung, se află mormântul lui Nicolae Alexandru Voievod, pe a cărui piatră funerară de Albeşti se găseşte inscripţia următoare, scrisă cu litere slavone, la anul 1364, noiembrie 16, de o enormă importanţă, pentru că este cel mai vechi document epigrafic din Evul Mediu întâlnit în Ţara Românească:

“Luna noiembrie în 16 zile s’a pristăvit marele şi singur stăpânitorul domn Io Nicolae Alexandru Voievod fiul marelui Basarab Voievod în anul 6873 indictionul şi veşnica lui pomenire”.

Anul 6873, după era bizantină, corespunde cu anul 1364 al erei noastre.

De fapt discuţiile între specialişti în privinţa originii acestui personaj istoric durează de mai bine de o sută de ani, pentru că unii istorici văd în el pe miticul Radu Negru Vodă, alţii consideră că este fiul lui, sau chiar că acest din urmă “descălecător” nici n’ar fi existat.

Se pare că Radu Negru Vodă “Descălecătorul” este menţionat în acest fel în Letopiseţul Ţării Româneşti:

“Iar când au fost cursul anilor 6703 (=1195) Radu Negru Vodă coborându-se din Ţara Ungurească cu nemeşi (nobili) şi Făgăraşi şi cu toată sila lui cu mulţime de noroade: Români, Papistaşi şi tot felul de oameni, pe apa Dâmboviţei au început şi acolo a face ţarini. Şi întâiu a făcut oraşul Câmpulung, acolo au făcut şi o biserică mare, înaltă şi frumoasă şi de acolo au descălecat la Argeş şi iar au făcut oraş mare şi au pus scaun domniei, făcând curţi de piatră şi case domneşti şi o biserică mare şi frumoasă…” “Şi a domnit până la moartea lui îngropându-l la biserica din Argeş. Şi au domnit ani 24.”

Aici însă intervin o seamă de probleme de neconcordanţă a datelor pe care istoricii încearcă să le explice de mai multe decenii. Multă cerneală s’a scurs şi multe controverse au avut loc între specialişti în legătură cu acest subiect. Desigur că nu acesta este locul potrivit pentru a le cita, cu atât mai mult cu cât, în acea vreme, nu aveam nici cea mai vagă idee că ar putea exista.

Eu însă din motive sentimentale şi, as zice, de logică inginerească, prefer explicaţia lui Stere Nicolaescu, de la mijlocul celui de’al treilea deceniu al secolului XX.

Se pare că, din cauza numelor identice, doi domnitori numiti Radu Negru Vodă, probabil bunicul şi nepotul, au fost confundaţi, atribuindui-se fiecăruia faptele celuilalt. Pentru că evenimentele ce vor urma nu pot cadra în timp decât cu o astfel de explicaţie.

* * *

La numai câteva sute de metri spre centrul orasului Câmpulung, se află altă biserică, numită “Bărăţia”. Am descoperit, nu de mult, că sub acest nume se găsesc în fostul Regat bisericile romano-catolice dedicate Sfântului Francisc, aparţinând deci Ordinului Franciscanilor, numiţi în Ardeal “minoriţi”.

În această biserică, numită şi «Cloaşter» după cuvântul nemţesc «Kloster», se găseşte o piatră funerară dintre cele mai curioase. Ea poartă inscripţia următoare în limba latină:

“HIC SEPULTUS EST. COMES LAURENCIUS DE LONGO CAMPO. PIE ME (M) ORIE + ANNO D (OMI) NI A°.CCC°+”

sau în româneşte:

“Aici este îngropat Comes Laurencius de Longo Campo cel de pioasă amintire, în Anul Domnului 1300”

Asta mi se părea şi mai fantastic! Nu numai pentru că inscripţia, fiind scrisă cu litere latine, era mai uşor de înţeles, deci mai apropiată, dar şi pentru că eu îmi imaginam pe atunci un cavaler, care mai era şi conte, după cum îl văzusem în cărţile de istorie, adică îmbrăcat cu o cămaşe de zale şi închis într’o armură de fier, ca de altfel şi calul pe care era cocoţat, şi încins cu o enormă sabie cu mâner de argint la şold. Minunat anacronism!

Totuşi, mai târziu am aflat că şi istoricii de profesie emiteau păreri contrarii şi în ceeace priveste acest personaj. Varianta traditională spunea:

“Că la 1300 exista la Câmpulung un comite catolic, ce a fost instituit acolo sub stăpânire ungurească, fie în capul unui municipiu, format de ungurii catolici, fie în capul districtului asezat la poalele Ţării Vlahilor din regat”…

“Că acest Comes Laurencius avea întregul ţinut ce păzea marea trecătoare a Branului şi că oraşul Câmpulung, şi după moartea lui, şi-a păstrat caracterul săsesc, privilegiile orăşeneşti şi sigiliu până sub Şerban Cantacuzino.”

Alti istorici afirmă că la 1300 Câmpulung nu putea fi nici unguresc, nici săsesc, cu atât mai mult cu cât se cunoaşte documentul dela 1368 prin care Vladislav Voievod, domnul Ţării Româneşti şi Ban al Severinului, acordă braşovenilor privilegiul comercial de a nu plăti decât o singură dată vama pentru mărfurile ce vor trece prin Ţara Românească spre alte ţări. Trebuie să amintim că oraşul Câmpulung, unde această vamă era încasată, se găseşte pe drumul între Braşov şi Dunăre, care trece prin pasul Bran şi pe la Dragoslavele. De unde importanţa lui economică, consfinţită de altfel prin construcţia castelului săsesc şi a vămii de la Bran.

Din acest document aflăm că Vladislav consfinţeşte această taxă, numită “tributum antiqum”, care era fixată “ab antiquo”. Valoarea ei era a treizecea parte din preţul mărfurilor şi scopul acestei înlesniri era să dirijeze comerţul de tranzit cu Moldova şi Peninsula Balcanică înspre portul Brăila. Ceea ce este important în cazul nostru este comentariul că această taxă vamală încasată la Câmpulung este desemnată ca “ab antiquo”, deci avea cel puţin o sută de ani de vechime. De unde concluzia istoricului Stere Niculescu, care afirmă astfel imposibilitatea dominaţiei străine asupra oraşului Câmpulung la 1300.

Cum se explică atunci inscripţia de pe piatra funerară a lui Laurencius de Longo Campo, datată de la 1300?

După teoria aceluiaşi autor “…numitul Comes Laurencius a fost unul din acei nemulţumiţi de stăpânirea ungurească, care mai târziu a făcut cauză comună cu întemeietorul Ţării Româneşti, Radu Negru Vodă şi drept care voievodul de atunci al Ţării i-a dat cârmuirea acestui ţinut. De bună seamă el n’a fost un conte sau judeţ al orasului, cum au crezut unii, ci mai degrabă Căpitanul cetăţii sau, cum i se zicea pe atunci, pârcălabul cetăţii” [1]

În orice caz “Comes Laurencius de Longo Campo” a murit la Câmpulung, zece ani după “descălecarea lui Negru Vodă” (dacă vrem să aceptăm această tradiţie) şi a fost înmormântat în biserica din oraş, unul din puţinele locuri în care catolicismul, care mai dăinuie până azi, a reuşit să se implanteze de manieră permanentă în Ţara Românească, încă din Evul Mediu.

(Va urma)

Adrian Irvin Rozei, Domaine de Creiscels, iulie 2002

——-
Note:

[1]. “Dela întemeierea Ţării Româneşti” Stere Nicolaescu “Noua revistă bisericească” an VI nr. 7-8 Bucureşti 1924

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *