De la Dahesh la Argeș… (II)

Alt reproș majoradus restaurării realizate de André Lecomte du Nouÿ este legat de demolarea complectă a chiliilor mânăstirii, care înconjurau biserica din Curtea de Argeş, şi care nu numai că a modificat spiritul tradiţional al monumentului medieval, dar l-a şi lăsat oarecum abandonat în mijlocul unei grădini demăsurate şi cam nepotrivite cu un locaş de spiritualitate ortodoxă. Iar edificiul instalat de André Lecomte du Nouÿ în spatele bisericii pentru a adăposti Palatul Episcopal, chiar dacă integrează nenumărate detalii arhitectonice culese din folclorul românesc, pare mai degrabă un decor de teatru decât o construcţie mânăstirească.

Prevăzută la origine pe data de 5 octombrie 1886, sfinţirea bisericii nu a putut avea loc decât pe 12 octombrie al aceluiaşi an din cauza ploilor torenţiale care s’au abătut asupra regiunii timp de o săptămână. Sărbătorirea a durat trei zile şi s’a bucurat nu numai de participarea autorităţilor politice şi religioase, ba chiar şi de o enormă asistenţă populară, în ciuda dificultăţilor de deplasare ale epocii.

Inaugurarea oficială a fost de altfel nu numai un mare moment de glorie pentru regele Carol I şi pentru monarhie, dar chiar şi pentru arhitectul care realizase restaurarea monumentului. Regina Elisabeta a executat, pentru această ocazie, legătura în piele a unui superb manuscris care cuprinde Evangheliile patimilor Domnului, „împodobit cu viniete, chipuri şi desene florale”, expus până astăzi în interiorul bisericii sub un baldachin decorat în spiritul artistic al secolului XIX.

Iată cum descrie regina Elisabeta într’o scrisoare datată 20 noiembrie 1886, adresată prinţesei Elena Bibescu care se găsea la Amsterdam, acea zi de neuitat, precum şi comentariile ei privind opera realizată de André Lecomte du Nouÿ la Curtea de Argeş:

Pavilionul României la Expozitia Universala din Paris 1900 reproduce biserica dela Curtea de Argesh, recent restaurata (Illustration – colectia AIR)

„A propos de penel: Evanghelia mea a slujit la inaugurare, toată lumea a sărutat-o şi mi s’a înfiorat pielea pe mine văzând că lucrul mâinilor mele a devenit obiect de veneraţie. După masă am fost s’o iau. Regele şi cu mine ne-am dus să’l vizităm pe episcop şi l-am luat cu noi în trăsură, ca să meargă să ia Evanghelia depusă de episcop în altar. S-a aşezat în uşa bisericii şi eu întorceam paginile, explicându-le, iar bieţii oameni le sărutau, la fel şi umerii şi mâinile mele şi mă blagosloveau de o mie de ori – a fost una din cele mai frumoase zile din viaţa mea. Un soare strălucitor lumina biserica ideală, cuceritoare, atât de frumoasă că intrând în ea am început să plâng. Episcopul a făcut un lucru nefăcut poate niciodată până atunci. Altarul fusese sfinţit şi noi, celelalte femei, îl părăsisem când m’a chemat, m’a pus să sărut Evanghelia şi altarul, binecuvântându-mă în acest timp. Am înţeles şi am înălţat o rugă lui Dumnezeu. A auzit-o oare? Am să-ţi trimit toată descrierea. Va apărea odată cu heliogravurile.

Mi-am îndoit credinţa de când m-am întors şi (André) Lecomte (du Nouÿ) care e aici de mai multe zile îmi dă cele mai bune poveţe. Mi-a spus în ziua aceea mai multe lucruri plăcute, rămânând perfect calm, modestia întruchipată, cu ochii lui trişti mari şi părul albit. I-am spus: „Din fericire nu aveţi soarta lui Manole!” Mi-a răspuns: „Nu, eu n-am zidit singur!” Vorbesc mult cu el despre drama lui Manole, care ar putea deveni minunată, dacă aş avea curajul să încep. Subiectul mă obsedează. Mă gândesc la el zi şi noapte. Doamne, dacă aş avea trei mâini drepte şi poate un mic creier de schimb!…”

În concluzie, deşi a devenit obiectul unor păreri atât de contradictorii ale contemporanilor privind opera şi personalitatea arhitectului francez, se poate afirma astăzi, după cum spunea şi Carmen Popescu într’una din rarele analize [2] ale operei lui majore:

„În ciuda criticilor care pot fi formulate la adresa operelor sale, importanţa lui André Lecomte du Nouÿ pentru arta românească trebuie să fie recunoscută, în special rolul său de precursor, rol cu siguranţă delicat, care compensează în parte abaterile lui faţă de teoria şi practica restaurării şi care justifică din plin reconsiderarea operei sale de pionier.”

* * *

Însă André Lecomte du Nouÿ nu a dăruit României numai opera sa arhitecturală.

Printr’un concurs fericit de împrejurări, el a făcut ca România să fie prezentă pe firmamentul culturii mondiale, chiar dacă de o manieră modestă, până azi, la aproape o sută de ani dela moartea lui.

André nu era singurul artist din familia Lecomte du Nouÿ. Fratele lui, Jean – Jules – Antoine (1842 – 1923), pictor şi sculptor de talent, a atins o reputaţie europeană cu mult superioară celei câştigate de elevul favorit al binecunoscutului Viollet-le-Duc.

Născut la Paris în 1842, Jean Lecomte du Nouÿ şi-a revelat talentul de pictor încă din copilărie: la numai şase ani el realiza primele portrete, reprezentând pe tatăl şi pe unchiul său.

Trei profesori importanţi au marcat anii de studiu ai tânărului artist.

Mai întâi Charles Gleyre (1806 – 1874), pictor cu o reputaţie bine stabilită de independenţă, care refuza „şcolile” instalate şi care a avut ca elevi, printre alţii, pe cunoscuţii Auguste Renoir (1841 – 1874) şi Alfred Sisley (1839 – 1899), care însă au urmat în creaţia lor un drum diferit decât cel ales de Jean Lecomte du Nouÿ. Tot Gleyre a insuflat, cu siguranţă, elevului său interesul şi dragostea pentru Orientul de unde a adus nenumărate desene şi schiţe în urma unui voiaj în Grecia, Turcia, Rodos, Egipt şi Sudan.

Poate că şi din cauza acestei influenţe, primele tablouri semnate de Jean Lecomte du Nouÿ aveau subiecte istorice şi, mai târziu, el a fost atras de lumea Orientului, devenind unul dintre cei mai renumiţi artişti ai curentului „orientalist”.

Cu cel de-al doilea profesor, Emile Signol, Jean Lecomte du Nouÿ a rămas puţină vreme, însă în această perioadă, mulţumită recomandaţiei unui coleg, el a descoperit celebra carte scrisă de Théophile Gauthier în 1856, „Le roman de la momie”, o nouă ocazie de-a lua contact cu lumea orientală.

Ultimul profesor al lui Jean Lecomte du Nouÿ, şi de departe cel mai important, a fost Jean-Léon Gérôme (1824 – 1904), unul dintre cei trei directori dela Ecole des Beaux-Arts, creată în 1864, în care Jean Lecomte du Nouÿ a făcut parte din prima promoţie.

Nu întâmplător, mulţi ani mai târziu, Jean Lecomte du Nouÿ spunea: „Gérôme est mon maître et Raphaël, mon Dieu”. Se pare că Gérôme îşi aprecia tot atât elevul, pentru că a ales câteva dintre desenele lui ca model, cerând studenţilor să le copieze.

Tot Gérôme l’a incitat pe Jean Lecomte du Nouÿ să călătorească în Egipt, împreună cu Felix Clément un amic pictor, în 1865, voiaj urmat de alte vizite în diferite ţări din Orient şi Africa de Nord, de-a lungul întregii sale cariere. Rezultatul acestor studii se reflectă în temele şi formele de expresie artistică abordate de Jean Lecomte du Nouÿ de-a lungul întregii lui activităţi artistice. Astfel, el a realizat desene, picturi şi sculpturi, subiectele abordate fiind tot atât de bine teme religioase, portrete, picturi de stil oriental sau clasicizant, scene de călătorie sau istorice. Operele sale au fost expuse în nenumărate saloane din Paris şi, uneori, distinse cu medalii de onoare. Unul dintre tablourile lui, „L’esclave blanche” (1890) a devenit celebru, fiind reprodus pe coperta ediţiei „Orientalelor” lui Victor Hugo şi a poemelor „Voiaj în Orient” de Gerard de Nerval.

Însă latura activităţii lui Jean Lecomte du Nouÿ care ne interesează în special este legătura cu spaţiul românesc. În 1895, după decesul celei de-a doua soţii, Caroline Evrard, Jean Lecomte du Nouÿ a decis să facă o călătorie la Constantinopol, trecând prin Bucureşti, unde dorea să’şi revadă fratele, André, arhitectul Curţii regale. De fapt, ne putem imagina că Jean Lecomte du Nouÿ era deja în parte familiarizat cu problemele României, pentru că el avusese ocazia să discute despre acest subiect cu bunicul primei lui soţii, Adolphe Crémieux.

Adolphe Isaac Crémieux (1796 – 1880) a fost un om politic marcant al celei de-a doua jumătăţi a secolului XIX. Fost ministru al justiţiei în 1848, din nou ministru în cabinetul de tranziţie din 1870, după căderea lui Napoleon III, el a lăsat o amintire de neuitat datorită luptei duse la nivel european pentru emanciparea evreilor, coreligionarii săi. El a fost autorul decretului datat din 1870, care acorda drepturi civile evreilor din Algeria, şi preşedintele „Alianţei Israelite Internaţionale”, care a jucat un rol juridic şi cultural capital în Balcani, până la al II-lea Război Mondial. Una dintre activităţile sale majore, legată de procesul de emancipare al evreilor din România, s’a desfăşurat în culisele Congresului dela Berlin, care a dus în 1878 la recunoaşterea independenţei Principatelor Dunărene.

Însă Crémieux şi-a început activitatea în favoarea evreilor din România cu mai bine de 15 ani înainte. Prima lui vizită în Principatele Unite a avut loc în 1863, pe drumul de întoarcere dela Constantinopol, unde s’a dus pentru „o importantă afacere judiciară”. Cu ocazia unei vizite la Bucureşti, Adolphe Crémieux a ţinut o cuvântare în faţa unui grup de 50 parlamentari români, cărora le-a spus:

„Ascultaţi, Domnilor, în Franţa, scumpa noastră patrie, marea noastră Revoluţie dela 1848 a proclamat egalitatea între albi şi negri, i-a declarat fraţi, şi negrii din toate posesiunile franceze au trecut dela sclavie la libertate. Vreţi un cuvânt care să vă atingă sufletele? Un evreu francez a emancipat pe negri ; acest evreu, membru al Guvernului Provizoriu, cel care vă vorbeşte, vă cere cu o rugăciune pentru evreii din România ceea ce a făcut cu atâta bucurie pentru negrii din coloniile noastre… Viaţa mea e împlinită, Domnilor, şi în ziua când Dumnezeu mă va chema, sunt pregătit. Dar dacă vrea să-mi dea cu prisos, să vă inspire gândul generos al emancipării complecte a evreilor, să aflu, sosind în patria mea iubită, că a fost votată Constituţia şi ultimul meu cuvânt va fi: „Dumnezeu să binecuvânteze România!”.

Peisaj din Carpati pictat de pe terasa castelului Peles de Jean Lecomte du Nouy

Din păcate, în ciuda primirii călduroase a parlamentarilor români, diferite forţe reacţionare au împiedicat timp de mulţi ani, prin tergiversări şi manevre dilatorii, emanciparea evreilor din România. Numai după I-ul Război Mondial, problema naturalizării evreilor şi obţinerea drepturilor civile, pe care acest act le confera, a fost rezolvată pentru massa evreilor români, şi aceasta de manieră provizorie, urmată fiind de introducerea legilor rasiste înaintea celui de-al II-lea Război Mondial.

Însă Adolphe Crémieux a continuat, până la sfârşitul vieţii, să se lupte pentru emanciparea populaţiei evreieşti din România, atât prin intervenţiile sale pe lângă personalităţi europene, cât şi printr’o susţinută corespondenţă purtată cu autorităţile politice şi religioase din România, punând în cumpănă prestigiul lui internaţional în favoarea acestei populaţii defavorizate.

Adolphe Crémieux a avut o viaţă de familie extrem de fericită, chiar dacă, la bătrâneţe, a suferit pierderea mai multor descendenţi. Fiica lui, Mathilde, a avut două fete: Henriette şi Valentine.

Valentine Peigné urma să se căsătorească în 1876, la 21 ani, cu Jean Lecomte du Nouÿ. Din nefericire, la numai două luni după nuntă, Valentine decedează, în urma unei febre pernicioase.

În ciuda acestei drame familiale, legătura între bătrânul politician şi tânărul pictor continuă, după cum atestă cel mai cunoscut portret al lui Adolphe Crémieux, realizat de Jean Lecomte du Nouÿ, în 1878. Această operă, care aparţine Muzeului Orsay din Paris, dar este expusă în permanenţă într’o sală a Muzeului de Artă şi Istorie a iudaismului, este o interesantă mărturie a vederilor înaintate ce caracterizau pe artistul clasicist.

Într’adevăr, dacă luăm în consideraţie activitatea militantă a lui Adolphe Crémieux în favoarea tuturor mişcărilor progresiste ale vremii, (şcoala laică şi gratuită, separarea bisericii de stat, amnistia comunarzilor etc.) comparată cu maniera clasicizantă a operei lui Jean Lecomte du Nouÿ, opusă profund curentelor moderniste care îl înconjurau (impresionism, realism etc.), legătura pare stranie. Şi totuşi!

Însuşi regele Carol I, într’o scrisoare adresată surorii sale Maria de Flandra pe data de 5/17 octombrie 1898, scria: „Cei doi Lecomte sunt aici şi sunt indignaţi de situaţia politică din Franţa”. Era probabil vorba despre „Afacerea Dreyfus”, în plină actualitate, în acel moment.

Aproape de doăzeci de ani după moartea primei sale soţii, rămas văduv pentru a doua oară, când Jean Lecomte du Nouÿ a decis să facă un voiaj la Constantinopol, era greu de imaginat că scurta vizită prevăzută la Bucureşti se va prelungi timp de şase luni şi va fi urmată de două, poate chiar trei, alte voiaje, în 1896/1897, în 1898 şi, probabil, în 1912.

Mulţumită fratelui său, Jean Lecomte du Nouÿ va fi introdus la Castelul Peleş pe lângă Curtea regală a României şi va primi nu numai câteva comenzi din partea acesteia, dar şi dela autorităţile române. [3]

Aşa se face că Jean Lecomte du Nouÿ a realizat, la cererea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, decoraţia bisericilor Trei Ierarhi, Curtea de Argeş, Sf. Nicolae din Iaşi, precum şi amfiteatrul Bibliotecii Universitare din Iaşi. Era vorba, de fiecare dată, de ilustrarea imaginii ctitorilor acestor edificii, în principal regele şi regina României, de unde aspectul formal al acestor opere. Tot regele Carol a comandat două portrete oficiale, menite să decoreze Palatul Regal din Bucureşti.

Toate aceste tablouri, chemate să pună în valoare măreţia familiei domnitoare din România, ţară care îşi câştigase de curând independenţa, i-au cerut autorului un efort de cunoaştere a istoriei şi actualităţii româneşti. Astfel, de exemplu, portretul regelui Carol poartă inscripţia:

„Făcut-am acest chip al Regelui Carol I în anul 30-lea al domniei sale/ Anul săvârşirii podului peste Dunăre” 1895 Sinaia/ J. du Nouÿ.

Tot astfel regina Elisabeta se bucura de un portret valorizant, unde apare, între alte detalii, Evanghelia oferită de aceasta bisericii Curtea de Argeş. Nu întâmplător, regina-poetă scria cumnatei ei, Maria de Flandra, în septembrie 1895:

„Aceste săptămâni liniştite au fost făcute foarte interesante de pictorul Jean Lecomte du Nouÿ care ne-a realizat portrete magnifice. Ele nu numai că ne seamănă, însă trofeele lui Carol, tunuri, steaguri otomane şi Coroana de oţel le fac istorice.”

Este drept că regina Elisabeta –entuziastă ca de obicei dincolo de măsură- avea o admiraţie fără limite faţă de pictorul francez. În mod curios, poate nu atât pentru talentul său pictural, cât pentru aptitudinile lui muzicale!

Iată cum descrie prinţesa moştenitoare Maria, în jurnalul ei, această pasiune a reginei:

“Regina nu putea trăi fără supraexcitarea de a găsi fiinţe rare şi a încuraja talentul lor. Aceasta n’ar fi prezentat nici un inconvenient dacă Aunty s’ar fi mulţumit să’şi ridice în slăvi protejaţii pentru plăcerea ei personală. Însă ea cerea de la noi să ne extaziem cu toţii în prezenţa ei, ceea ce mă amuza câte odată. La un anumit moment, ea proteja un francez, de vârstă tomnatică, în care îşi imagina că a descoperit un geniu muzical, cu toate că el era pictor de meserie.

Ea ne asigura nu numai că acesta cunoştea pe dinafară toate operele, ba chiar că era capabil să interpreteze toate rolurile, atât cele de tenor, sau bariton, sau bas. Aunty, deşi bună muziciană şi adevărată artistă, ne invita să ne strângem în jurul acestui individ pretenţios, care susura sau urla pe toate tonurile. Arzând de un sincer entuziasm, ea vedea în acest personaj ridicol o fiinţă prodigioasă, ascultâdu-l cu braţele încrucişate, căzută în extaz, în timp ce noi eram obligaţi să ieşim din cameră, din când în când, de frică să nu ne pufnească râsul.”

În orice caz, Jean Lecomte du Nouÿ a lăsat în urma trecerii prin România nu numai portrete oficiale, dar şi tablouri reprezentând diferite personaje dela Curte sau din viaţa mondenă a Bucureştilor. Alte desene şi schiţe reprezintă peisaje din Carpaţi, obiecte de preţ dela Curtea regală sau proiecte artistice nerealizate.

Mare parte din desenele lui Jean Lecomte du Nouÿ se găsesc astăzi în colecţia muzeului din Aurillac (Franţa), unde au ajuns mulţumită donaţiilor făcute de moştenitorii săi.

Un loc a parte în opera lui Jean Lecomte du Nouÿ îl reprezintă sculptura. Un basorelief, executat în amintirea vizitei împăratului Franz-Iosif la Sinaia în 1896, a făcut obiectul unor plăci, turnate în bronz, dintre care una se află încă şi acum pe stânca „Franz-Iosif” din localitate, alta fiind zidită la intrarea Castelului Peleş. Statuia principelui Barbu Ştirbey, instalată în 1912 într’o piaţă din Craiova, se pare că în prezenţa artistului, se găseşte şi astăzi în acelaşi loc.

Dar aventura cea mai curioasă este cea a compoziţiei intitulate „Le Divin Chanteur”, executată în marmură albă. Inspirată de o strofă improvizată de Carmen Sylva, care spune:

„Aux divins accents la nature entière s’anime et s’éveille
Donne nous, beau soleil, la force de supporter l’inspiration
Et la puissance de nous élever au dessus de nous-mêmes
En contemplant la beauté éternelle”,

ea reprezintă pe tânărul cântăreţ însoţit de o nimfă, care ar putea sugera râul Peleş, alături de blazonul României.

Achiziţia acestei opere impunătoare fiind refuzată, şi de autorităţile române şi de direcţia Operei din Paris, ea a rămas în atelierul artistului până la moartea sa. În 1926, văduva sculptorului a donat această compoziţie de mari proporţii oraşului Versailles, care a instalat-o în hall-ul primăriei, unde se găseşte până astăzi.

Însă cea mai reprodusă operă a lui Jean Lecomte du Nouÿ, legată de Curtea regală a României, este tabloul ce o reprezintă pe regina Elisabeta şi care poartă titlul: „Carmen Sylva ascultând vocile pădurii”.

Compoziţie caracteristică tot atât pentru gustul artistic heteroclit al reginei (muzică, poezie, pictură), cât şi pentru operele fantasmagorice ale pictorului, tabloul se apropie de creaţiile orientaliste deja realizate de acesta. Reprodus sub diferite forme în albume sau dicţionare din trecut, tabloul a contribuit la crearea unei imagini romantice care, cu siguranţă, nu-i displăcea reginei-poete. La fel ca şi în celebrul său tablou orientalist „Visul unui eunuc”, Jean Lecomte du Nouÿ o prezintă pe regină înconjurată de obiectele ei preferate, dar, mai ales, sub aripile unui spirit materializat, care, se presupune, reprezintă „vocile pădurii”! Tabloul original decorează şi astăzi salonul de muzică al Palatului Peleş.

Mare parte din tablourile, desenele şi schiţele lui Jean Lecomte du Nouÿ, executate în România, au fost recent expuse la New York, în cadrul expozitiei intitulate „From Homer to harem”.

Coperta catalogului expozitiei Jean Leconte du Nouy din New York reproduce tabloul “Visul unui eunuc”
* * *

În mod straniu, cei doi fraţi Lecomte du Nouÿ, în ciuda faptului că au creat la mii de kilometri unul de altul cea mai mare parte a vieţii lor, au avut traectorii artistice aproape identice. Amândoi s’au bucurat în timpul vieţii de onoruri şi succese importante; amândoi au ales calea clasicismului, aureolat de o oarecare viziune istorică, pusă în valoare de exotism; amândoi au căzut într’o uitare aproape desăvârşită, probabil tocmai pentru că au ales forme de expresie rămase fără descendenţă aproape un veac.

Însă în secolul XXI, odată ce plăcerile şi excesele celuilalt drum ales de artiştii secolului XIX au fost împinse până la extrem, poate că viziunea lor merită să fie reconsiderată. Şi realizările lor să fie readuse în atenţia contemporanilor, poate măcar ca un omagiu pentru talentul şi eforturile lor, chiar dacă le-a lipsit frântura de geniu care îi face pe „marii artişti”. Sau poate, pur şi simplu, un gram de nebunie. După cum spun spaniolii: „Sin locura, no hay grandeza!” [4]

Adrian Irvin Rozei, Mexico-Paris, februarie 2005

NOTE:
[2] ”André Lecomte du Nouÿ (1844 –1914) et la restauration des monuments historiques en Roumanie”, prelegere publicatà în „Bulletin de la Société de l’Histoire de l’Art Français”, în 1999
[3] Legătura artistică între Jean Lecomte du Nouÿ şi Curtea regală din România a fost prezentată de Dl. Gabriel Badea-Păun cu ocazia unei conferinţe ţinute la Paris în cadrul INALCO pe data de 15 ianuarie 2005, cu titlul:
„Jean – Jules – Antoine Lecomte du Nouÿ (1842 – 1923) à la cour royale de Roumanie”.
Ea va face în curând obiectul unei publicaţii în Franţa.
[4] „Fără nebunie, nu există măreţie”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *