De ce scriu… *

Pascal Sevran în cartea sa intitulată “Lentement, place de l’église…” spunea:

“Ceea ce scriem nu ne interesează decât pe noi, dacă din slăbiciune ni se întâmplă să credem în sinceritatea prietenilor noştri, vom afla repede că dacă ne citesc, e din motive răutăcioase. Doar câţiva necunoscuţi în fundul patului, într-un tren, pe o bancă într-un loc public, şi care ne citesc cu lacrimi în ochi, justifică dorinţa noastră de a le face plăcere.”

E drept că te poţi întreba deseori, atunci când înnegreşti hârtia, oricare ar fi genul abordat – roman, poesie, nuvelă, articol de ziar etc. – de ce şi pentru cine scrii.

Desigur, există oameni care au făcut din scris, o meserie.

Cu alte cuvinte, care supravieţuiesc mai mult sau mai puţin mulţumită unui “savoir-faire” de scârţa-scârţa pe hârtie. Îmi închipui că visau cu toţii, pe când aveau vreo douăzeci de ani, la acel “carmen seculare” care i-ar face să intre în Panteonul literaturii mondiale, acoperiţi de bani şi de glorie. Şi că, încet-încet, înfruntând calamităţile zilnice şi necesitatea imperioasă de a se hrăni în fiecare zi, şi-au transformat visul în tehnică. Drept care, înnegresc foile pentru cutare sau cutare ziar ori cutare sau cutare editură, care îi plătesc, fără îndoială, prea puţin faţă de ceea ce merită, sentiment cu siguranţă adevărat sau, cel puţin, de care sunt convinşi.

Însă aceştia sunt ocnaşii plaivazului.


Pe de altă parte, există nenumăraţi “amatori” care înnegresc foile de hârtie cu slaba speranţă, deseori chiar fără nicio speranţă, de a câştiga câţiva bani mulţumită scrierilor lor. Sunt, cel mai des, oameni care au o altă meserie, care îi hrăneşte mai mult sau mai puţin bine (deseori destul de bine, altfel n-ar avea vreme să se ocupe de lucruri “inutile”), dar care visează tot timpul zilei de muncă la momentul când se vor aşeza la “masa de lucru”, pentru ei adevărata muncă, şi… vor scrie. De cele mai multe ori, acest moment atât de aşteptat, este un moment de tortură. Pentru că, având impresia că au rendez-vous cu “eternitatea”, sunt încordaţi, excitaţi, convulsionaţi, stresaţi de neliniştea de a nu reuşi să se exteriorizeze, când nu e vorba doar de frica de a fi uitat un element din mesajul pe care speră să reuşească a-l transmite.

Atunci, Dumnezeule mare, de ce se chinuie să scrie şi, în plus, să vrea să fie publicaţi? Trebuie să existe o mie de motive, unele mai obscure decât celelalte!

În ceeace mă priveşte, mi-am pus această întrebare de sute de ori. La început, credeam că e vorba de satisfacţia de a-ţi vedea numele imprimat în josul paginii unui ziar sau al unei reviste. Însă această satisfacţie se ofileşte repede! Atunci, de ce să mai continui?

În cazul meu, după ce am parcurs un număr incalculabil de ţări, muzee, locuri mai mult sau mai puţin exotice, am ajuns la momentul în care prefer plăcerea de a împărtăşi, celei de a acumula. Aceasta înseamnă că, în afară de necesitatea de a descoperi lucruri noi, simt nevoia de a împărţi cu ceilalţi aceste descoperiri.

Desigur că poţi povesti toate aceste aventuri sau întâlniri excepţionale celor care te înconjoară.

Însă, în afara faptului că ei n-au niciodată timpul şi, de cele mai multe ori, nici cheful de a te asculta, ai de obicei oarecare dificultăţi în a prezenta istoria pe care vrei să o povesteşti, pe nepusă masă. Şi rişti să ratezi efectul urmărit!

Atunci, nu rămâne decât scrisul ! Care este de asemeni o manieră de a face dragoste cu zeci de persoane în acelaşi timp, dacă reuşeşti să le aduci “în al nouălea cer”.

Dar aici e momentul în care versurile lui Brassens privind “savoir-faire”-ul amorului îşi dezvăluie întreaga lor valabilitate:


“Que j’en ai le talent,
Le génie – mal s’en faut –
Aucune, jusqu’ici
Ne m’a crié: Bravo!”**

Asta este! Nu numai că nu ne ajunge să facem dragoste cu cititorii noştri, mai vrem, în plus, şi să strige: Bravo! Şi pentru asta ne chinuim atât!

În ceea ce mă priveşte, după cum spunea Pascal Sevran, tot mai aştept mesajul cititorului din gară, de pe băncile publice sau din fundul patului.

Şi, pentru a-i uşura demersul, adaug adresa mea e-mail!

Adrian Irvin Rozei, Paris, august 2008

——
NOTE:

*Trecând de cifra fatidică a celor o sută de articole publicate, am crezut de cuviinţă să explic în câteva cuvinte cititorilor ceea ce mă determină să public aceste “Secante româneşti”. Îmi imaginez că cei care le-au urmărit au remarcat că plăcerea de a întâlni evenimente şi persoane pe care le consider exceptionale este tot atât de mare ca şi aceea de a le face cunoscute, în măsura posibilităţilor mele. De aceea am decis din primul moment să nu raspund niciodată în mod public la comentariile trimise, chiar dacă ele reprezintă uneori atacuri personale. După cum spune deviza nescrisă a Casei regale engleze: “No complain, no explain!”

Ceea ce nu mă împiedică să continui dialogul “off records” cu cei care-mi aduc informaţii, comentarii, analize care îmbogăţesc aceste note. Dialoguri care, nu odată, s-au transformat în prietenii durabile!

** “Că am talentul,
Geniul –atât mai lipseşte-
Niciuna, până acum
Nu mi-a strigat: Bravo!”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *