Daţi un RON pentru Ateneu!

Boulogne, 27/01/2019

Pe Dl. Ion Mirică l-am cunoscut la Buenos Aires, în anul 2003.

M-am dus atunci, la fel ca şi în celelalte ambasade ale României din America de sud, şi  am cerut să vorbesc cu Dl. Ambasador ; i-am pus aceeaşi întrebare ca şi omologilor săi din ţările vecine : « Ce personaje sau personalităţi marcante, legate de « spaţiul mioritic », se găsesc în ţara unde sunteţi în misiune ? »

In majoritatea cazurilor, ambasadorul mi-a recomandat o persoană, fie din oraş, fie din cadrul personalului ambasadei, care cunoştea bine acest subiect. 

La Buenos Aires, a fost Dl. Mirică ! 

Discutând cu el vreo jumătate de oră, am descoperit o mină inepuizabilă de informaţii, nu numai despre personalităţi din lumea argentiniană, ci şi din celelalte ţări vecine : Uruguay, Chile, Brazilia etc.

Cu ocazia vizitelor care au urmat, Dl. Mirică m-a îndemnat să vad cutare sau cutare loc, persoană, edificiu…legat de interesele mele. Şi, foarte repede, am descoperit că erau…interesele noastre comune !

Merită să menţionez, în special, pasiunea lui pentru tangoul argentinian, ca şi pentru muzica simfonică, în general. 

Aşa se face că, după ce am părăsit amândoi America Latină, am continuat să ne vedem la Bucureşti. Am profitat, de câteva ori de legăturile strânse pe care Dl. Mirică le-a păstrat cu ambasada argentiniană de la Bucureşti şi astfel am participat la sărbătorirea Zilei lor naţionale.

Dar, cel mai des, am asistat împreună la concerte de tango din oraş sau la serile muzicale de la Ateneul român. 

Acum câteva zile, Dl. Mirică mi-a trimis un mesaj ilustrat, foarte interesant, despre : « Ateneul român – Marea Frescă a Neamului ».

  

 Am început să-i răspund şi, foarte repede, mi-am dat seama că mesajul meu… riscă să devină un text mai lung!

Am decis deci să-l public, sub forma unei scrisori deschise. Care poate fi citită în continuare !

 

Stimate Dle. Mirică,

Vizionarea acestui material mi-a făcut o enormă plăcere, chiar dacă, uneori, am opinii puţin diferite, în comparaţie cu comentariile afişate!

Cum avem ocazia de a ne întâlni, în mod periodic, în sala Ateneului, cu ocazia concertelor săptămânale, pe care, după cum ştiu, nu le rataţi decât în cazul când vă aflaţi în voiaj… prin lume, am avut prilejul de a discuta, de nenumărate ori, despre câteva dintre aceste subiecte.

Vă amintiţi, îndrăznesc să sper, de textul meu, în raport cu o pasiune care mă “bântuieşte” de mai bine de jumătate de secol:

Dați un leu pentru Ateneu !*

 

Acest text a plecat de la o întâlnire remarcabilă, pe care am avut-o în luna iunie 2016, cu Dl. Nicolae Şt. Noica, autorul broşurii: “Marea frescă a Ateneului Român“.

Scriam atunci:

« Pot deci să spun, fără falsă modestie, că această sală face parte din sufletul și memoria mea și că, de nenumărate ori, asistând la un concert simfonic, chiar și în celălalt capăt al lumii, mi se întâmplă să închid ochii și să visez că mă aflu pe banchetele acoperite cu pluș roșu ale Ateneului Român din București. »

Totuşi…textul meu conţine şi unele inexactităţi şi merită o reactualizare după aproape trei ani.

Doamna Marta Paladi, pianistă, eminentă profesoară de pian, memorialistă şi biografă a câtorva muzicieni de vază din istoria culturii universale, care ne-a părăsit anul trecut, şi pe care aţi cunoscut-o foarte bine, mi-a atras atenţia asupra acestor erori pe care rari sunt cei ce le puteau remarca:

-“…Serghei Bașkirov. Superbă interpretare a unui concert de Ceaikovski…“, de fapt era vorba despre “Dimitri Başkirov. Superbă interpretare a concertului de Schumann...” Era în luna iunie a anului 2007 după cum indică programul serii, regăsit întretimp.

vorbind de “Teodor Palade”, mă gândeam, de fapt, la Radu Paladi ( 1927– 2013), “compozitor, pianist și dirijor de frunte român”…

Cu Marta Paladi şi Ion Mirică, la Ateneu şi… după!

E drept că, cu Marta, de care mă legau şi tradiţii de familie, aveam  un “grav diferend de apreciere” ( ?) privind locul ideal pentru a asculta un concert, în sala Ateneului! Eu preferam…” în măsura posibilităților, aceeași lojă în care aveam locul meu rezervat, în anii ’60“, care se găsea în dreapta, când priveşti scena, iar Marta, loja 12, pe stânga! Nu ştiu dacă această “preferinţă” venea, în cazul Martei, din dorinţa de a vedea mai bine mâinile pianistului sau pentru că…aceasta e loja de onoare a muzicienilor ! Cu timpul, invitat fiind de Marta în loja ei preferată, m-am obişnuit cu acest “punct de vedere”.

N-am regretat! Pe 25 mai 2017, am asistat, alături de Marta, la concertul Filarmonicii “George Enescu”. Solistul era Viniciu Moroianu, unul dintre cei mai străluciţi elevi ai acestei remarcabile profesoare, interpretând piese pentru pian şi orchestră de Dinu Lipatti şi Carmen Petra-Basacopol.

Cu Viniciu Moroianu, elevul Martei Paladi

Insă, pentru mine, momentul “far” a fost a doua parte a concertului. S-a cântat atunci, poemul simfonic “Pinii din Roma” de Ottorino Respighi.

Mă aflam în loja din stânga, chiar în faţa imaginii de pe frescă reprezentând: “Legiunile romane trec Dunărea în Dacia. Apare şi un fragment al podului peste Dunăre construit de Apolodor din Damasc. Impăratul Traian biruitor priveşte peste ţinuturile ursite stăpânirii romane.”, cum scrie Dl. Nicolae Şt. Noica, în broşura sa.

Ascultând partea a patra a poemului simfonic, care evocă o scenă din antichitatea romană, vedeam…  «Zori în ceaţă, pe Via Appia. Peisajul tragic este străjuit de pini solitari. Indistinct şi continuu, ritmul unor nenumăraţi paşi. In imaginaţia poetului apare o viziune a gloriei antice ; trâmbiţele răsună şi, în strălucirea răsăritului de soare, pe Via Sacra apare o armată consulară ce se îndreaptă, în triumf, spre « Capitoliu ».

”Pinii de pe Via Appia” Colecţia A.I. Rozei

După cum spune Ozana Alexandrescu, în programul de sală: “Această ultimă parte aminteşte, ca procedeu compoziţional, de celebrul Bolero al lui Ravel. Inceputul este într-o nuanţă foarte redusă, pentru ca, treptat, cu un aparat orchestral extrem de amplu, să se ajungă la un volum sonor uriaş. Cu scopul de a întări acest efect, compozitorul introduce în orchestră şi orga, finalul fiind unul  apoteotic. »

Eu, cu ochii închişi, visam la armatele lui Traian, revenind din Dacia recent cucerită. Şi, când, din când în când, deschideam un ochi alene, aveam sentimentul că norii de praf de pe Via Appia pătrunseseră în sală !

1968: Via dei Fori imperiali şi împrejurimile ei

Cu atât mai mult cu cât, numai cu câteva zile mai înainte, trecusem, la Roma, pe « Via dei Fori Imperiali », care duce la « Foro di Traiano ». Desigur, ştiu foarte bine că această arteră majoră a capitalei italiene nu exista în antichitate. Ea a fost « tăiată » de Mussolini, în anii ‘30, însă, pentru mine, ea are o valoare « istorică » : acolo am descoperit, pentru prima dată, în 1968, cu ocazia primei mele vizite la Roma, evoluţia istoriei Imperiului roman. Chiar dacă hărţile de pe zidul ce domină « Via… » sunt « aranjate » pentru a pune în valoare ideologia epocii ! Mai ales în ceea ce priveşte frontierele « Daciei romane ».

Harta Imperiului roman pe vremea lui Traian, pe Via dei Fori imperiali

Astăzi, « Via dei fori imperiali » a devenit o stradă rezervată pietonilor, începând din 2016, 24 ore din 24,… însă numai sâmbăta, duminica şi în zilele de sărbătoare. Asta, pentru ca să nu deranjeze lucrările de realizare a liniei de « Metro C ». Numai că această linie a început să fie construită…în 2005 !

Via dei Fori…, numai cu pietoni

Pentru memorie, împăratul Traian a construit, între 108 şi 110 d. H., o deviaţie numită « Via Appia Traiana”, între Benevento şi Brindisi, adică vreo 270Km ! 

Un alt subiect legat de « Marea frescă…, ce mă pasionează tot de vreo două decenii, este « absenţa regelui Carol II şi a Marelui Voievod de Alba Iulia ».

Atunci,  scriam în textul meu :

Numai că…lipsea…  Carol II și « Marele Voievod de Alba Iulia », cel care avea să redevină, mai târziu, Mihai I al României. Și nici nu vedeam unde s-ar fi putut afla ei, pictura acoperind întregul spațiu disponibil, care era umplut « comme un œuf » ! …

Desigur că imaginea regelui Carol II și a fiului său fusese reprodusă pe fresca inaugurată în 1938. Numai că, doi ani mai târziu, viitorul « mareșal Ion Antonescu » preluase puterea în România și, ca încă o manifestare a urei lui față de fostul suveran,… l-a eliminat (și) de pe frescă ! Iar pictorul Costin Petrescu a  completat spațiul liber, astfel generat, cu alegoria țărăncilor reprezentând provinciile României Mari reunite: Vechiul Regat, Transilvania, Basarabia și Bucovina. 

 

Textul postării indică :

« In lipsa unor fotografii a zonei din frescă dedicată acestui episod, vizualizaţi o marcă poştală din acel timp, care înfăţişează zona înlocuită din « Marea frescă a Ateneului Român ».

In realitate, acest timbru este numai o schiţă a versiunii finale, ceea ce se poate recunoaşte… după vârsta viitorului rege Mihai.

Au existat, cel puţin, două variante filatelice, corespunzând evoluţiei acestui copil, între anul 1933, când s-au ridicat schelele necesare realizării freştei, şi anul 1938, când ea a fost inaugurată.

 

Dl. Noica scrie :

« (In iunie 1938) Gheorghe D. Creangă propune scoaterea unui album în condiţii cât mai desăvârşite şi a unei serii de ilustraţii, care să prezinte Marea Frescă. (Arhivele Naţionale, Fond: Ateneul Român, dosar /1931 – 1941, filele 35, 35v)

Şi într-adevăr, în anul 1938 se va publica un album pliant al Marii Fresce, cu o prefaţă de Gheorghe Adamescu şi explicaţia scenelor frescei descrisă de Costin Petrescu. Am avut şansa să găsesc aceast lucrare remarcabilă în biblioteca tatălui meu. » 

Ei, bine, şi eu am avut ocazia de a răsfoi această lucrare ! Mai bine zis, să-i întorc paginile, pentru că, la fel ca şi în cazul lucrării publicate în 2016, este vorba de un depliant. 

Eram, acum vreo 20 ani, în magazinul de anticariat din Sala Dalles. Descoperind « finalul » frescei, necunoscut mie, am discutat despre acest subiect cu amicul meu, Mihai Oroveanu. Ca deobicei, el ştia TOT şi despre acest subiect şi mi-a explicat istoria reală a modificărilor aduse, la începutul anilor ’40.

Regret şi azi că n-am achiziţionat acest document istoric ! Insă, după câte îmi amintesc, scena finală îl reprezenta pe regele Carol II, însoţit de fiul său (tot în pantaloni « sub genunchi » !), coborând trepte în faţa unui peisaj simbolizând « zgârie-norii » nou-construiţi ai Bucureştiului ! Cred că apărea acolo chiar şi Palatul telefoanelor ! 

Numai că, acest depliant prezenta un defect major pentru amatorul de istorie bucureşteană de azi : era tipărit în… alb/negru ! 

O imagine mai apropiată de ideile celui ce a ordonat această frescă şi a supervizat realizarea ei (şi a cărui imagine e sistematic evitată până azi !), poate fi admirată pe plafonul Sălii tronului din Palatul regal, cu o decoraţie executată cam în aceeaşi perioadă. 

In schimb, în ciuda eforturilor făcute, nu am reuşit până azi să descopăr imaginea generalului « Burtălău »…pardon! Berthelot, pe fresca din Ateneul Român, contrar celor afirmate în prezentarea trimisă. 

Cu siguranţă că mai sunt multe alte istorii şi aventuri, care merită să fie povestite, în legătură cu « Marea frescă » sau cu sala Ateneului Român. 

Aş dori , totuşi, să termin cu un detaliu, poate puţin semnificativ, dar care are, şi el, o legătură cu Ateneul Român. 

La începutul anului 2017, s-a deschis, sub numele “Le Bistrot français”, primul restaurant din România făcând parte din lanţul prestigios « Relais et châteaux ». El se găseste la numai câteva zeci de metri de Ateneul Român.

Decorul locului, un « palacette » (cum numeam acest gen de edificii, la Buenos Aires) din secolul XIX este remarcabil, nu numai prin calitatea materialelor utilizate, dar poate, mai ales, prin atmosfera intimă a localului. In plus, decoraţia interioară revelă tablouri intimiste ale maeştrilor picturii clasice româneşti. Insă “clou”-ul localului este rotonda străjuită de coloane de marmoră tip “Ruşchiţa”, care amintesc foaierul Ateneului, şi unde domneşte un minunat pian “ August Förster”. 

Constructorul de piane “August Förster” este mai puţin renumit decât BechsteinBösendorfer sau Steinway, dar el se poate mândri cu numele unor remarcabili muzicieni, care i-au fost clienţi, ca, de exemplu,  Richard StraussSergei Prokofiev sau Giacomo Puccini. 

Ei bine, asemănarea dintre acest local şi Ateneul Român nu este întâmplătoare: primul său proprietar şi constructor a fost Albert Galleron, arhitectul Ateneului! De altfel, gurile rele –şi Dumnezeu ştie că bârfa este o tradiţie românească seculară !- afirmă că Galleron s-ar fi “servit” din materialele prevăzute pentru construcţia Ateneului! 

Puţin importă! Esenţialul este că el ne-a lăsat o bijuterie care pune în valoare tradiţiile arhitecturale ale oraşului. 

Infine, merită să ne amintim că Ateneul continuă să marcheze istoria României, chiar şi azi, când există săli mai vaste. Mă gândesc, chiar şi, în acest an, la ceremonia prilejuită de preluarea de către România a președinției Consiliului Uniunii Europene.  

Multe salutări şi… pe curând, la Ateneu !

 

                                                                     Adrian Irvin ROZEI

P.S. De fiecare dată, când vin la concertele Filarmonicii din lunile mai sau iunie, admir eleganţa tinerilor care sărbătoresc absolvirea cutărei sau cutărei şcoli, fotografiindu-se în grup, în faţa Ateneului. Chiar dacă, probabil din grabă, unii băieţi au uitat să-şi pună ciorapi în picioare ! 

De altfel, dacă « bătrânul Ateneu », cum îl numea Gică Petrescu, vorbind în cântec despre Calea Victoriei, a sărbătorit în 2018 o triplă aniversare (130 ani de existenţă al edificiului, 150 ani ai Filarmonicii şi cei 60 ani ai Festivalului « George Enescu »), viitorul său mi se pare asigurat !

In luna iunie a anului trecut, am asistat, sub cupola lui, la un concert al cărui solist era multipremiatul tânăr violoncelist Andrei Ioniţă, elevul profesoarei Ani Paladi, sub conducerea dirijorului Christian Badea.   

Felicitări şi îmbrăţişări cu prima profesoară de violoncel a tânărului concertist

 Am uitat să vorbesc şi despre o « tradiţie », bine înscăunată, chiar dacă ea nu e direct legată de sala Ateneului !

De fiecare dată, când ne întâlnim după câteva luni, ne dăm « rendez-vous » în hall-ul hotelului Athénée Palace, pentru a ne povesti ce s-a mai întâmplat, de la ultima noastră întrevedere.

După care, mergem împreună…la concert, la Ateneu !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *