Cu „lumea bună” la Boulogne (I)

Boulogne este un oraş considerat încă de nenumăraţi locuitori ai regiunii pariziene ca un simplu loc de trecere între capitala Franţei şi provincia vestică a ţării. E drept că, închistat într-o buclă a Senei, oraşul lipit de Paris îşi află scăparea prin două poduri importante, Pont de Sèvres şi Pont de Saint-Cloud, care drenează circulaţia, primul spre oraşul Versailles şi cel de-al doilea către Normandia.


Vedere din sec.XVIII: podul între Boulogne si St. Cloud (col. Arhivele Municipale B.-B.)

Aşa apar lucrurile astăzi. Însă situaţia era cu totul alta în secolele XII sau XIII, la începuturile aşezării.

Însuşi numele de “Boulogne” nu apare decât în secolul XIV, când Philippe IV le Bel (1268-1314), cel rămas în memoria cinefililor şi a amatorilor de istorie mulţumită romanului intitulat “Les rois maudits” de Maurice Druon, decide construcţia în acest loc a unei biserici închinate Fecioarei şi denumită Notre-Dame de Boulogne.

De fapt, decizia regelui corespunde mai degrabă unor imperative economice, ca să nu spunem de comoditate. Încă din secolul VII, un important sanctuar dedicat Fecioarei atrăgea nenumăraţi pelerini la Boulogne sur Mer, oraş aflat pe malul Canalului Mânecii, la aproape 200 km de Paris.

Numai că distanţa pe care azi o poţi parcurge în numai două ore şi jumătate, presupunea pe atunci o călătorie de câteva zile! Drept care regele decide crearea unui pelerinaj similar, însă mai scurt, în apropierea capitalei, şi alege sătuleţul Menuls-les-Saint-Cloud care “reprezintă în mic braţul oceanului care udă ţărmurile vechiului Boulogne”.


Harta regiunii din bucla Senei cu accesul “Route de la Reine” recent deschis (col. Arhivele municipale B.-B.)

Aşa se face că, biserica, a cărei construcţie a durat zece ani, va da numele satului, devenit pe la 1330, “Boulogne-la-Petite”, iar pădurea înconjurătoare este chemată “Bois de Boulogne “. De altfel, succesul mereu în creştere al pelerinajului la Notre-Dame de Boulogne atrage în sat nenumărate personaje istorice, cum ar fi regele Jean le Bon, cavalerul Du Guesclin, ba chiar şi Jeanne d’Arc. Însă adevărata dezvoltare a oraşului este legată de circulaţia anturajului regal între Paris şi provincie.

O legendă afirma până în secolul XVI că regele Franţei nu poate traversa podul de la Saint-Cloud fără a risca să moară în anul următor.

În 1589, regele Henric III moare la Saint-Cloud. Corpul lui neînsufleţit este adus la Paris pe acest pod şi astfel, înfricoşătorul blestem este exorcizat!

Când, în 1658 fratele regelui cumpără castelul de la Saint-Cloud, iar în 1682 Ludovic XIV se instalează cu întreaga lui curte la Versailles, Boulogne se dezvoltă rapid şi activităţile locale, tradiţional agricole, se diversifică şi prosperă. În afară de producţia viticolă şi de comerţul practicat de tot soiul de negocianţi atraşi de circulaţia intensă, se dezvoltă o specialitate tipic boulogneză: spălătoriile.

Şiretlicurile exersate de spălătorese pentru a avea acces la malurile Senei, pe măsură ce numărul lor se înmulţea, ar putea ocupa un capitol întreg. De altfel calitatea apei, mâna de lucru disponibilă din abundenţă, creşterea masivă a clientelei care provine, cu timpul, chiar din centrul Parisului, fac să se înmulţească spălătoriile industriale, mai ales în a doua jumătate a secolului XIX. Cele mai reputate hoteluri sau restaurante, ca să nu mai vorbim de clientela elegantă, îşi trimetea atunci lingeria de pat, de masă sau de corp pentru a fi spălată la Boulogne. Numai apariţia maşinilor de spălat familiale, la jumătatea secolului XX, a reuşit să ducă această activitate la limita falimentului. Şi încă! Chiar dacă ultimul atelier de spălătorie şi-a închis porţile în 1955, birourile ultimei întreprinderi – spălătoriile-vopsitorii Wartner, fondate în 1872 şi instalate în Boulogne în 1937- nu au părăsit oraşul decât acum câţiva ani, pentru a se muta… la Saint-Cloud!

Însă aceste activităţi tradiţionale nu pot împiedica urbanizarea, din ce în ce mai accelerată a zonei.

Numai că, poziţia privilegiată a satului, pe drumul practicat de regalitate sau de nobilime, dau acestei dezvoltări un caracter particular. Financiari, nobili, marea burhezie se înghesuie să cumpere terenuri în această zonă în care se constituie domenii importante şi se construiesc case de vilegiatură, uneori adevărate palate, dintre care câteva dăinuiesc şi astăzi. Sau, cel puţin parcurile care le înconjurau. Astfel, câteva personaje importante au locuit de-a lungul anilor în aceste proprietăţi ca, de exemplu, contesa de Narbonne sau ducesa de Montmorency şi, după Revoluţia Franceză, Cambacérès sau baronul de Rothschild.

Merită să remarcăm că principalul bulevard care străbate în linie dreaptă oraşul Boulogne poartă numele de “Route de la Reine” în amintirea reginei Marie Antoinette care a cerut amenajarea lui în 1786, când a cumpărat castelul de la Saint Cloud, în aşa fel încât să poată ajunge acolo pe drumul cel mai scurt.

În fine, în 1680, apare cea de-a doua axă majoră în zonă, drumul spre Pont-de Sèvres, cu podul corespunzător peste Sena, cel mai scurt acces între Paris şi Versailles, aflat însă pe teritoriul comunei vecine, Billancourt.


Chiar si Billancourt reprezenta in sec.XIX un punct de atractie pentru “lumea buna” din Paris. (col.Arhivele Municipale B.-B.)

Secolul XIX marchează adevărata explozie demografică a ansamblului Boulogne-Billancourt, chiar dacă profilul urban, social şi edilitar al celor două entităţi este încă foarte diferit. E suficient să menţionăm că între 1801 şi 1901, populaţia aglomeraţiei Boulogne-Billancourt a crescut de la 2481 la 44 416 suflete! Pentru memorie, numai spălătoriile din Boulogne totalizau în 1900 mai bine de 5 000 lucrători, în mare majoritate femei.

Începând din 1836, Boulogne beneficia de instalaţii de canalizare şi apă potabilă, iar din 1843 de crearea reţelei de gaz şi a iluminării stradale, de-a lungul trotuarelor recent amenajate. Primul plan de sistematizare urbană datează din 1833.

În cele din urmă, după diferite dezbateri aprinse, în 1860 este decisă alipirea comunei Billancourt la Boulogne, creând şi prima aglomeraţie în ceeace priveşte populaţia, din regiunea pariziană, în afara capitalei.

Nu vom insista asupra dezvoltării industriale de renume mondial a oraşului. Orişicine a auzit vorbindu-se despre uzinele Renault din Billancourt! Vom aminti numai două anecdote legate de prezenţa uzinelor Renault la Billancourt.

În anii ’60, odată cu apariţia “minijupelor” circula anecdota următoare:

“Ştiţi de ce fetele moderne preferă maşinile Renault?
Pentru că “Renault à Billancourt” (Renault habille en court) – joc de cuvinte cu semnificaţia: Renault te îmbracă “mini”.

Tot prin anii ’60, intelectualii de stânga din Franţa, care cunoşteau perfect atrocităţile sistemului comunist, justificau faptul că închideau ochii asupra lor, afirmând că “il ne faut pas désespérer Billancourt” (să nu-i aducem pe muncitorii de la Billancourt – care încă mai credeau în virtuţile comunismului – la disperare). Dacă nu mă înşel, această afirmaţie îi aparţine lui Jean-Paul Sartre.

Mai puţini sunt cei care cunosc istoria începuturilor aviaţiei mondiale, desfăşurată acum un secol la Boulogne-Billancourt.

Tot astfel, debuturile cinematografiei franceze – primele studiouri cinematografice – au avut loc la Boulogne. Numele unor nemuritoare vedete ale anilor ’30-40: Abel Gance, Dreyer, Renoir, Pagnol, René Clair, Jacques Tati, Claude Autan -Lara pentru cineaşti şi o listă interminabilă de actori, începând cu Sarah Bernhardt până la “star”-urile de film sau televiziune de azi care înregistrează pe platourile binecunoscutelor “Studios de Boulogne”, sunt legate de istoria artistică a acestui oraş.

Vom reveni cu altă ocazie asupra nenumăraţilor artişti – arhitecţi, pictori, sculptori, colecţionari etc. – care au trăit sau creat la Boulogne. Deocamdată vom menţiona numai câteva prezenţe româneşti în oraş.

* * *

Chiar dacă trecerea timpului, şi mai ales globalizarea şi mondializarea galopantă a vremii noastre, şterge fără milă specificităţile unor tradiţii construite timp de secole, urmele unei anumite culturi mai dăinuie din fericire chiar şi în marile metropole internaţionale.

La Boulogne, oraş modern lipit de Paris, un cartier mai păstrează ambianţa şi stilul urbanistic al secolului XIX. Ba chiar, pe ici, pe colo edificii, parcuri, perspective din secolul XVIII.

Astfel, un cartier numit “Parc des Princes” face parte din zona amenajată de baronul Haussmann în timpul domniei lui Napoleon III în 1855. Numele locului amintea că principii de Conti posedau înainte de Revoluţia Franceză un teren de vânătoare aflat în acest loc. Amenajarea zonei impune nenumărate obligaţii, în aşa fel încât să păstreze caracterul aristocratic al cartierului – nicio industrie, niciun imobil comercial, absenţa oricărei prăvălii, ba chiar şi obligaţia de a împrejmui fiecare proprietate cu o grilă de metal. Astfel pot fi remarcaţi printre proprietarii sau locuitorii cartierului, marele duce Pavel al Rusiei sau contesa de Luynes, prinţul Yusupov sau ducele de Morny, fratele uterin al împăratului Napoleon III.

Totuşi, în ciuda amenajărilor şi modernizărilor impuse de integrarea oraşelor înconjurătoare între limitele Parisului, câteva vestigii ale lucrărilor de apărare ale oraşului mai subsistau încă la sfârşitul secolului XIX. Între altele, un “saut-de-loup” (o tranşee practicată în faţa unei deschideri în zidul de apărare al oraşului) este suprimat în 1855, dând posibilitatea noului bulevard, numit “Avenue des Princes” de a se extinde în direcţia Parisului.

Pe data de 22 mai 1877, prinţesa Elena Cuza, văduva domnitorului Alexandru Ioan Cuza, adresează o scrisoare (în limba franceză) membrilor consiliului de familie indicând adresa ei: Avenue des Princes 21, Boulogne sur Seine.


Scrisoarea printesei Cuza, trimisa dela Boulogne, in Muzeul din Galati

Scrisoarea menţionează, pe trei pagini, o listă de revendicări financiare legate de neplata veniturilor celor două moşii din România, Ruginoasa şi Bărboşi. Prinţesa evocă posibilitatea contractării unui împrumut în valoare de 60 000 Franci, dar afirmă că, în situaţia ei actuală, va fi greu să-l obţină în condiţii favorabile. Şi încheie, mulţumind membrilor consiliului de familie pentru “atitudinea lor amabilă în cursul încercărilor penibile pe care le traversează”.

Această scrisoare se găseşte astăzi în colecţia Muzeului “Casa colecţiilor” din Galaţi, unde este expusă în permanenţă într-o vitrină.

Din păcate, câţiva ani mai târziu “Avenue des Princes” şi-a modificat numele în “Avenue Victor Hugo”, iar numerele au fost schimbate, o dată ce, în anii ’60, aproape o jumătate din bulevard a fost numit “Avenue Robert Schuman”. Cartierul rămâne totuşi unul dintre cele mai elegante din zona Parisului, reputaţia lui mondială fiind accentuată de vecinătatea terenurilor de tenis de la “Roland Garos”.

Leave a Reply