Cu Brâncuși la capătul pământului

File de jurnal (Cornwall)

„Peninsula Cornwall, cu un lung litoral accidentat, fascinează în egală măsură prin izolarea ei, cât şi prin aspectul sălbatic. Veţi fi seduşi de satele de pescari foste cuiburi de contrabandişti, de grădinile luxuriante contrastând cu landele pustii, bătute de vânt, de plajele de nisip ascunse în fundul unor golfuleţe şi de spectaculoasele vârfuri stâncoase ale acestui ţinut impregnat de legende…”

Prezentarea sumară făcută de Ghidul Michelin are meritul de a fi foarte sintetică. Însă ea nu pune destul în evidenţă specificul englez al locului. În fond, această frază s-ar putea aplica tot atât de bine Bretaniei, Galiciei sau oricărui alt capat de lume stâncos, înconjurat de ocean. Ceea ce impresionează cel mai mult pe vizitatorul străin al acestui teritoriu de „sfârşit de lume” este atmosfera tipic britanică: casele şi puburile care par ieşite din povestirile lui Dickens, autobuzele cu imperială vopsite în culori vii care străbat ţinutul în toate direcţiile, prăvăliile pierdute în mijlocul naturii unde poţi găsi orice vrei, când patroana apare din fundul curţii unde tocmai îşi hrănea găinile, sau vânzătorii de îngheţată cu tarabele lor în tonuri acidulate.

Dar, mai presus de orice, în Cornwall eşti impresionat de circulaţia pe drumurile locale. Bineînţeles, faptul de a conduce pe stânga este o experienţă originală! Însă asta o poţi trăi şi în alte meleaguri ale Marii Britanii, ca să nu mai vorbim de Cipru, Malta sau India. Ceea ce este cel mai uimitor este lăţimea (dacă se poate vorbi de lăţime!) drumurilor de ţară, care în plus sunt mărginite de taluzuri ce pot măsura chiar mai bine de doi metri înălţime. Drumuri pe care, după cu îmi spunea un prieten, „când se încrucişează un autobuz cu imperială, o caravană şi un tractor, te poţi instala liniştit pentru un picnic la iarbă verde, în aşteptarea reluării circulaţiei! E drept că localnicii dau dovadă de o enormă dexteritate în realizarea manevrelor automobilistice. Şi contemplând acest balet mecanic, recunoşti imediat pe locuitorii din regiune şi pe „venetici”!

Poate de aceea nu mulţi sunt automobiliştii străini care se aventurează în Cornwall. Însă sistemul de transport local (autobuze, tren…) este atât de performant, încât poţi vizita cu un singur bilet zilnic mai toate atracţiile regiunii. Mai curios e când, coborât din autobuzul verde al unei companii, trebuie să aştepţi autobuzul roşu al alteia, în mijlocul landei, unde numai un stâlp vărgat, la o întretăiere de drumuri îţi indică existenţa unei opriri. Şi cum, obişnuit cu circulaţia pe dreapta, ai toate şansele să-l aştepţi în sens greşit, îl vezi trecând ca fulgerul, pentru că el trebuie să-şi respecte orarul!

Aşa că mai aştepţi încă jumătate de oră, până soseşte următorul autobuz!

Între timp, ai toată vremea să admiri vegetaţia luxuriantă, palmierii stufoşi, tufişurile de hortensii de doi metri înălţime şi de toate culorile, cerceluşii giganţi ce par plante modificate genetic ca la Cernobâl, gardurile vii de mure şi de coacăze, arborii fructiferi care cresc în neştire de-a lungul drumului… un adevărat Paradis vegetal! Cu atât mai straniu cu cât, admirând această vegetaţie mediteraneană, cu greu îţi poţi închipui că te afli la latitudinea Groenlandei.

Din când în când îi mai trage şi o ploicică. Ah, nu mare lucru! Numai cât să te ude până la piele, dacă ai uitat să-ţi iei umbrela de acasă. După care, iar se arată soarele şi te poţi duce la plajă! Sau să savurezi renumitul „fish and chips” într-un pub zgomotos, unde o bandă de tineri voioşi, împopoţionaţi cu pălării sau haine caraghioase, sărbătoresc nu ştiu ce victorie a echipei de fotbal locale. Sau poate ultima noapte de celibatară a unei prietene!

* * *

Cel care-şi imaginează că într-un ţinut atât de tradiţional, cu o natură atât de prezentă ca în Cornwall, nu va găsi ecourile culturii sau ştiinţei internaţionale, fără să mai vorbim de templul religiei ecologiste intitulat „Eden Project”, se înşală cu desăvârşire!

St. Ives este un mic port de pescari, cu străduţe sinuoase şi case colorate, care domină un promotoriu stâncos, decupat în plaje şi golfuleţe, aflat pe coasta de nord a peninsulei, nu departe de „Land’s end” acolo unde mai spre vest nu rămâne decât oceanul şi ceva mai, mai, mai departe… America!

Încă din anii 1880, St. Ives a devenit un loc frecventat de pictorii englezi, după ce Whistler şi Sickert s-au instalat aici, atraşi fiind de satul descoperit de Turner. La sfârşitul anilor ’20, a fost fondată în localitate “St. Ives Society of Artists “, care a atras aici câţiva artişti majori, printe care pictorul Ben Nicholson şi sculptorii Barbara Hepworth şi Naum Gabo. Tot aici a fost descoperit şi un pictor local naiv, pescarul Alfred Wallis, un echivalent englez al faimosului Douanier Rousseau. Cu timpul, preocupările artiştilor locali au evoluat, dirijându-se tot atât de bine înspre arta abstractă, cât şi înspre alte domenii ale artelor plastice, cum ar fi ceramica şi olăritul.

Însă vizitatorul care trece prin St. Ives nu poate lăsa de o parte muzeul “Barbara Hepworth”.

Unul dintre sculptorii majori ai secolului XX, Barbara Hepworth (1903-1975) a fost o colegă şi, în ciuda micii diferenţe de vârstă, s-ar putea spune o discipolă a lui Henry Moore, urmând aceeaşi linie de căutare a formei pure, abstracte, finisarea impecabilă, materialele variate, minerale sau organice. O asemănare izbitoare cu opera lui Brâncuşi, pe care sculptoriţa engleză l-a întâlnit cu ocazia unei vizite la Paris, la începutul anilor ’30.

Însăşi Barbara Hepworth descrie această întâlnire în cartea ei de memorii intitulată “Carvings and Drawings”:

“În 1932, Ben Nicholson şi cu mine l-am vizitat pe sculptorul român Constantin Brâncuşi în atelierul său din Paris. În studioul lui Brâncuşi am întâlnit sentimental miraculous al eternităţii, amestecat cu pietre îndrăgite şi praf de stâncă. Nu e uşor să descrii o experienţă vie de acest gen în câteva cuvinte – simplicitatea şi demnitatea artistului, întregul atelier plin cu forme mândre şi forme moarte, liniştite, toate într-un stadiu de perfecţie ca scop şi realizare îndrăgită.”

Aceeaşi linişte şi perfecţie, aceeaşi dragoste a lucrului „bine făcut”, al efortului reluat şi reînceput până la găsirea esenţei obiectului, dincolo de materie, se degajează nu numai din operelei artistei engleze, răspândite aparent la întâmplare în grădina cu vegetaţie luxuriantă, dar chiar şi din minusculul atelier/locuinţă unde ea a trăit începând din 1943, până la moarte.

O atmosferă care ne dă o imagine reprezentativă despre ce ar fi putut deveni atelierul maestrului dela Hobiţa dacă locuinţa lui din Impasse Ronsin ne-ar fi parvenit în adevăratul ei cadru.

Însă prezenţa lui Brâncuşi în acest loc de la „sfârşitul lumii” nu este numai sugerată de amintiri şi asociaţii de idei.

Tot aici a fost construit, în 1993, un superb edificiu cu o vedere remarcabilă spre ocean, cu o formă asimetrică urcând spre cer într-o spirală armonioasă, şi care, sub numele de „Tate St. Ives” prezintă expoziţii temporare cu opere contemporane provenite din fondul dela „Tate Modern” din Londra.

Între 15 mai şi 26 septembrie 2010, „Tate St. Ives” prezintă expoziţia „St. Ives and the International Avant-garde”. Din lunga listă a operelor artiştilor avangardei secolului XX prezentaţi (Giacometti, Picasso, Max Ernst, Mondrian…) nu putea lipsi Brâncuşi. Expoziţia se deschide, de altfel, cu un „Peşte” datat 1926, despre care însuşi sculptorul spune:

„Când vezi un peşte, nu te gândeşti la scara lui, nu-i aşa? Te gândeşti la viteza lui, cum pluteşte, scânteia corpului său în apă… Dacă aş reprezenta aripioarele şi ochii şi scara, i-aş înlănţui mişcarea… Nu vreau decât scânteia spiritului său.”

Şi organizatorii expoziţiei adaugă:

”Când Barbara Hepworth a văzut lucrarea lui în atelier cu ocazia vizitei din anii ’30, a fost inspirată de fuziunea între formă şi materie.”


Pestele lui Brancusi, intre sculpturile din gradina atelierului in care a locuit Barbara Hepworth

De altfel, acesta nu este prima participare a unei opere brâncuşiene la St. Ives. Pentru că, în 2004, muzeul a prezentat o selecţie de 30 sculpturi ale meşterului dela Hobiţa sub titlul „Esenţa lucrurilor”, prima retrospectivă majoră a lui Brâncuşi în Marea Britanie.

* * *

St. Mawes (pronunţat Moos, Dumnezeu ştie de ce!)* este un mic port pe malul stâng al estuarului despre care ghidurile locale afirmă că ar fi al treilea port în apă profundă din lume, după Rio de Janeiro şi Sidney! În tot cazul, intrarea în acest golf este bine păzită, pentru că două fortăreţe, Pendennis şi St. Mawes, o apără de o parte şi de alta de mai bine de patru secole. Cea din St. Mawes, construită între 1539 şi 1543 din porunca regelelui Henric VIII, este o adevărată bijuterie arhitecturală, rămasă neschimbată dela inaugurare. Sătuleţul vecin, care se agaţă pe coasta peninsulei Roseland ca şi cum s-ar teme să nu se ducă de râpă în apa portului, este tot atât de pitoresc. Între castel şi port, pe un zid alb, o inscripţie discretă indică intrarea unui hotel de lux: Hotel Tresanton.

Câteva comentarii laudative, extrase din articole publicate în unele dintre cele mai celebre ziare şi reviste de limbă engleză (The Times, The Independent, Food and Travel Magazine, Conde Nast Travel…) confirmă nu numai calitatea localului, fineţea decoraţiei moderne sau nivelul bucătăriei practicate aici, dar chiar şi faptul că te afli într-unul dintre cele mai elegante hoteluri din regiune. „Dacă există un alt hotel mai elegant în Marea Britanie decât… Tresanton, pe coasta Cornwall, cu siguranţă că n-am fost niciodată acolo.” scrie The Independent.

Pentru luna noiembrie, între 5 şi 7, hotelul anunţă, în cadrul ciclului „Concerts in St. Mawes. Music at Tresanton” patru concerte. Tema anului acesta este: „French connection: George Enescu”. În afară de şase piese compuse de artistul român (origine neindicată în program), ciclul prezintă şi muzică de cameră creată de Fauré (profesorul său), Ravel (colegul lui de studii) precum şi Brahms, Debussy, Bartok, Franck.

Prezentarea ciclului afişează părerea lui Yehudi Menuhin, care scria:

„Enescu va rămâne întotdeauna referinţa Absolută, cu care îi voi judeca pe ceilalţi. De câte ori cânt, mai simt încă prezenţa acestui cel mai inspirat om, cel mai mare muzician pe care l-am cunoscut vreodată.”

* * *

Peninsula Roseland este o limba de pământ cu o lungime de numai vreo 20 Km, mărginită spre sud-est de Canalul Mânecii („English Channel” cum spun „marii bretoni”!) şi la vest de estuarul râului Fal, cale maritimă navigabilă până la Truro, principalul oraş din zonă.

Truro este de altfel punctul central, ideal plasat pentru cel ce doreşte să viziteze tot atât de bine ţărmul dantelat al coastei sudice din Cornwall, „Sfârşitul Pământului” (Land’s End) sau plajele de pe coasta de nord. Şi, eventual, să dea o fugă până în insulele Scilly, un paradis natural acvatic şi stâncos, protejat cu sfinţenie de locuitorii celor mai bine de patruzeci de confetti aruncate de mâna unui uriaş în mijlocul oceanului.

Nu departe de Truro, în mijlocul unei zone de ferme şi păduri, dar destul de aproape de mare ca să poţi merge până acolo cu piciorul, lângă minusculul sat Ruan Highlanes, se găseşte hotelul „Hundred House”. De fapt, dacă nu eşti atent la panourile de pe drum, poţi trece pe lângă el chiar fără să-l observi. Pentru că această mică bijuterie este ascunsă cu o discreţie tipic englezească în spatele unui lung gard viu. Doar un enorm pin cu o formă stranie de umbrelă, care face ca locul să poată fi reperat de departe, pare un adevărat far în imensitatea landei.

Edificiul discret al hotelului are însă o lungă istorie. Construit în 1790 de amiralul Kempe, cel care l-a însoţit pe capitanul Cook în voiajul din Australia şi, mai apoi, pe Lord Byron, tatăl marelui poet, şi cunoscut la origine sub numele de Berruppa Farm, una dintre cele mai importante construcţii din regiune, hotelul de astăzi a îndeplinit diferite funcţii (fermă, han cu numele de „The Kemp’s Arms”, judecătorie…). Însuşi numele “Hundred House” aminteşte tradiţia medievală în virtutea căreia o grupare de o sută de familii era administrată dintr-un “sediu central”, de obicei cea mai importantă casă din zonă. După nenumărate schimbări de proprietar, printre care şi un cunoscut campion de squash, edificiul devine un hotel restaurant, la mijlocul secolului XX.

100 House: Richard Barron-Maior si Denise (in costumul traditional ardelenesc al bunicii ei) printre cateva imagini din hotelul/restaurant

Toate aceste avataruri ale construcţiei şi-au lăsat amprenta şi au generat o ambianţă tipic englezească, tot atât de bine în barul spaţios, în biblioteca intimă, în salonul elegant sau în restaurantul verandă cu vederea spre un havuz victorian –de unde numele lui „Fish in the Fountain”. Restaurantul hotelului şi-a câştigat de altfel nu demult cea dea treia „black star AA” şi prima rozetă pentru calitatea bucătăriei, stabilimentul fiind menţionat în presă ca „one of the top 50 hotels in Cornwall”.

Vizitatorul care se plimbă prin saloanele hotelului, frumos decorate cu mobile în stil Georgian, va remarca pe pereţi nenumărate tablouri, multe dintre ele reprezentând vederi şi monumente din Europa continentală. Însă oaspetele român al locului nu poate să nu remarce câteva peisaje din Bucureşti, Râşnov, Bran sau Timişul de Sus!

Explicaţia provenienţei lor poate fi găsită într-un cadru expus în barul hotelului, care prezintă artista creatoare a tuturor acestor tablouri.

Nina Stuparu, născută pe 14 octombrie 1910 la Boghiceni în Basarabia, a studiat la Institutele de Belle Arte din Cluj şi Iaşi cu Aurel Ciupe, Romul Ladea şi Petre Troteanu, absolvind facultatea în 1934.

În 1945, refugiată la Bucureşti, Nina Stuparu l-a cunoscut şi a construit o legătură de prietenie şi respect reciproc cu renumitul pictor Francisc Şirato. După câtva timp, maestrul româno-austriac i-a declarat Ninei că nu mai are nimic de învăţat dela el. În 1962, Nina Stuparu a prezentat la Bucureşti prima ei expoziţie personală. Din păcate, adevărata recunoaştere internaţională a talentului ei nu a venit decât după căderea sistemului comunist, când a putut realiza numeroase expoziţii în Franţa, fiind chiar distinsă, în 1997, cu Premiul Întâi la „Salon Arts et Passion” dela Ablon-sur-Seine. Nina s-a stins din viaţă la vârsta de 91 ani, pe 15 aprilie 2001, lăsând mai bine de 2000 opere în colecţii particulare şi muzee din lumea întreagă.

Dacă aceste tablouri ale unui creator originar din celălalt capăt al Europei pot fi admirate în Cornwall este datorită faptului că ele aparţin proprietarilor hotelului, Denise şi Richard Maior-Barron, o pereche româno-britanică, instalată de mai bine de zece ani în regiune. Nina Stuparu era o prietenă „de o viaţă” a familiei Denisei la Bucureşti şi omagiul pe care ei îl aduc acestei artiste, imprimă o tuşă continentală într-un cadru atât de tradiţional englez.

O fotografie a Ninei Stuparu si cateva din tablourile ei, pe peretele hotelului “Hundred House”
* * *

Falmouth este, cu celălalt punct de apărare al estuarului Fal River, castelul Pendennis, nu numai un obiectiv turistic major din Cornwall, dar şi un port activ pe malul Canalului Mânecii. La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, întreaga regiune a concentrat eforturile armatelor americane şi engleze în vederea debarcării în Normandia, pe 6 iunie 1944. Alegerea acestui loc, al treilea port în apă profundă din lume, nu era întâmplătoare. De altfel, astăzi Falmouth găzduieşte un renumit muzeu maritim. Însă străzile din centrul oraşului păstrează aceeaşi atmosferă victoriană, cu galerii în stil 1900, cu statui ale unor orgolioşi militari din trecut, cu faţade purtând inscripţii din secolul XIX şi cu puburi tradiţionale ce amintesc, prin decoraţiile lor, epoca de aur a marinei cu pânze, pe când „Perfidul Albion” domina mările şi oceanele globului. Rule Britania!

Pe strada principală, care urmăreşte traseul falezei lungă de mai bine de un km, între vitrinele tip „bow window” ale unor prăvălii care expun steguleţe şi obiecte de marină, poate fi văzută o impresionantă emblemă nobiliară cu lei auriţi şi înarmaţi, cu un vultur ţinând două spade în ghiare. Într-o ţară în care emblemele regalităţii sau ale nobilimii sunt expuse peste tot, acest blazon nu pare deloc „ne la locul lui”. Mai uimitoare este, dacă ai curiozitatea să o descifrezi, inscripţia în litere de aur sculptată pe panglica de sub blazon!

„Framers and Gilders to H.S. Highness the late Princess Bibesco”

Această inscripţie neaşteptată, ca şi reproducerea blazonului familiei Bibescu într-un port din Cornwall, la câteva mii de kilometri de cuibul ei, merită o cercetatre mai amănunţită.

* * *

Când părăsise Mogoşoaia, în 1945, Martha Bibescu lăsase palatul în grija fiicei sale Valentina Bibescu-Ghika. Bineînţeles că aceasta, ca şi întreaga ei familie, n-a scăpat de urgiile regimului communist, instalat de baionetele sovietice.

Domiciliu forţat, anchete, tracaserii judiciare, condiţii de viaţă precare, lipsa de venituri generând probleme de sănătate, au fost soarta zilnică a familiei Bibescu Ghika timp de şapte ani, în România comunistă.

Până când, în 1956, un prieten al Marthei Bibescu, vicemareşalul englez Donald Stevenson, obţine dela Bulganin, preşedintele Uniunii Sovietice, acordul pentru ieşirea lor din ţară şi prinţesa îi primeşte la aeroportul din Londra. Primele cuvinte ale Valentinei, adresate mamei sale la sosire, au fost: „Mulţumesc că ne-aţi scos din acest infern!”

Iată cum descrie Ghislain de Diesbach în biografia Marthei Bibescu, intitulată „Ultima orhidee”, ceea ce a urmat:

„În acelaşi an Martha Bibescu şi familia Ghika achiziţionau în Cornwall, lângă Perran-ar-Worthal, o frumoasă casă în stil georgian, Tullimaar House, unde generalul Eisenhower locuise înainte de debarcarea din iunie 1944. Clima îi convenea perfect Valentinei, care era prost restabilită după o intervenţie chirurgicală practicată în România şi care nu fusese făcută corect. Să o audă mergând, zdrobea inima Marthei şi o făcea să măsoare suferinţele îndurate de fiica ei în perioada în care fusese internată:

„Zgomotul prin casă al cârjelor Valentinei face să rimeze înăbuşit în urechile mele de bolnavă ultrasensibilă numele ei iubit cu numele celui care a lăsat-o infirmă pentru restul vieţii sale. Cele două cârje ale Valentinei răspund: Stalin-Stalin-Stalin…”

Însă între timp, Martha Bibescu se ocupa de amenajarea noii ei reşedinţe, Tullimaar House, care, decorată cu obiecte aduse în mare parte din ţară, devenise o copie asemănătoare cu castelul dela Malmaison, palat napoleonian din apropierea Parisului.

Toate aceste cheltuieli de înfrumuseţare şi reamenajare cer însă sume imense, de care Martha Bibescu, privată de veniturile proprietăţilor din România, nu mai dispunea. Şi eforturile ei disperate, instalarea serelor pentru cultivarea florilor, conferinţe, vânzarea drepturilor de autor pentru cărţi scrise sau în curs de redactare, sunt departe de a produce veniturile necesare unui astfel de ritm de cheltuieli.

Câteodată, situaţia ei financiară este atât de critică încât ea generează conflicte locale, cum a fost revolta personalului de serviciu, care nu-şi primise salariile luni de zile. În 1968, conflictul cu oamenii de serviciu portughezi ia o formă atât de virulentă, încât Martha Bibescu este obligată să facă apel la ajutorul serviciului dela „Immigration Office”, care se termină printr-o expulzare, bine înţeles după ce salariile restante au fost plătite, cu eforturi financiare considerabile.

Stema familiei Bibescu, pe strada centrala a orasului Falmouth

În ciuda tuturor sacrificiilor financiare şi sentimentale consimţite (vânzarea bijuteriilor de familie, a cadourilor primite dela diferite personalităţi europene, a tablourilor care o reprezentau de-a lungul carierei de „muză a Europei”…) Martha Bibescu va fi obligată să abandoneze Tullimaar House şi îşi va sfârşi viaţa în apartamentul din Paris, în insula St. Louis.

Ea va fi înmormântată la Menars, în castelul soacrei sale, Valentine de Caraman-Chimay, care însă îşi doarme somnul de veci în grădina palatului dela Mogoşoaia.

Însă amintirea Martei Bibescu este perpetuată în Cornwall de către blazonul instalat de „framers and gilders”, cei care au executat rame şi le-au poleit cu aur la Falmouth. Şi care au pierdut, la rândul lor, strălucirea trecutului, pentru că o inscripţie atârnată sub blazonul prinţesei ne informează că „acum prăvălia se află în spatele clădirii, cu intrarea prin parking”! Grandeur et decadence!

Adrian Irvin Rozei, Cornwall, august 2010

—-
NOTE:

*Localnicii mi-au explicat că „St. Mawes se citeşte Mooz (aw este un o lung şi s se pronunţă ca un z mai moale)”. Vă jur că-i cred pe cuvânt!

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *