Comtesse du Barry

File de jurnal (Orly-Sud)

In vremurile bune, când plecam în voiaj “d’affaires” prin toate colțurile lumii, cumpăram de fiecare dată în aeroport cel puțin unul dintre aceste “tuburi” cu conserve tipice din gastronomia franceză. Era un cadou practic, ușor de transportat, neperisabil și care prezenta avantajul de a se « descompune » în mai multe cadouri independente și personalizate, în caz de întâlniri neprogramate!

Comtesse du Barry 001Desigur că n-am prea avut ocazia să  gust aceste specialități, cu excepția unei vizite în Guatemala, când clientul meu (devenit un bun prieten la care fiul meu, Laurent, a și locuit timp de 3 luni) m-a invitat la el la țară. Cum acolo nimic nu era pregătit de mâncare și era cam prea târziu ca să plecăm la vânatoare pe cele 100 ha ale moșiei, am mâncat… conservele “du Barry” cu vinul local!

Intr-un alt voiaj, în Peru, am fost invitat la masă de direcția celei mai importante mine de fier din țară și una dintre cele mai mari din lume, o societate chineză, clientul meu.

Chinezii au achiziționat aceasta mină enormă, plătind o sumă exorbitantă (de 3 ori valoarea ei!) pentru a asigura necesitățile în fier ale Imperiului de Mijloc.

Legăturile noastre cu mina chineză erau excelente, pentru că i-am depanat de câteva ori cu nitrat în condiții foarte delicate pentru ei, mai ales facând abstracție de birocrația lor, tipic comunistă.

Drept care mi-au oferit un “banchet” (termen consacrat la chinezi!) pentru că le povestisem amintirea de neuitat a unui “canard laqué” consumat în China. La Lima, unde există o enormă populație chineză, restaurantele cu specific chinezesc sunt foarte numeroase și pot fi chiar foarte elegante.

Am sosit deci la ora prevazută la restaurant, însoțit de doi dintre colaboratorii mei.

Spre marea mea surpriza, și-a făcut apariția o “delegație” de chinezi, în numar de…8! Nu cunoșteam decât pe unul dintre ei, șeful achizițiilor, și pe un traducător. Pe acesta îl mai văzusem, pentru că, în altă ocazie, omologul meu dela mina a vrut să știe ce înseamnă “Grande Paroisse”, numele societății noastre. Numai că el nu vorbea, în afară de chineză, decât o spaniolă foarte rudimentară! A trebuit să traduc deci “Paroisse” în spaniolă, drept care el a luat dicționarul spaniol-chinez de care dispunea și a început să caute. Doar că termenul “parohie” nu există în dicționarele chineze!

Drept care a facut apel la traducătorul chinez, care avea și el o cultură religioasă cam sumară!

Așa că a trebuit să-i explic, într-o spaniolă elementară, organizarea bisericii catolice din Franța! Departe de nitratul meu de amoniu!

Acum însă eram unsprezece persoane la cel mai elegant restaurant chinez din Lima!

Banchetul a fost…pantagruelic! Nenumărate feluri de mâncare, culminând cu faimosul “canard laqué” pe care l-a operat însuși bucătarul șef, chiar la masa noastră. Diafan! Și m-am uitat cu jind la animalul de abea început, care a dispărut spre bucătărie.

A venit momentul despărțirii când e de tradiție să oferi un cadou. Din fericire, luasem cu mine “tubul” Comtesse du Barry, deci am putut scoate din pălărie câte un cadou pentru fiecare.

Numai că aveam doar 7 cutii și… ei erau 8! Ce fac acum? Cum habar n-aveam care era funcția fiecărui amfitrion, am eliminat din lista destinatarilor o fetiță de vreo 20 ani, gândindu-mă că era probabil o secretară. Numai că am observat că traducătorul i-a dat cutia sa fetiței, care nu scosese un cuvânt în tot timpul mesei. Cred că nici nu întelegea vreo limba internațională!

Totuși, intrigat, am sunat a doua zi să mulțumesc omologului meu. După salamalecurile de rigoare, am întrebat cine erau comesenii. Așa am aflat că “fetița” era un director important din Consiliul de administrație al minei, fiica unui mare membru al CC al Partidului Comunist Chinez, expediată de la Beijing pentru a supraveghea operațiile în Peru!

Royal Lima 001_resize

Un “banchet” imperial, într-un restaurant “Royal”, cu o prințesă comunistă!

Pentru memorie: când am obținut, după mulți ani de insistențe, ca omologul meu să vină la cina la care-l invitasem, am constatat că el nu mânca mai nimic. După alte insistențe, ne-a mărturist că… cinase înainte de a veni cu noi. Și ne-a explicat de ce: având în vedere că la direcție luau toți masa împreună, nu trebuia ca ceilalți să remarce că nu manâcă, ceea ce ar fi dat de bănuit că era invitat de un client!

Pentru că el, în mod oficial, plecase… la plimbare în oraș!

 Adrian Irvin ROZEI, Aeroport Orly-Sud, februarie 2015

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *