Citius, altius, fortius…

ADEVARUL DESPRE FONDAREA JOCURILOR OLIMPICE MODERNE

Oricare elev de liceu cãruia îi vei pune întrebarea: “Cine a creat Jocurile Olimpice moderne?”, îti va rãspunde: “Baronul Pierre de Coubertin”. Cel putin în timpul celor câteva sãptãmâni în care se desfãsoarã aceastã manifestatie, o datã la patru ani, si când toate programele de televiziune nu se mai ocupã de nimic altceva.

E si normal, pentru cã aceastã “vacã de muls” genereazã cu atât mai multe beneficii cu cât se vorbeste mai mult despre ea!

Însã foarte putini sunt cei care stiu cã, de fapt, Jocurile Olimpice moderne au existat timp de aproape jumãtate de secol înaintea celor initiate în 1894 de Pierre de Coubertin !

***

În 1833, la numai doisprezece ani dupã crearea statului grec modern, atmosfera generalã elenã exalta virtutile si realizãrile Greciei antice. În aceastã ambianta nationalistã, în care tot omul de pe stradã visa la restaurarea mãretiei bizantino-elene, Alexandru Soutsos, marele poet grec, publicã în revista “Helios” un poem care incita la organizarea unor “Concursuri Olimpice”, în spiritul celor practicate în antichitate. Acest mesaj corespundea si cu interesul stârnit de primele cercetãri arheologice în zona corespunzãtoare templului lui Zeus din Olimpia, care fuseserã initiate de francezul Abel Blouet în 1829.


Poemul lui Alexandru Soutsos se adresa ministrilor contemporani cu aceste cuvinte :

“ …Rechemati trecutul minunat al Greciei
Spuneti’mi unde sunt secolele trecute?
Unde sunt Jocurile Olimpice?
Majestuoasele ceremonii si marile teatre?…

… Când glorioasele festivaluri olimpice se deschideau, multimi imense alergau sã vadã jocurile unde atleti si regi veneau sã se întreacã,…”

Totusi, nu toti oamenii politici erau convinsi de necesitatea restaurãrii Jocurilor, asa cum existaserã în Grecia Anticã. De exemplu, A.R. Rangavis, fost ministru si celebru specialist al literaturii clasice grecesti, cel care a scris dedicatia de pe mormântul “Batalionului Sacru”, cãzut în lupta dela Drãgãsani în 1821, considera cã “spiritul zilei e diferit de cel al vremurilor antice; natiunile de azi se întrec în industrie si manufacturã, si nu pe stadioane”. De aceea el dorea sã organizeze jocuri care sã punã accentul pe întreceri agricole si industriale, în acelasi timp cu jocurile atletice, care aveau menirea de a atrage marile masse.

Cel care a acceptat sã finanteze aceste jocuri, într’o epocã în care statul grec abia constituit nu avea nici mãcar mijloacele de a’si întretine un ambasador la Paris, a fost Evanghelios Zappas.

Acesta era nãscut pe la 1800, la Laboro, mic orãsel din Epir (Grecia de Nord)-aflat astãzi în Albania- si luptase ca “aide de camp” alãturi de Marco Botzaris, în timpul revolutiei grecesti, dupã ce fusese, mai întâi, mercenar în armata celebrului Ali Pasha din Ioanina.

În 1831, E. Zappas a initiat un comert activ cu Tãrile Române si, foare repede, a apãrut ca posesorul unei averi considerabile, înmultindu’si proprietãtile agricole, imobilele luxoase si vasele de comert. La Brãila, unde locuia, se murmura cã aceastã avere fusese fãcutã multumitã atacurilor haiducesti asupra convoaielor turcesti care transportau birurile adunate în Peninsula Balcanicã.

Mai târziu, Zappas cumpãrã o importantã proprietate la Brosteni, astãzi comuna Ion Roatã, din judetul Ialomita, de unde îsi dirija afacerile. Acolo l’a gãzduit, de altfel, pe Alexandru Ioan Cuza, în 1860, în cursul unui voiaj al acestuia înspre Istanbul. Dimitrie Bolintineanu a descris cu admiratie felul în care Zappas l’a primit pe domnitor.

Între timp, în 1856, E. Zappas devenise consulul Greciei la Bucuresti, iar în 1860, luase chiar cetãtenia românã.

Tot Bolintineanu vorbeste despre mecenatul lui Zappas, spunând:

“Cãlãtorii îsi vor aduce aminte despre ofertele gratioase ce fãcu Dl. Vangheli: cinci mii de galbeni a depus pentru facerea unui dictionar român, unei istorii si unei gramatici. Îsi vor aduce aminte despre suma ce oferi pentru armata tzãrii. Sumã mai mare decât toate acelea ce oferirã cei mai mari proprietari români.”

Însã “Dictionarul limbii române”, opera lui August Treboniu Laurian si Ioan C. Massim, finantat de Zappas, nu va vedea lumina tiparului decât în 1871, dupã moartea acestuia.

În 1858, într’o scrisoare adresatã regelui Greciei, în care cerea restaurarea Jocurilor Olimpice, Zappas vorbeste despre “aceastã sãrbãtoare patruanualã a Olimpiilor, (organizatã) dupã obiceiurile strãmosesti”.

În anul urmãtor, multumitã fondurilor alocate de Zappas – 600 000 franci -, au fost organizate la Atena, primele Jocuri Olimpice ale erei moderne. Ele s’au desfãsurat în asa numita “Piata Ludovicus ” (astãzi Piata Kotzia;), pentru cã stadionul antic nu fusese încã restaurat.

Pentru memorie, stadionul olimpic avea sã fie complet refãcut si modernizat în 1894, multumitã fondurilor puse la dispozitie de alt “everget” (binefãcãtor al Natiunii Elene), aromânul George Averoff, a cãrui statuie poate fi vãzutã si azi, lângã instalatiile olimpice pe care le-a finantat.

Incã dela origine, dupã cum sugera Zappas, s’a prevãzut ca Jocurile Olimpice sã aibã loc odatã la patru ani.

Jocurile din 1859, inaugurate pe 15 noiembrie, au fost obiectul unor experiente originale pentru vremea lor.

Mai întâi, o primã ocazie de a organiza o manifestatie de massã, pãstrând ordinea si protejând personalitãtile prezente. Pentru cã au luat parte la aceastã manifestare familia regalã, guvernul si diferite alte personalitãti civile si militare.

Bineînteles cã activitãtile sportive au avut mai degrabã un caracter de “jocuri”, decât de “competitii”. Cu atât mai mult cu cât, neexistând în acea vreme sportivi profesionisti, cei care au participat erau docheri, cãrutasi, muncitori, în general atrasi de premiile în bani oferite de cãtre organizatorii concursurilor.

Ziarele epocii povestesc nenumãrate anecdote, cum ar fi cea a politistului numit pentru a asigura ordinea, care îsi pãrãseste postul pentru a participa la o cursã. Ba chiar si povestea unui cersetor orb, care a luat parte la o competitie, uitând în mod subit cã avea un handicap fizic!

În ciuda comentariilor deseori “dulci-acrisoare” ce au urmat, ideea reînvierii Jocurilor Olimpice s’a impus. Urmãtoarele Jocuri, care au avut loc în 1870, au marcat adevãratul debut al unei organizãri stiintifice.

De data aceasta, regulile de bazã au fost stabilite: s’au publicat cu anticipatie conditiile de participare, listele atletilor au fost difuzate si s’au organizat sedinte de antrenament oficiale, stadionul a fost amenajat pentru primirea publicului si a autoritãtilor, sportivii s’au prezentat în costum de sport si sandale de piele.

Au participat în total 31 de sportivi, în nouã probe: trei clasice antice, patru antice, dar nu clasice, si douã probe moderne.

Pentru prima oarã a fost intonat Imnul Olimpic si regele Greciei a înmânat premiile câstigãtorilor. Jocurile Olimpice moderne erau cu adevãrat lansate !

Urmãtoarele jocuri ale “epocii Zappiene” au avut loc în 1875. Organizatorul lor a fost Ioannis Phokianos, directorul Gimnaziului Public. În ciuda eforturilor depuse de acesta, mare admirator al metodelor gimnasticii germane devenite la modã, Jocurile Olimpice au înregistrat un semiesec. Poate si pentru cã stadionul devenise neîncãpãtor si spectatorii au invadat gazonul!

Totusi atunci a fost definitã o uniformã comunã tuturor atletilor care a dãinuit pânã la jocurile din 1896: pantaloni si cãmasã albã, cu o largã bandã albastrã.

În fine, ultimele jocuri din epoca “clasicã modernã” au avut loc în 1889, fiind organizate de acelasi Ioannis Phokianos, si s’au derulat la “Kentrikon Gymnastirion”, cu un deosebit succes.

În 1894, pe 23 iunie, dupã ce a pronuntat un discurs la Sorbona, cerând restabilirea Jocurilor Olimpice, baronul Pierre de Coubertin a creat “Comitetul Olimpic International”, care a adoptat deviza: “Citius, Altius, Fortius” (Mai repede, mai sus, mai tare). Oare de ce în latinã, pentru niste jocuri tipice grecesti? Era probabil prima derivã si prima concesie pe altarul publicitãtii care a dus, dupã o sutã de ani, la excesele pe care le vedem astãzi în lumea olimpicã!

***

Si Zappas, în toatã aceastã istorie?

Mort la Bucuresti pe 20 mai 1865 si înmormântat în curtea bisericii de lângã domeniului sãu de la Brosteni, el a lãsat o parte din imensa lui avere (6 milioane de drahme) “Natiunii Elene” si altã parte vãrului si asociatului sãu, Constantin Zappas.

Acesta, decedat fãrã descendenti, în 1892 – el considera ca si vãrul lui cã era însurat cu “Natiunea Elenã” – a lãsat sume enorme de bani si proprietãti din România scolilor grecesti aflate la Adrianopol si Constantinopol. O altã parte din avere a fost atribuitã Greciei.

Numai cã autoritãtile române s’au opus acestui transfer, afirmând cã un cetãtean român nu’si poate lãsa averea unui stat strãin. Au urmat ani de zile de procese, cu punctul culminant marcat de ruperea relatiilor diplomatice între România si Grecia, timp de patru ani, începând din 1892.

În cele din urmã, multumitã unui acord între cele douã state, sumele corespunzãtoare au fost împãrtite între Atena si Bucuresti. Partea greceascã a fost utilizatã de autoritãtile Atenei pentru constructia unui palat de expozitii, care poate fi vãzut si astãzi, în centrul capitalei, nu departe de stadionul olimpic, numit “Zappeion”.

Modul de utilizare a pãrtii românesti nu ne-a fost precizat!

Adrian Irvin Rozei, Paris

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *