Ciocârlia și-a luat zborul…

Santo Domingo nu este exact ceea ce se cheamă un oraş frumos. Deşi a fost prima capitală a Americii, descoperită de Cristofor Columb, te-ai putea aştepta să găseşti aici, acumulate de-a lungul secolelor, monumente şi edificii coloniale care să dea oraşului o atmosferă tradiţională, cel puţin tot atât de pitorească precum cea din nenumărate alte vechi centre latino-americane.

Din păcate oraşul a devenit cu timpul un fel de imensă “banlieue”, cu străzi care se întretaie în unghi drept “à l’américaine”, cu imobile de beton separate prin terenuri virane, şi, pe ici pe colo, un edificiu exagerat de mare, în stil grec sau roman, nepotrivit cu istoria locului, care aminteşte visurile de măreţie ale vreunui “caudillo”, care a încercat să-şi impună gusturile unui popor pe care visa să-l conducă cu o mână de fier timp de 1000 ani.

Din fericire, în mijlocului acestui cafarnaum, fără cap şi coadă, un mic cartier colonial, o adevărată bijuterie, ascunde câteva perle construite în perioada ocupatiei spaniole: o catedrală gotică, primul sanctuar creştin construit în America şi care a adăpostit, timp de ani de zile, resturile pământeşti ale celui care a descoperit Noul Continent, câteva palate amintind trecerea prin această insulă a unor înalte feţe bisericeşti, arhiepiscopi şi cardinali, sau ale unor puternici ai vremii, precum Bartolomeo Colon, vice-rege al Americii, sau Nicolas de Ovando, fondator al capitalei dominicane.

Cartierul este, bineînţeles, împânzit cu biserici şi mânăstiri, dintre care unele mai funcţionează şi astăzi, ascunzând în liniştea netulburată a curţilor interioare atâtea maici care îşi consacră întreaga lor viaţă rugăciunilor şi cântărilor bisericeşti, fără să bănuiască măcar că la numai câţiva zeci de metri, seară de seară, şi mai ales la sfârşitul săptămânii, alte fete tinere îşi petrec nopţile dansând în discoteci sau localuri cu muzică “en vivo”. Pentru că, profitând de ambianţa colonială a cartierului care atrage turiştii, s’au instalat în această zonă nenumărate restaurante sau galerii de artă, mai mult sau mai puţin tradiţională, care rămân deschise până la “orele mici” ale nopţii şi unde “la jeunesse dorée” din Santo Domingo îşi dă întâlnire ca să discute, să bea, să danseze, dar, mai ales, ca să asculte muzică, rezultatul faptului că dominicanii, un popor aparte, nici albi, nici negri, ci de o culoare intermediară “café-au-lait”, au muzica în sânge.

Ori de câte ori iei un taxi sau te sui într’o “guagua”, microbuzele tradiţionale care traversează în viteză nebună ţara, trebuie să suporţi postul de radio, pus să urle cu intensitatea maximă, care difuzează fără întrerupere ultimele succese locale, de obicei “merengue”, dar şi “bolero”-urile clasice, sau muzica vecinilor cubani sau mexicani.

Iar dacă mai rămâne un pic de loc în autobuz, două sau trei perechi se pun imediat să danseze, în aşteptarea staţiei unde unul dintre dansatori va coborî, imediat înlocuit de alt amator din public.

* * *

Casa de teatro” se găseşte în inima cartierului istoric din Santo Domingo. O casă colonială, cu un splendid patio, înconjurat de săli boltite şi de o colonadă, transformată în centru cultural, unde se prezintă expoziţii, piese de teatru şi concerte aproape în fiecare zi. Timp de două luni, în fiecare vineri seară, începând dela ora zece, “Casa de teatro” prezintă un solist de muzică uşoară în stilul tradiţional al insulelor din Caraibe.

Lia pregătea de multă vreme această seară, unică în viaţa ei. De câteva luni deja, zarurile fuseseră aruncate : şi-a găsit alesul inimii, familiile au fost de acord, căsătoria va fi celebrată la sfârşitul lunii.

Însă, înainte de “ziua cea mare”, mai sunt încă multe lucruri de făcut. Nu numai preparativele pentru ceremonie, cumpărarea rochiei, pregătirea religioasă, dar şi multe altele… Dintre toate etapele care o aşteaptă, poate cea mai agreabilă este seara de “despedida de soltera”, în care se sărbătoreşte sfârşitul vieţii de celibatară.

În general, logodnica îşi invită cele mai bune prietene, colegele de şcoală sau de lucru, la o cină sau într’un local unde se cântă, se spun glume şi toate caută să se amuze cât mai bine pe contul băieţilor, care nu sunt admişi să participe.

Lia a consultat şi reconsultat toate posibilităţile pentru a face plăcere prietenelor ei. În cele din urmă a ales spectacolul unui cântăreţ cuban, la “Casa de teatro”. E o garanţie de calitate şi de ambianţă excelentă. Şi în vinerea asta, toate prietenele au venit la ora prevăzută, la locul invitaţiei. Numai că aici le aşteaptă o surpriză neplăcută!

Plouă fără încetare de 24 ore. Străzile au devenit adevărate canale, lipsesc numai gondolele pentru ca să te crezi la Veneţia, peluzele mustesc de apă, cerul este negru şi jos, până şi felinarele, la fiecare colţ de stradă în oraşul vechi par nişte pete de lumină în fundul unui acvariu. Scena şi grădina, scaunele şi mesele din patioul de la “Casa de teatro” sunt ude leoarcă şi nici nu poate fi vorba să montezi instalaţiile electrice necesare pentru spectacol.

Însă toţi spectatorii, şi mai ales Lia cu prietenele ei, scandează, bătând din picioare : “La musica, la musica !”. Atmosfera este deja electrică; toţi spectatorii aşteaptă deja de două ore într’o căldură umedă, sticlele de rom, e drept amestecat cu Coca-Cola, circulă fără întrerupere şi toată lumea e încinsă. Organizatorii spectacolului caută o soluţie, nu vor să ramburseze biletele, pe de-o parte, şi le e frică să nu fie linşaţi, pe de altă parte.

Atunci cineva are o idee. În loc să cânte pe scenă, solistul poate prezenta spectacolul în pasajul de intrare înspre patio, lângă scara în spirală care duce la mezzanin. E drept că trebuie suprimate câteva mese şi înghesuite celelalte, dar în schimb câţiva spectatori se vor putea instala la mezzanin şi vor urmări spectacolul de sus, cam peste capul cântăreţului, dar nu contează. Cel puţin nimeni nu va sta în ploaie…

Zis şi făcut ! După câteva minute spectacolul începe. Lia şi prietenele ei au găsit locul cel mai bun, la mezzanin, lângă balustrada care domină scena improvizată şi mesele aproape lipite de microfonul cântăreţului.

Primele cântece, bolerouri cubane susurate de solistul “de charme”, sunt reluate de sala care cunoaşte fiecare cuvânt. Lia, cu bluza ei bej cu punctuliţe negre, cu mâneci largi, care flutură la fiecare mişcare ca două aripi în jurul braţelor bronzate, cântă cu ochii închişi, trăind fiecare cuvânt al cântecului.

Tensiunea în sală e din ce în ce mai ridicată. Toţi spectatorii se împing cât mai aproape de cântăreţ, ca şi cum ar vrea să-l atingă cu mâinile, într’un contact de nezdruncinat. Când muzicantul atacă binecunoscuta melodie interpretată de Julio Iglesias, “Lia”, sala cade în transă. Cântăreţul pronunţă numai primul cuvânt din fiecare strofă şi sala continuă, chiar şi fără el.

“Lia, con tus bessos, la parte de mis essos
que manda mi corazon…”

Lia, la mezzanin, lipită de balustrada de lemn, se leagănă şi unduieşte în ritmul muzicii.

“Lia, no te quedas con la gana de saber
quanto amor nos cabe de una sola vez…”

Lumina din sală a fost stinsă şi nu mai rămâne aprins decât un proiector sub tavan, a cărui coloană de lumină se plimbă deasupra capetelor spectatorilor în delir.

“Lia, cigarillos de carino sin papel
Para que los fume dentro de tu piel..”

Când balustrada a cedat cu un sunet sec, Lia a făcut mai întâi un salt în direcţia proiectorului, ca şi cum şi-ar fi luat zborul, apoi a căzut ca din cer pe masa de la parter, acoperită de sticle şi pahare. A urmat un moment de tăcere generală, străpunsă repede de sirenele Salvării.

* * *

La Spitalul de Urgenţă din Santo Domingo sunt peste tot, prin culoare, întinşi pe mese, sau aşezaţi pe scaune, oameni care îşi aşteaptă rândul la consultaţie. Mai ales în timpul week-end-ului, când vin din toate colţurile oraşului victimile amestecului exploziv de muzică şi rom.

Am reuşit cu greu să dau peste medicul de gardă, sâmbătă dimineaţa. Când l-am întrebat care e starea Liei, mi-a răspuns: “A scăpat uşor! Nu are decât nişte contuzii superficiale. In schimb, din cauza şocului psihologic, şi-a pierdut glasul. O să aibă nevoie de multe săptămâni de reeducare”.

În orice caz, nunta e amânată, “sine die”.

Adrian Irvin Rozei, Santo Domingo, aprilie 2002

Această aventură, la care aş fi putut participa, este dedicată fetiţei de 12 ani cu numele de Lia, care petrecea ore în şir la poarta unei case de pe strada Maria Rosetti din Bucureşti, la începutul anilor ’60, şi de care mai sunt îndrăgostit şi astăzi. Dacă cineva o cunoaşte şi ştie unde se află, îl rog să-mi scrie!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *