Charite bien ordonee…*

Rare suntoraşele de pe malurile Mediteranei cu o istorie mai bogată decât cea a Marsiliei. Cetatea foceană, cu o existenţă de mai bine de două milenii, a reuşit să’şi păstreze importanţa economică în ciuda secolelor, pe când alte porturi ca Narbonne, Ostia sau Tyr au dispărut de pe harta traficului maritim, uneori din cauza evoluţiei geografice a coastei, alteori datorită schimbării fluxurilor comerciale internaţionale. Marsilia a rămas însă cel mai important port francez, după ce, timp de câteva secole a reprezentat legătura între Europa metropolitană şi coloniile din Africa de Nord sau Ecuatorială. Era deci inevitabil ca această poartă a Europei, deschisă când într’un sens, când într’altul în funcţie de fluxurile migratorii, dirijate spre „import” sau spre „export”, să dreneze o faună stranie, de cerşetori, hoţi sau aventurieri de tot soiul, personaje aflate la limitele societăţii.

Astfel, încă din secolul XVII, oraşul focean devenise un pol de atracţie pentru nenumăraţi nenorociţi, victime ale războaielor, şomajului şi recoltelor catastrofice. Această populaţie alogenă incontrolabilă era considerată de către locuitorii oraşului nu numai ca un pericol pentru securitatea fizică a localnicilor urbei, dar şi ca o ameninţare potenţială în caz de epidemie. De aceea, după ce de mai multe ori de-a lungul secolului XVI autorităţile oraşului au încercat să expulzeze „manu militari” pe cei care cerşeau, consideraţi ca fiind „incomozi, urlători, deseori hidoşi”, în faţa eşecurilor acestor acţiuni şi-au modificat tactica.

Noua teorie, începând din 8 decembrie 1622, când consiliul oraşului a adoptat o nouă decizie, impunea o selecţie printre aceşti cerşetori şi recomanda ca cei aleşi să fie închişi „dans un lieu propre et choisi par les Consuls, les pauvres natifs de Marseille, afin que les estrangers faineants et vagabonds ne s’entroduisent plus parmi eux pour estre dans le dit lieu nourris et entretenus de leur travail que des aumônes suivant la queste qui en serait feste.” (**


De unde proiectul de a crea ceeace se numeşte până astăzi „l’Hospice de la Vieille Charité”. În acelaşi timp, apărea o nouă instituţie, „les chasse-gueux”, un fel de poliţie al cărui rol era să descopere în trama urbei, să’i denunţe şi să ajute la încarcerarea tuturor celor suspectaţi de a practica cerşetoria.

Câţiva ani mai târziu, în 1639, sumele necesare pentru cumpărarea terenului unde urma să fie instalată instituţia ospiciului erau deja adunate. Aflat într’unul din cele mai vechi cartiere ale oraşului, numit „le Panier”, în acea vreme în afara zonei centrale, „l’Hospice de la Vieille Charité” şi-a început activitatea într’un local provizoriu, alături de o capelă aparţinând confreriei care avea ca misiune să consoleze şi să asiste pe ultimul lor drum condamnaţii la moarte, şi de turnul Trinitarilor a căror acţiune se dirija către redempţia puşcăriaşilor. Astfel, împreună cu alte câteva stabilimente ce se ocupau de bolnavii incurabili sau mentali, se crea o frontieră naturală a oraşului, un fel de „cordon sanitar” menit să’l păzească de influenţa nefastă venită din exterior.

În 1671 Pierre Puget, „architecte du Roi a Tollon”, prezintă proiectul edificiului „l’Hospice de la Vieille Charité” care, aprobat în unanimitate de cei 12 rectori ce dirijau instituţia, începe a fi construit imediat.

Pierre Puget, născut în familia unui simplu zidar din cartierul „le Panier”, la numai câţiva zeci de metri de locaşul viitorului „Hospice de la Vieille Charité”, propusese deja edililor oraşului diferite proiecte urbanistice şi de arhitctură care, dacă ar fi fost realizate, ar fi transformat Marsilia într’o a doua Romă şi pe autorul lor într’un nou Bernini. Din păcate, lipsa de fonduri şi o oarecare tendinţă locală de a ascunde prosperitatea generată de comerţul internaţional, a făcut ca un singur proiect grandios conceput de Pierre Puget, cel numit „l’Hospice de la Vieille Charité”, să fie realizat, ba chiar şi acesta, parţial, după moartea arhitectului.

Edificiul proiectat de Pierre Puget se compune dintr’o curte interioară lungă de 82 metri şi largă de 45 metri, înconjurată de localul ospiciului construit pe trei registre alcătuite dintr’o succesiune de arcuri, formând trei galerii suprapuse. Aceste galerii ascund camerele ospiciului, ale căror ferestre minuscule punctează zidul exterior al edificiului de o sobrietate ce frizează aspectul carceral. În schimb, în interiorul curţii, a fost proiectată o capelă, dominată de o turlă cu o cupolă ovoidă, înăltă de 28 metri, deasupra unui naos de 37 metri lungime şi 27 metri lăţime. Caracterul contrastant între domul ovoid de factură barocă italiană şi edificiul înconjurător, de o sobrietate şi rigoare clasică, generează un şoc arhitectural studiat, care pare să sugereze ideea spiritualului ce domină materialul.

Din nefericire, Pierre Puget n’a avut şansa de a putea admira terminată cupola pe care o proiectase, pentru că decesul lui survine în decembrie 1694, însă opera este continuată de fiul său, François Puget, şi inaugurarea capelei are loc în 1707.

Intregul ansamblu, edificiul ospiciului şi capela, este în fine terminat în 1745, aproape 80 ani după lansarea proiectului iniţial. În 1760, în perioada de ocupaţie maximă a clădirii, ea adăpostea mai bine de o mie de suflete, care petreceau în acest loc, în funcţie de condamnările pronunţate, între două luni şi cinci ani, când nu erau închise pe viaţă.

Bine înţeles că în această închisoare cu nume pompos condamnaţii lucrau între orele cinci dimineaţa (şase în timpul iernii) şi nouă seara (opt, iarna). Pe de altă parte, în ciuda regulamentului drastic, din cauza suprapopulării datorită lipsei de fonduri, igiena în general lăsa mult de dorit. Argument suplimentar pentru a incita pensionarii locului la evadare.

După revoluţia din 1789, moravurile societăţii evoluînd, localul devine un simplu ospiciu de bătrâni şi copii, aspectul penitenciar fiind eliminat.

Începând cu sfârşitul secolului XIX, edificiul adăposteşte diferite alte forme de utilizare (cazarmă, loc de cazare al locuitorilor Marsiliei rămaşi fără adăpost în urma bombardamentelor, mici întreprinderi artizanale, ba chiar şi, parţial, locuinţele călugăriţelor unui ordin religios aflat în vecinătate).

În fine, în anii ’60- ’65, edificiul construit de Pierre Puget devine o adevărată „curte a miracolelor”, unde nici vizitatorii din exterior, nici poliţia nu aveau acces.

În ciuda faptului că ospiciul fusese clasat încă din 1952 ca monument istoric, construcţia nu a încetat să se degradeze în anii ’50 – ’60, datorită lipsei de îngrijire şi a utilizării ei într’un mod nepotrivit.

De abia la sfârşitul anilor ’60 este întreprinsă o primă tentativă de reabilitare, iar în 1970, mulţumită legii-program lansate de André Malraux, edificiul este restaurat, etapă cu etapă. Întreaga operaţie, care a durat 16 ani, s’a terminat în 1986 şi a costat 99 milioane de franci.

Începând din 1982, când o primă secţiune a ospiciului restaurat a fost dată în folosinţă, „l’Hospice de la Vieille Charité” adăposteşte diferite organisme culturale, precum şi videoteca regională a Institutului Naţional al Audiovizualului, Şcoala de Înalte Studii Sociale şi Centrul Internaţional de poezie Marsilia. În 1986, Gaston Deferre, primarul Marsiliei, inaugurează spaţiul muzeologic „Centre de la Vieille Charité”, unde se găsesc azi „Muzeul Arheologic al Mediteranei”, „Muzeul Artelor Africane, ale Oceaniei şi Amerindienilor” şi, în curând, colecţia de artă mexicană oferită oraşului de către celebrul cineast François Reichenbach.

Succesul acestui centru cultural, care insuflă o viaţă nouă unui cartier dintre cele mai tradiţionale din cetatea foceană, este confirmat de cei 20 sau 30 000 vizitatori care admiră în fiecare trimestru expoziţiile prezentate în edificiul istoric, atât de reprezentativ pentru arhitectura secolului XVII.

* * *

Între 20 mai şi 21 august 2005, „Centre de la Vieille Charité” prezintă expoziţia intitulată „Sous le soleil exactement”. Titulul expoziţiei, împrumutat unei melodii de Serge Gainsbourg compusă în anii ’60, este urmat de o explicaţie : „Le paysage en Provence, du classicisme ă la modernité (1750 –1920)”.


Afisul expozitiei de la Marsilia

Este una dintre acele expoziţii – eveniment, atât de la modă în ultimii ani, care încearcă să epuizeze un subiect, în egală măsură prin cantitatea şi calitatea operelor prezentate. În acest caz este vorba despre mai bine de două sute de tablouri, semnate de aproape 50 artişti, glorii mondiale, precum Hubert Robert, Van Gogh, Cézanne, Monet, Renoir, Signac, Braque şi Picabia sau pictori de renume local, cum ar fi Loubon, Cross, Monticelli, Friesz etc. Expoziţia este împărţită în trei secţiuni principale, detrminate tot atât de perioadele prezentate cât şi de geometria spaţiului muzeal, care se intitulează : „O lumină înnoită (1750 –1830)”, „l’Ecole de Marseille (1830 – 1880)”, „Elegia barbară (1880 – 1920)”, la care se se adaugă operele promotorilor Şcolii din Marsilia expuse în capela centrală.

Pentru a realiza un astfel de mastodont al artei picturale şi-au unit eforturile diferite muzee (Beaux-Arts de Montréal, Beaux-Arts de Marseille, Musée Cantini din Marsilia, Kröller- Müller din Olanda) şi nenumărate colecţii particulare.

Subiectul, remarcabil prin vastitatea lui pentru că nenumăraţi pictori celebri au fost fascinaţi de-a lungul secolelor de lumina şi culorile regiunii, a fost şi elementul determinant care a pus bazele Şcolii din Marsilia, în a două jumătate a secolului XIX. Nu întâmplător, Théophile Gautier scria, referindu-se la exaltarea artistică a pictorilor locali: „Ces Marseillais ont vraiment le diable au corps ! Le soleil phocéen leur chauffe la cervelle et leur infuse le sentiment de la couleur.” (***

E cu siguranţă meritul major al acestei expoziţii, care îşi propune, de manieră subconştientă, să readucă în atenţia publicului nenumărate glorii locale, cum ar fi Emile Loubon, leaderul şcolii din Marsilia, Adolphe Monticelli, René Seyssaud sau Auguste Chabaud. Decizia de a însera vreo zece tablouri de Louis Valetat (1869 – 1952) între cele ale unui Monet sau Renoir este, în fond, un act de curaj ; şi uneori, în cazul unui subiect precis şi binecunoscut artistului local, descoperim că tablourile acestuia pot rezista cu onoare comparaţiei. Poate că faptul de a vedea şi revedea, expuse şi reproduse la infinit, aceleaşi capodopere binecunoscute, fie pe afişe publicitare, pe cărţi poştale sau pe cutii de bomboane, ne face „ă la longue”, să apreciem mai degrabă prospeţimea unui peisaj mai puţin cunoscut, chiar dacă nu e vorba în absolut de o operă revoluţionară. Mă gândesc, în special, la nenumăratele vederi ale muntelui Sainte-Victoire realizate de Cezanne şi care, prezentate în repetate variante acum câţiva ani într’o retrospectivă pariziană, creau o indigestie evidentă.

Nu este şi părerea unor critici de artă care regretă, în cronicile lor, numărul operelor expuse, lipsa de selecţie şi a unui fir conducător în cadrul expoziţiei. Însă, probabil că organizatorii au decis să lase vizitatorilor „liberul arbitru”. Cea mai bună dovadă a faptului că decizia lor este judicioasă sunt cozile de sute de persoane care se formează încă dela deschiderea sălilor. Cei care vor să se convingă, vor avea ocazia de a verifica succesul ei la Montréal, unde va fi prezentată în continuare, între 22 septembrie a.c. şi 8 ianuarie 2006.

Adrian Irvin Rozei, Marsilia, august 2005

P.S.: În acelaşi timp, Muzeul Cantini din Marsilia prezintă expoziţia : „La part du rêve et du jeu. Oscar Dominguez et le surréalisme 1906 –1957”.

În mod straniu, Oscar Dominguez, pictor de origine spaniolă, actor major al mişcării suprarealiste din Franţa, nu s’a bucurat de reputaţia sau publicitatea colegilor cu care a împărţit momentele dramatice ale exilului forţat din Marsilia anilor 1940 – 1941, la Villa Bel Air. Aici el participă la reuniunile artistice ale unor André Breton, Max Ernst sau Wifredo Lam, concretizate prin celebrul „joc de cărţi suprarealist” sau desenele numite „cadavre exquis”.

Este un motiv în plus care justifică organizarea acestei expoziţii din cetatea foceană între 25 iunie şi 2 octombrie 2005. Spaţiul expoziţional ales, Muzeul Cantini, este mai justificat decât oricare altul pentru o retrospectivă Oscar Dominguez. Amintim mai întâi că, până astăzi, la aproape 50 ani după moartea artistului, nici o expoziţie retrospectivă nu i-a fost consacrată în Franţa ! În muzeul din Marsilia, printre tablourile de artă contemporană ale fondului permanent, o mare parte aparţin curentului suprarealist. O sală întreagă este dedicată pictorilor de origine română, Victor Brauner şi Jacques Herold. Legătura lui Oscar Dominguez cu aceştia a fost extrem de strânsă şi a luat chiar o turnură dramatică atunci când, în cursul unui conflict memorabil, sticla aruncată de artistul spaniol l’a atins din greşală pe Victor Brauner, lăsându’l fără un ochi până la sfârşitul vieţii. Oscar Dominguez întruchipa, în acel moment, „mâna destinului”, pentru că Victor Brauner se reprezentase deja, într’un autoportret realizat câţiva ani mai înainte, cu ochiul scurs.


Note:

(*”Charité bien ordonnée commence par soi même !” vechi proverb francez care afirmă că „Milostenia bine organizată începe cu tine însuţi !”
(** „într’un loc curat şi ales de Consuli, săracii născuţi în Marsilia, în aşa fel încât străinii leneşi şi vagabonzi să nu se mai introducă printre ei pentru a fi în zisul loc hrăniţi şi întreţinuţi din muncă lor şi din pomana obţinută prin colecta care va fi făcută.”
(*** „Aceşti marsiliezi sunt draci împieliţaţi ! Soarele focean le-a încălzit crierul şi le-a distilat sentimentul culorii.”

One thought on “Charite bien ordonee…*

  1. Excelent articol, cu o istorie inedita a unei tentative partzial reushite de izolare shi de indreptare a looserilor de la 1600… Deci ideia lagarelor de concentrare nu apartzine nazishtilor ci are tot origine semita!…
    Bizara shi evolutzia stabilimentului, care confirma intru catva observatzia ca din namol rasar nuferii…adica sa ajunga centru cultural o zona de izolare a pegrei marsilieze…mda..
    Pe de alta parte, nu shtiu daca ortodoxilor de azi le-ar permite credintza sa intervina activ shi la scara mare pentru rezolvarea problemelor sociale, asha cum observ ca intervin alte secte cu priza din ce in ce mai mare la populatzie, ex. adventishtii care prin avantajele economice oferite fac tot mai multzi prozelitzi. Fiindca misionarismul catolic intzeleg ca le este strain ortodoxilor noshtrii….

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *