Gustă o felie de nostalgie…

File de jurnal
București, 25 /09/2016

…sau « Unde începe coada șarpelui ? »

Pe când eram elev la « Liceul Mihail Sadoveanu », la începutul anilor ’60, aveam o profesoară de « Ștințele naturii » pe care nu o înghițeam deloc.

In afară de faptul că era « încuiată » și ne pisălogea cu tot felul de detalii și teorii fără importanță, ea avea un tic enervant : la fiecare câteva minute își ridica sânul drept cu o mișcare sacadată a brațului, care-i deforma partea dreaptă a corpului, până la gură. Obsedați de acest gest care ritma discursul ei, în loc să ascultăm ce ne preda, noi așteptam următorul rictus, încercând să calculăm periodicitatea lui. Iar eu, ca să-i fac boală, după fiecare gest necontrolat, șopteam în ritm : « Cha, cha, cha ! » De altfel, nici nu-mi amintesc cum se numea, în mintea mea rămânând pentru totdeauna « Tovarășa profesor cha, cha, cha ».

Insă ea nici nu mai era conștientă de ridicolul situației și mă considera puțin nebun.

Desigur că, în aceste condiții, nu mă jenam și căutam orice ocazie de a o face de râsul clasei.

Intr-o zi, când ora de zoologie se ținea în laboratorul de « științe naturale », la ultimul etaj al liceului, am remarcat pe un dulap, printre alte vietăți împăiate, un șarpe de vreun metru jum’ate, și el tot împăiat. Continue reading

Dați un leu pentru Ateneu !*

File de jurnal

București, 2 iunie 2016

 

Timp de șapte ani, între 1960 și 1967, am fost abonat la concertele orchestrei filarmonice « George Enescu » din București. 

Concertele aveau loc în fiecare săptămână la Ateneul Român, cu excepția câtorva evenimente speciale (vizita unor mari intepreți sau manifestații excepționale, motive tehnice de restaurare…) când erau transferate la « Sala Palatului » sau în incinta Radiodifuziunii române. 

In toată această perioadă, cu oarecari mici excepții, am avut același loc, după părerea mea, cel mai bun din sală. Și, pentru că suntem între noi, și dacă-mi promiteți că nu veți spune mai departe, vă voi mărturisi că stăteam în loja 47, pe dreapta, sus, cum privești scena. 

Câteva programe din anii'60, uneori cu autograful artistului

Câteva programe din anii’60, uneori cu autograful artistului

Un calcul simplu și aproximativ artă că am petrecut în toți acești ani cam 500 ore sub cupola « bătrânului Ateneu ». Am avut deci tot timpul necesar pentru a  studia fiecare volută, fiecare decorație, fiecare cariatidă de pe tavanul sau din incinta sălii de concert. Am ascultat acolo zeci, poate sute de muzicieni de mâna întâi, români sau străini, de la David Oistrah la Ștefan Gheorghiu, de la Yehudi Menuhin la  Valentin Gheorghiu, de la John Barbirolli la George Georgescu, de la Monique de la Brucholerie la Ion Voicu, de la Lola Bobescu la Ștefan Ruha și atâția, atâția alții. 

Pot deci să spun, fără falsă modestie, că această sală face parte din sufletul și memoria mea și că, de nenumărate ori, asistând la un concert simfonic, chiar și în celălalt capăt al lumii, mi se întâmplă să închid ochii și să visez că mă aflu pe banchetele acoperite cu pluș roșu ale Ateneului Român din București.  Continue reading

Când eram copil, odată…

File de jurnal

București, 29/05/2016

Când aveam vreo șapte sau  opt ani, învățătorul nostru, « profesorul » Borcea, cum își spunea el pompos, ne-a dus la Herăstrău, în « Parcul de Cultură și Odihnă « I. V. Stalin ». 

Bineînțeles că, pe atunci, ni s-a spus că parcul a fost amenajat « din grija Partidului și Guvernului pentru copii, viitorul Patriei ». Puțin importă că parcul a fost amenajat în timpul domniei regelui Carol II, al cărui nume l-a și purtat timp de câțva ani. E drept că un « colț al pionierilor » a fost creat cu ocazia « Festivalului tineretului și studenților » din 1952.

La Herăstrău, timp de șapte decenii!

La Herăstrău, timp de șapte decenii!

Fapt cert este că, timp de ani de zile, am descoperit în parc numele și chipul principalilor autori sau artiști majori ai culturii universale sau românești, admirând busturile răspândite sub arborii sau pe pajiștile grădinilor. Chiar dacă printre ei se strecuraseră și câțiva falși eroi comuniști, gen Vasile Roaită.

Insă în 1953 sau 1954, « colțul copiilor » a fost o revelație pentru noi toți. Spalierele, toboganele, scrâncioburile, urșii de beton, cercurile « pe băț » pe care ne învârteai în sus și-n jos, oglinzile deformante, manejul cu lanțuri… câte ocazii de a ne amuza pe marginea lacului, la umbra « Casei Scânteii », monument proletcultist, care însă, înecat în verdele salcâmilor sau roșul trandafirilor, devenea aproape uman.  Continue reading

La « Piața Gemeni »… în mahalaua mea

File de jurnal

București, 5/06/2016

Timp de 11 zile, m-am dus în fiecare dimineață la « Piața Gemeni ».

Acolo, nu e ca la « Mega Image » de peste drum : în piață poți vorbi cu precupeții, poți gusta câte o bucată de brânză sau o cireașă, dacă-ți lipsesc 50 bani… poți să-i dai mâine !

Prin anii ’50, îmi amintesc că mama mea s-a întors acasă scandalizată, de acolo. Cum luase să guste o bucățică de brânză, precupețul i-a spus, luând-o peste picior : «Cu pânică, Doamnă, cu pânică ! »

Insă eu nu mă duceam acolo ca să gust brânza, ci ca să-mi iau, în fiecare dimineață, iaurtul de băut și… plăcinta zilei : odată o merdenea cu brânză sărată, altădată o merdenea cu brânză dulce, apoi o plăcintă cu ciuperci sau un ștrudel cu mere sau cu vișine.

După care mă așezam frumos în părculețul de la întretăierea străzilor « Vasile Lascăr » și « Viitorului » și  îmi consumam liniștit micul dejun, la umbra arborilor, pe băncile  instalate acolo. Savurând patiseriile, admiram, când fațada « 1900 » a hotelului « Reginetta », când edificiul neo-românesc, vopsit în roșu « sang de bœuf » de peste drum, când imobilul « 1930 » de pe Viitorului.  Continue reading