Post Covidum homo triste est ! (II)

File de jurnal… pandemice

La Bastide Vieille, 23/08/2020

 

A sosit, după 115 zile de absenţă, autorizaţi fiind să călătorim dincolo de 100 km de reşedinţa noastră principală,  ziua când am putut lua trenul pentru a reveni în Languedoc.

Pe drum, fredonam refrenul bine cunoscut din melodia « Tout va très bien, madame la marquise » interpretată de orchestra lui Ray Ventura.

« Allô, allô James !
Quelles nouvelles ?
Absente depuis
cent quinze jours,
Au bout du fil
Je vous appelle ;
Que trouverai-je à mon retour ?

Tout va très bien, Madame la Marquise,
Tout va très bien, tout va très bien… »

 Am ajuns cu bine la Bastide Vieille !

 Insă cam uşurel !

Cum spunea Antonio Machado:

« …me encontraréis a bordo ligero de equipaje,
casi desnudo, como los hijos de la mar.
 »***

*** « …mă vei găsi la bord cu un bagaj uşor,
            aproape gol, ca fiii mării. »

Asta, pentru că valiza mea a coborât din tren… fără mine, undeva, între Nîmes şi Sète!

Am fost cam descumpănit. Nu pentru că am pierdut două cămăşi şi un pantalon ! Ci, pentru că, în valiză, se găseau, mai ales, cărţi, reviste, articole… în trei limbi –franceză, română, italiană ! – care urmau să-mi servească la scrierea textelor din săptămânile următoare. Pe care aveam puţine şanse să le regăsesc, fiind vorba de documente care datau (unele !) de acum 45 ani, cu autografe şi dedicaţii !

M-am consolat, parţial, imaginând decepţia hoţului, care se aştepta la o altă pradă, mai uşor de vândut ! Les risques du métier ! 

In realitate, sosirea în casa noastră din Languedoc a fost o surpriză plăcută : nu se spărsese nicio ţeavă şi n-am găsit-o ocupată de vreo familie de migranţi din sudul Mediteranei !  Continue reading

Post Covidum homo triste est !* (I)

File de jurnal… pandemice

La Bastide Vieille, 23/08/2020

 

Literatura perioadelor de pandemie a dat umanităţii nenumărate capodopere.

Ajunge să menţionăm doar câteva titluri din secolul XX (Jean-Marie Gustave Le Clézio, “La Quarantaine” (1995), Marcel Pagnol, “Les Pestiférés” (1977), Jean Giono, “Le Hussard sur le toit” (1951) sau Albert Camus, “La Peste” (1947), în limba franceză, precum şi Laura Kasischke, “In a Perfect World ” (2009) sau Philip Roth, “Nemesis” (2010), în limba engleză, ceva mai recente. 

Desigur că fiecare îşi aminteşte de alte capodopere ale literaturii universale, care tratează, în mod direct sau prin metafore, acest subiect, cum ar fi :

 « La Montagne magique » de Thomas Mann, « Decameronul » lui  Boccacio sau «  Pavilionul canceroşilor » de Soljenîţin. 

Pandemia pe care o traversăm acum, este prea recentă pentru a fi produs, deja, capodopere de această dimensiune artistică.

Totuşi, nenumăraţi oameni politici, scriitori, filosofi, sociologi… neavând ce face în vremea carantinei, au « ouat » texte, articole, eseuri, cărţulii, broşuri… în care şi-au dat cu părerea despre « cum va fi lumea de după… » !

In primul rând, nimeni nu ştie « când » sau « dacă » va fi « lumea de după… » !

Mai apoi, cea mai mare parte dintre ei, uită, sau se prefac că nu-şi mai amintesc, că de ani de zile, ne-au tot prezis « viitorul ». Ba chiar, unii dintre ei, evită să menţioneze că, « fiind la manete » câteva decenii, au contribuit în mod activ la construcţia lumii de azi, pe care o consideră ca fiind « depăşită ».

Tocmai de aceea, acum, se grăbesc s-o înfiereze şi să declare că « nimic nu va fi ca mai înainte » ! 

Continue reading

Republicare… cu Utagawa Kuniyoshi

La Bastide Vieille, 2/09/200

Cei care au avut curajul de a citi textul « De unde sare iepurele! » în întregime, au remarcat încă un mister legat de obiectele menţionate, rămas ne-elucidat de… patru decenii : numele autorului stampelor japoneze prezentând actori de teatru Kabuki !

Anul trecut, în vizită la Muzeul Bruckental din Sibiu, am remarcat banerele anunţând o expoziţie de stampe japoneze, legate de Festivalul de teatru care are loc, în fiecare an, în acest oraş:

Muzeul Național Brukenthal împreună cu avocatul colectionar George Șerban, Teatrul Național Radu Stanca Sibiu și Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu îi invită pe sibieni la vernisajul expoziției de stampe Kabuki – teatrul japonez, ce va avea loc la Muzeul Național Brukenthal, Piața Mare, nr. 4, vineri 12 aprilie 2019, ora 13.

« Curatorul expoziției dr. Alexandru Constantin Chituță ne-a declarat: ”Această expoziție s-a născut din dorința de a explora și a prezenta iubitorilor de artă, un episod fascinant al culturii japoneze: arta ukiyo-e. În cadrul expoziției, ce va fi cuprinsă și în agenda Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, vor fi expuse circa 100 de stampe japoneze realizate in perioada secolelor 18 si 19, conținând imagini ale actorilor și scene de teatru kabuki din colecția avocatului George Șerban din București, un prieten al Muzeului Național Brukenthal.

Expozitia Şerban George la Sibiu…

Curatorul expoziției dr. Alexandru Constantin Chituță ne-a declarat: ”Această expoziție s-a născut din dorința de a explora și a prezenta iubitorilor de artă, un episod fascinant al culturii japoneze: arta ukiyo-e. În cadrul expoziției, ce va fi cuprinsă și în agenda Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, vor fi expuse circa 100 de stampe japoneze realizate in perioada secolelor 18 si 19, conținând imagini ale actorilor și scene de teatru kabuki din colecția avocatului George Șerban din București, un prieten al Muzeului Național Brukenthal.

Vor fi prezente in expozitie aproximativ 100 de lucrari apartinind celor mai importante scoli japoneze : Școala Torii, Școala Katsukawa active in secolul XVIII, artistii Buncho si Sharaku, activi in secolul 18, Școala Utagawa activa pe tot parcursul secolui 19. Si cei mai importanti artisti japonezi care au realizat stampe japoneze cu imagini de actori si scene de teatru Kabuki. Enumeram o parte dintre acestia: Torii Kiyonobu, Torii Kiyonaga, Torii Kiyoshige, Sharaku, Buncho, Suncho, Toyokuni I, Toyokuni III, Horoshige, Kuniyoshi, Kunichika, Chikanobu si Kunisada III. »

Desigur că nu puteam rata această ocazie !

Continue reading

« Amalfi »… înainte de Război !

Acest text a fost publicat în revista « 3R » no. 25 – 30, datat ianuarie –iunie 2020, editat de asociaţia “Memorie  şi speranţă”  din Bucureşti.

 

Boulogne, 20/05/2020

In anul 2014, scriam într-un text intitulat « Ai alfi? Amalfi! » : 

Era pe la începutul anilor ’60, în casa renumitului actor Jules Cazaban.

In rarele seri când nu juca,  pe la apusul soarelui, Jules se îndrepta spre o vitrină din salon din care scotea niște pahare burtoase de ceramică neagră cu dungi galbene, după care se întorcea către cei prezenți, și mai întotdeauna erau în casă câteva persoane, de cele mai multe ori artiști sau oameni din lumea teatrului, pe care el îi întreba : « Ai alfi ? » Noi, Costin, fiul lui, și cu mine, bine dresați, răspundeam în cor : « Amalfi ! » 

Atunci începea prepararea unei băuturi, compusă dintr-un amestec de țuică și vermut alb, în proporții pe care numai el le știa. Așa că dulceața vermutului ușura tăria în alcool a țuicii și dădea o băutură lesne de consumat, dar cu o aparență înșelătoare, care-ți sucea repede mințile. Și toți cei prezenți o apreciau și repetau : « Ai alfi ? Amalfi ! », de câte ori doreau să mai fie serviți.

In anii următori, după ce Jules ne-a părăsit, Costin a reluat procedeul și formula, rămasă un « sésame » : « Ai alfi ? Amalfi ! »

Mărturisesc că nu mi-am pus niciodată întrebarea dacă « Amalfi » era chiar numele unei băuturi italiene sau numai o invenție a lui Jules, ori un pretext pentru un joc de cuvinte, după cum el avea obiceiul să facă deseori.

AI ALFI ? AMALFI !…CON « IL GRANDE MIMMO »  

 

 *   *   *

 

New York, 10/12/2019 

Probabil că provenienţa denumirii acestei băuturi ar fi rămas pentru mine o întrebare neelucidată, dacă n-aş fi descoperit, la New York, acum câteva zile, o carte.

Este vorba despre: “The Balkan Trilogy”, scrisă de Olivia Manning. 

Continue reading

Si tous les gars du monde…(II)

Boulogne, 1/06/2020

 

                      …ar vrea să citească « Don Quijote » pe limba lor !

Urmare…

Odată terminată această operaţie, mi-a venit în minte o aventură… de acum 60 ani !

Pe la sfârşitul anilor ’50, am vizionat la Bucureşti un film care făcuse un mare succes pe ecranele europene.

Despre ce era vorba ?

Filmul « Si tous les gars du monde… », turnat de regizorul Christian-Jacque în 1956.

Subiectul ?

Pe o navă de pescuit din Concarneau, « Lutèce », care se află în mijlocul  Marii Nordului, se descoperă că cei doisprezece marinari cad bolnavi unul după altul, puţin timp după ce au consumat șuncă avariată: suferă de botulism.

Radioul de bord fiind în pană, proprietarul Le Guellec, înainte de a suferi la rândul său efectele intoxicației, a avut timp să lanseze un apel de ajutor de la un emițător radio cu unde scurte. Continue reading

Si tous les gars du monde…(I)

Boulogne, 1/06/2020

 

                      …ar vrea să citească « Don Quijote » pe limba lor ! 

 

Pe data de 2/05/2020, primeam mesajul următor de la Madrid : 

« Dragul meu, ce faci ? Sper ca bine.

Am o rugaminte, nu ştiu dacă e posibil. Un grup de persoane vor să recite un paragraf din Don Quijote de la Mancha şi m-au rugat pe mine să o fac, dar eu nu am Don Quijote în româneşte şi nu mai am un bun accent românesc.

Deci, te rugăm daca poţi să te filmezi spunând primele fraze ale carţii pe romaneşte. Ei vor să o aibă pe toate limbile…

Iti mulţumesc şi mi-ai face un mare serviciu. Acelaşi lucru şi pe alte limbi care să nu fie nici spaniola, nici engleza, nici franceza pe care le au.

Te sarut,

Micky »

Pe Micky o cunosc… de 60 ani ! 

Am fost colegi de clasă la Liceul naţional « Spiru Haret », între 1957 şi 1960. După care…nu ne-am mai văzut timp de … jumătate de secol !

Adică, până în 2014, la Bucureşti ! 

Intre-timp, Micky trăise vreo 40 ani la Buenos Aires şi 14 ani la Madrid.

De atunci, ne-am revăzut de câteva ori, la Madrid, în Delta Dunării, la Barcelona şi… la Bucureşti ! In plus, ne scriem şi vorbim, una-două, la telefon !

Nu se poate spune, deci, că demersul ei a fost o surpriză neaşteptată.

Insă, pentru mine, a fost o enormă bucurie ! 

Continue reading

La stessa storia, un altr’angolo di Roma… (II)

File de jurnal                                              

Boulogne, 21/11/2016 

Pe data de 21/11/2016, am descoperit pe blogul meu comentariul următor :

Ines Di Lelio on 21/11/2016 at 2:17 pm said:

HISTORY OF ALFREDO DI LELIO CREATOR IN 1908 OF “FETTUCCINE ALL’ALFREDO” (“FETTUCCINE ALFREDO”), NOW SERVED BY HIS NEPHEW INES DI LELIO, AT THE RESTAURANT “IL VERO ALFREDO” – “ALFREDO DI ROMA” IN ROME, PIAZZA AUGUSTO IMPERATORE 30

With reference to your article I have the pleasure to tell you the history of my grandfather Alfredo Di Lelio, who is the creator of “Fettuccine all’Alfredo” (“Fettuccine Alfredo”) in 1908 in the “trattoria” run by his mother Angelina in Rome, Piazza Rosa (Piazza disappeared in 1910 following the construction of the Galleria Colonna / Sordi). This “trattoria” of Piazza Rosa has become the “birthplace of fettuccine all’Alfredo”.

More specifically, as is well known to many people who love the “fettuccine all’Alfredo”, this famous diş in the world was invented by Alfredo Di Lelio concerned about the lack of appetite of his wife Ines, who was pregnant with my father Armando (born February 26, 1908).
Alfredo di Lelio opened his restaurant “Alfredo” in 1914 in Rome (via della scrofa) in 1943, during the war, he sold the restaurant to others outside his family.

In 1950 Alfredo Di Lelio decided to reopen with his son Armando his restaurant in Piazza Augusto Imperatore n.30 “Il Vero Alfredo” (“Alfredo di Roma”), whose fame in the world has been strengthened by his nephew Alfredo and that now managed by me, with the famous “gold cutlery” (fork and spoon gold) donated in 1927 by two well-known American actors Mary Pickford and Douglas Fairbanks (in gratitude for the hospitality).
See also the website of “Il Vero Alfredo”

I must clarify that other restaurants “Alfredo” in Rome do not belong and are out of my brand “Il Vero Alfredo – Alfredo di Roma”.
I inform you that the restaurant “Il Vero Alfredo –Alfredo di Roma” is in the registry of “Historic Shops of Excellence” of the City of Rome Capitale.

Best regards Ines Di Lelio

 

IN ITALIANO

STORIA DI ALFREDO DI LELIO, CREATORE DELLE “FETTUCCINE ALL’ALFREDO” (“FETTUCCINE ALFREDO”), E DELLA SUA TRADIZIONE FAMILIARE PRESSO IL RISTORANTE “IL VERO ALFREDO” (“ALFREDO DI ROMA”) IN PIAZZA AUGUSTO IMPERATORE A ROMA

Con riferimento al Vostro articolo ho il piacere di raccontarVi la storia di mio nonno Alfredo Di Lelio, inventore delle note “fettuccine all’Alfredo” (“Fettuccine Alfredo”).

Alfredo Di Lelio, nato nel settembre del 1883 a Roma in Vicolo di Santa Maria in Trastevere, cominciò a lavorare fin da ragazzo nella piccola trattoria aperta da sua madre Angelina in Piazza Rosa, un piccolo slargo (scomparso intorno al 1910) che esisteva prima della costruzione della Galleria Colonna (ora Galleria Sordi).

Il 1908 fu un anno indimenticabile per Alfredo Di Lelio: nacque, infatti, suo figlio Armando e videro contemporaneamente la luce in tale trattoria di Piazza Rosa le sue “fettuccine”, divenute poi famose in tutto il mondo. Questa trattoria è “the birthplace of fettuccine all’Alfredo”.

Alfredo Di Lelio inventò le sue “fettuccine” per dare un ricostituente naturale, a base di burro e parmigiano, a sua moglie (e mia nonna) Ines, prostrata in seguito al parto del suo primogenito (mio padre Armando). Il piatto delle “fettuccine” fu un successo familiare prima ancora di diventare il piatto che rese noto e popolare Alfredo Di Lelio, personaggio con “i baffi all’Umberto” ed i calli alle mani a forza di mischiare le sue “fettuccine” davanti ai clienti sempre più numerosi.

Nel 1914, a seguito della chiusura di detta trattoria per la scomparsa di Piazza Rosa dovuta alla costruzione della Galleria Colonna, Alfredo Di Lelio decise di trasferirsi in un locale in una via del centro di Roma (via della scrofa), ove aprì il suo primo ristorante che gestì fino al 1943, per poi cedere l’attivită a terzi estranei alla sua famiglia.

Ma l’assenza dalla scena gastronomica di Alfredo Di Lelio fu del tutto transitoria. Infatti nel 1950 riprese il controllo della sua tradizione familiare ed aprì, insieme al figlio Armando, il ristorante “Il Vero Alfredo” (noto all’estero anche come “Alfredo di Roma”) in Piazza Augusto Imperatore n.30 (cfr. il sito web di Il Vero Alfredo).

Con l’avvio del nuovo ristorante Alfredo Di Lelio ottenne un forte successo di pubblico e di clienti negli anni della “dolce vita”. Successo, che, tuttora, richiama nel ristorante un flusso continuo di turisti da ogni parte del mondo per assaggiare le famose “fettuccine all’Alfredo” al doppio burro da me servite, con l’impegno di continuare nel tempo la tradizione familiare dei miei cari maestri, nonno Alfredo, mio padre Armando e mio fratello Alfredo. In particolare le fettuccine sono servite ai clienti con 2 “posate d’oro”: una forchetta ed un cucchiaio d’oro regalati nel 1927 ad Alfredo dai due noti attori americani M. Pickford e D. Fairbanks (in segno di gratitudine per l’ospitalită).

Desidero precisare che altri ristoranti “Alfredo” a Roma non appartengono e sono fuori dal mio brand di famiglia.

Vi informo che il Ristorante “Il Vero Alfredo” è presente nell’Albo dei “Negozi Storici di Eccellenza – sezione Attivită Storiche di Eccellenza” del Comune di Roma Capitale.

Grata per la Vostra attenzione ed ospitalită nel Vostro interessante blog, cordiali saluti

Ines Di Lelio

Continue reading

La stessa storia, un altr’angolo di Roma… (I)

File de jurnal

 

Boulogne, 05/05/2020

Perioada stranie pe care o traversăm este propice cercetărilor, căutărilor, clasării… documentelor  care aşteptau de atâţia ani să fie consultate ! Tot soiul de activităţi pe care le împingeam mai încolo cu un « le las pe mâine ! », acaparaţi fiind de treburile zilnice.

Acum, însă, nu mai avem nicio scuză pentru a evita această corvoadă. Care, de cele mai multe ori, se vădeşte a fi o plăcere !

Câte amintiri, câte momente plăcute, câte trăiri excepţionale ascunse în fundul memoriei, nu ies la suprafaţă ! 

Printre documentele regăsite cu această ocazie, dau şi peste unu’ pe care-l căutam de vreo 5 ani !

Este vorba de programul unui spectacol de acum… 40 ani !

Un caiet elegant, cu 14 pagini în policromie, format super A4, la care se adaugă un mic « flyer » bicolor cu 4 pagini. 

Despre ce spectacol e vorba ? Simplu ! 

« El Show – Espectàculo de SARA MONTIEL », în luna decembrie a anului 1980, la Teatro Maipo din Buenos Aires. 

Continue reading

Timotin redivivus.

Acest text a fost publicat în revista « 3R », nr. 22 – 24, octombrie – decembrie 2019, editată de Asociaţia « Memorie şi speranţă » din Bucureşti.

Intre 1964 şi 1967, înainte de a părăsi România, am urmat cursurile Facultăţii de Automatică, în cadrul Institutului Politehnic din Bucureşti.

Pe 24/09/2019, împreună cu foştii mei colegi, am sărbătorit 50 de ani de la absolvirea Facultăţii de către promoţia noastră. 

Cu această ocazie, a fost editat un volum, intitulat « AUTOMATICA ‘69 », care reaminteşte istoria, realizările, numele profesorilor şi ale elevilor generaţiei noastre, care au participat la această aventură, de la începuturile ei până azi. 

Printre savanţii eminenţi menţionaţi, care s-au distins în această branşă, se află şi Alexandru Timotin. El apare ca făcând parte « …dintr-o generaţie de aur a electrotehnicii româneşti, generaţie care s-a format sub îndrumarea unor savanţi de renume, precum… Al. Timotin,… Remus Răduleţ, …». 

In volumul « Les CAZABAN  Une chronique de famille », se poate citi în capitolul referitor la Alexandru Timotin:

« Professeur universitaire à l’Ecole Polytechnique de Bucarest, collaborateur du professeur Remus Răduleţ pour la rédaction du Lexique technique roumain, publié en 18 volumes… ».* 

Remus Răduleţ (1904 – 1985) a fost « profesor de teoria electromagnetismului şi…creatorul şcolii româneşti de Bazele electrotehnicii. » Volumul său intitulat « Bazele electrotehnicii » a fost « cartea noastră de căpătâi », în anii II şi III, pentru asimilarea acestei materii. 

Poate că, dacă aş fi perseverat în acest domeniu, l-aş fi putut întâlni pe Alexandru Timotin. Insă, părăsind ţara, drumurile mele au luat o altă direcţie.

                                      Adrian Irvin ROZEI
                                    Boulogne, octombrie 2019

 *Note biografice « Alexandru Timotin » în volumele :

  •  « Les CAZABAN   Une chronique de famille »  2007
  •  « CAZABANII  O cronicà de familie »  2004

                               Adrian Irvin ROZEI
Boulogne, aprilie 2020

Lulu’s back in town!

Acest text a fost publicat în revista « 3R », nr. 22 – 24, octombrie – decembrie 2019, editată de Asociaţia « Memorie şi speranţă » din Bucureşti.

File de jurnal

Boulogne, 20/12/2019

Gotta get my old tuxedo pressed,
Gotta sew a button on my vest,
‘Cause tonight I’ve gotta look my best,
Lulu’s back in town.
Gotta get a half a buck somewhere,
Gotta shine my shoes and slick my hair,
Gotta get myself a boutonniere,
Lulu’s back in town….

(Fats Waller – Lulu’s Back In Town – 1935)

Tocmai am revenit dintr-un voiaj la New York. 

Acolo, am descoperit câteva noutăţi, care mi-au amintit de « vărul Lulu », poreclă familiară a binecunoscutului membru al familiei Cazaban, Dimitrie Cădere. 

Mai întâi, m-am dus să văd « noul MoMA ».

Pe 12 octombrie 2019, cotidianul « Le Figaro » afişa un  titlu pe o întreagă pagină, care spunea : “Le « new MoMA »  se réinvente de A à Z”. 

Şi explică :

« Pour la quatrième fois depuis sa naissance, en 1939, au cœur de Manhattan, le grand musée new-yorkais se métamorphose. Plus grand, plus clair, plus ouvert sur la ville, il a repensé tout son accrochage. Bluffant. »

Intr-adevăr ! Celebrul muzeu din New York, vizitat în fiecare an de 3 milioane de admiratori ai artei moderne (printre care 51% sunt străini !) a reuşit un tur de forţă! Noul edificiu, deschis publicului numai de 6 săptămâni, este extrem de luminos, aş zice « aerian », şi este conceput ca o tranziţie progresivă şi neintruzivă, începând cu arta celei de-a doua jumătăţi a secolului XIX şi terminându-se cu « ultimul răcnet » al artelor plastice actuale.  Continue reading