Todo passa y todo queda…

La Bastide Vieille, 29/10/2018                                                                   

Todo pasa y todo queda,
pero lo nuestro es pasar…*

                      Cantares (Antonio Machado – Joan Manuel Serrat)

                               

In 2015, scriam :

« Am mai reîntâlnit discurile de P.V.C. negru în anii ’80.

Atunci mă ocupam de vânzarea materiilor plastice, în cadrul industriei chimice aparţinând principalului grup petrolier din Franţa. Printre multe alte varietăţi de materii plastice, se afla şi un mic produs, o « specialitate » care în termen de volum nu reprezenta mare lucru… numai vreo 400 sau 500 T pe an. Insă în termen de profit era remarcabil ! De 5 sau 10 ori mai mult decât ceeace numeam noi « commodities ».

Era vorba de P.V.C.-ul utilizat pentru fabricarea discurilor « negre ».

Desigur că în aceste condiţii alergam cu limba scoasă după orişice fabricant de discuri, în lume. In zonele mele, am reuşit să « cuceresc », mulţumită caltăţii excelente a produsului nostru, doi fabricanţi de discuri : în Ecuador şi în Israel.

Vizita la ei era întotdeauna o plăcere ! Deşi cantităţile erau de numai 20 sau 30 T pe an, adică mai nimic !

Insă acolo, în plus de discuţiile despre ultimile vedete locale, despre care eu, trăind în Franţa, nici nu auzisem, marea bucurie sosea la sfârşitul reuniunii : atunci, de fiecare dată, clienţii mei îmi propuneau să mă duc în magazia lor şi să-mi aleg discurile care-mi plăceau.

In Ecuador era mai simplu. Insă în Israel nici nu înţelegeam ce scrie pe disc! Aşa că trebuia să fac apel la interlocutorii mei, ca să mă sfătuiască! Astfel, m-am căptuşit cu o colecţie de interpreţi locali care, de multe ori, au dispărut în uitare. Insă tot atunci am primit şi discurile unor interpreţi de renume internaţional, cum a fost primul meu « Pavarotti » cu « Mamma ».

Făcând un rapid studiu de piaţă, am constatat că cea mai mare parte din consumul de P.V.C. pentru discuri din lume era controlat de CBS, care avea filiale peste tot.

Am decis deci să mă duc direct la sediul central, la New York, şi să încerc să-i conving să cumpere de la mine. Sau, cel puţin, să ne omologheze pentru filialele lor din zonele de care mă ocupam.

Mai făcusem operaţia aceasta cu « Tupperware », în USA, în 1981. Unde, în afară de omologarea pentru întreaga Americă Latină, am « câştigat » şi un sejur de 5 zile la « DisneyWorld » în Florida, în cel mai elegant hotel din parcul recent deschis.

La întoarcerea la birou cu hârtia oficială, care în plus servea şi colegilor mei din Europa, a fost un astfel de succes, încât nimeni nu s-a mai uitat câtă vreme am pierdut la Orlando cu un singur client !

Numai că la CBS n-a mai fost aceeaşi poveste !

Când interlocutorul meu mi-a spus că ei consumă, numai în Statele Unite, 9000 T de P.V.C. pentru discuri în fiecare an, ochii mei au început să clipească rapid… ca cei ai Unchiului Picsou din desenele lui Walt Disney ! Vedeam deja comenzile importante, vizitele repetate în USA, sutele de discuri oferite de clienţi ! C’est l’Amérique !

După care a urmat duşul rece ! Capacitatea de producţie instalată în USA, pentru această specialitate era…de 20 000 T ! Deci foarte puţine şanse să le pot face concurenţă ! Insă interlocutorul meu m-a liniştit : « Până în doi ani, nu veţi mai vinde nici un gram ! Această « specialitate » va dispare ; va fi înlocuită cu casetele audio cu bandă ! »

Cel puţin, eram avertizat !

Insă ce fac cu cele 400 sau 500 de discuri « negre » pe care le am ? Dintre care unele, precum cele din România sau din America Latină, conţin piese sau interpretări pe care nu le voi mai regăsi niciodată pe casete !

Drept care, prudent, m-am dus în colţul străzii şi am cumpărat un « tourne-disque » cu doi bani jum’ate. Nimeni nu mai cumpăra astfel de « vechituri »!

Trebuie să mărturisesc că « tourne-discul » doarme şi azi într-un dulap, nedeschis, alături de sutele de discuri negre ! Deşi sunt la pensie de opt ani, încă n-am avut timpul necesar să le ascult ! Cu siguranţă c-o să-l am… mâine !

Insă, oh ! miracol, ce-am descoperit acum câţiva ani ? Discurile « negre » au început să reapară în comerţ ! După ce am trecut prin etapele : casete audio, CD şi câteva altele mai efemere !

Numai că, în ultima vreme, deşi se mai vând CD-uri, nu mai poţi găsi « walkman »-ul cu care să le asculţi ! Şi în magazinele de spoecialitate mi s-a făcut o teorie întreagă, pe care nu merită s-o repet, despre MP 3, I-pod, computer, USB, transfer de muzică, durată de viaţă a înregistrărilor etc., etc.

Ei uită, însă, că eu am amintirea discului « negru » şi ştiu din experienţă proprie, câtă încredere poţi să ai în teoriile « specialiştilor » în acest domeniu ! »

*   *   *

Când, în fine, acum vreo 10 luni, am găsit timpul necesar pentru a asculta (reasculta !) vechile mele discuri « P.V.C. negru », am scos « pick-up », care dormea în fundul unui dulap de vreo 30 ani, l-am branşat, el a făcut « Pac ! » şi a dat ortu’ popii ! Continue reading

Rien que des « petits pavés » !

Salvador de Bahia, 22/03/2018


Mouloudji : «  Les petits pavés »
Muzica :Paul Delmet (1862-1904)
Textul : Maurice Vaucaire (1864?-1918)***

Acum exact 50 ani, aparea pe firmamentul vieţii universitare franceze « Le mouvement du 22 mars », care va marca istoria evenimentelor din luna mai a aceluiaşi an.

Nenumăraţi vor fi istoricii, jurnaliştii, comentatorii politici… care vor analiza, comenta, studia pentru a o suta oară acest « fenomen de societate » care a marcat viaţa celei de-a doua jumătăţi a secolului XX. Insă azi, prefer să-mi amintesc un detaliu, poate nesemnificativ, al acelui moment, pe care l-am trăit student fiind şi petrecând luna mai 1968 la Paris.

M-am plimbat atunci, prin Cartierul latin şi prin alte zone din Paris, acolo unde conflictele dintre studenţi şi poliţişti luaseră o turnură violentă. Am remarcat atunci, grămezile de « pavés » (pavele, după numele barbar care le corespunde, în româneşte!).

Nimeni n-a înţeles cum au reuşit studenţii, cu metode elementare, să « scoată » din solul străzilor, primul calup de piatră, urmat de alte zeci şi zeci. Totuşi, pavelele aruncate în capul poliţiştilor au fost o realitate şi nenumărate imagini de arhivă o pot confirma.

Rur Gay Lussac Paris

Continue reading

Sevillana, …la nuestra !

Sevilia, 20/03/ 2017 

Se spune că, atunci când a ajuns în Paradis, papa X…  a fost primit de Sf. Petru, care are misiunea de a înscrie datele personale ale tuturor noilor veniţi într-un enorm catastif. La întrebarea : « Care a fost meseria Dvs. pe pământ ? », Sf. Părinte a răspuns : « Am fost Papă ! » 

Atunci, Sf. Petru, puţin uimit, l-a întrebat : « Ce-i aia Papă ? »

Şi mai uimit, noul venit a spus : « Cum ce-i aia Papă ? Am fost şeful Bisericii catolice, apostolice şi romane de la Roma ! In consecinţă, cer şi insist să am o primire demnă de importanţa activităţii mele pe pământ ! »

Sf. Petru i-a răspuns : « Eu nu ştiu ce-i aia !  Trebuie să vorbeşti cu Sf. Fecioară. »

Zis şi făcut ! Sf. Fecioară îl primeşte, ascultă explicaţiile Sf. Părinte şi, un pic uimită, îi răspunde : « Eu nu ştiu ce-i aia « biserica catolică… etc, etc »!  Vezi dumneata cu fiul meu Iisus Hristos. »

Zis şi făcut ! Intrevedere cu Iisus, explicaţia Sf. Părinte… « Fiul omului » cade pe gânduri.

După un moment de reflectare, el se adresează Sf. Părinte : « Dumneata vrei să spui că afacerea aia, pe care am montat-o acum 2000 ani, încă mai funcţionează ? »  Continue reading

Cu I. Peltz, la Capşa…

Acest text a fost publicat în revista « 3 R », editată de asociaţia « Memorie şi speranţă » din România, în no. 4-6 aprilie – iunie 2018. 

 

Bucureşti, 3/06/2018 

Cine-şi mai aminteşte de scriitorul I. Peltz, în zilele noastre ?

Nu multă lume ! Cea mai bună dovadă este că azi am achiziţionat un roman al acestui scriitor –« Calea Văcăreşti »- pentru impresionanta sumă de… 2 Lei !

Şi totuşi, I. Peltz (1899–1980) a fost un scriitor şi jurnalist prolific, care a activat în lumea literelor româneşti mai bine de 60 ani. In această lungă perioadă de timp, el a scris poeme, piese de teatru, nuvele, romane (printre care renumitele « Foc în hanul cu tei » şi «Calea Văcăreşti »), nenumărate articole de jurnal şi a făcut o mulţime de traduceri. A fost chiar distins, în 1929, cu Premiul « Societăţii scriitorilor români », iar în 1979, cu Premiul special al « Uniunii Scriitorilor din România ». 

Insă astăzi, ceeace ne interesează este un volum editat în 1964 la « Editura pentru literatură », intitulat « Cum i-am cunoscut ». Continue reading

Tre amori di… (III)

Elisa din Bs. As.

In 1994, am reînceput să merg în Argentina, după 5 ani de absenţă. 

Fusesem numit responsabil cu exportul pentru… jumătate din lume, într-o  întreprindere din grupul ELF, pe atunci cea mai mare societate industrială din Franţa.

Marea mea şansă era că, făcând parte dintr-o mică structură, care comercializa mai ales un alt produs decât al meu, aveam o totală libertate de acţiune. In plus, colegii mei habar n-aveau ce-i aia « America Latină », deci eu le puteam spune orice fel de snoave despre zonele mele de activitate.

 Tot ce-i interesa, era să-mi fac bugetul ! Cum, când, unde mă duceam… era treaba mea !

Pot spune că am profitat… « cu vârf şi îndesat » de această libertate.

 Argentina nu făcea parte din ţările mele importante, în ceeace priveşte vânzările de nitrat de amoniu. Asta nu m-a împiedicat să merg acolo, de două ori pe an, între 1994 şi 2007. Adică vreo 30 vizite !  La care se adaugă vreo 20, în anii precedenţi, începând cu 1975.

Buenos Aires, vechi şi nou!

 Din fericire, alte ţări –Chile, Peru…- compensau vânzările slăbuţe în Argentina.

 La un moment dat, timp de trei ani, principalul meu client peruvian era al doilea cont, în cifră de afaceri, al societăţii, deşi vânzările  globale ale departamentului meu nu reprezentau decât 15% din bugetul întreprinderii. Continue reading

Tre amori di… (II)

Necunoscutele din Haiti

In 1976, am decis că vreau să asist la carnavalul din Haiti.

Pe atunci, « Baby Doc » luase puterea în această ţară de 5 ani şi o uşoară briză de liberalizare politică îşi făcuse apariţia.

Mi-am cumpărat biletul de avion şi am rezervat trei nopţi într-un hotel din Port-au-Prince, chiar în perioada carnavalului.

In avion, am remarcat, lângă mine, o tânără cu un comportament cam straniu.

Puţin timp după decolarea avionului, ea a declarat că e foarte obosită, a scos un « sac de couchage », pe care l-a desfăşurat în culoar, s-a întins pe el… şi a adormit ! După câtăva vreme, stewardesele, care nu-şi puteau face serviciul, au trezit-o şi au rugat-o să-şi reia locul rezervat în cabină.

Astfel, am început să vorbesc cu ea. Povestea tot felul de lucruri interesante, chiar dacă într-un mod cam dezlânat. Venea de undeva, pe la Tours sau Orléans, nu-mi mai amintesc bine, după cum nu regăsesc în memorie nici numele ei ! Continue reading

Tre amori di… (I)

La Bastide Vieille, 12/08/2018

                      To all the girls I loved before –Julio Iglesias / Willie Nelson

Prima carte în limba italiană pe care am citit-o, se intitula « Tre amori di Casanova ».

Era o foarte mică selecţie printre nenumăratele avanturi sentimentale ale faimosului cuceritor de inimi.

Departe de mine ideea de a mă compara cu personajul istoric, vedetă incontestabilă al « Europei luminilor » din secolul XVIII !

Consider însă că am ceva în comun cu celebrul « cavaler, autoproclamat „de Saingalt” » !

Achim Dumitru afirmă, într-un text dedicat reputatului libertin:

« …Casanova era înainte de toate un sentimental. Sau aşa încearcă să pozeze. Ataca femeile în forţă, uneori, alteori curtându-le după toate regulile artei, dar fără a fi îndrăgostit. »

Aici mă înscriu în « Fals ! »  Continue reading

Un proiect… cât o ţară !

Acest text a fost publicat în revista « 3R », editată de asociaţia « Memorie şi speranţă », în no. 1, din luna mai 2018.

 

Paris, 25/11/2017

Pe Christian Badea îl cunosc de…mai bine de 6 decenii!

Suntem născuţi în acelasi an; mama lui şi tatăl meu erau colegi de birou.

In 1956, în vara care a precedat decesul bunicii mele, părinţii mei, care nu puteau pleca în concediu, au decis că voi merge în tabără. 

Mama lui Christian a propus să plecăm împreună, ca să nu fim complet “stingheri”.

A fost aleasă o tabără la Timiş si am fost conduşi la tren. Numai că în tren am descoperit că el era repartizat la Timişul de Jos, iar eu… la Timişul de Sus!

După această aventură, ne-am mai văzut de câteva ori şi îmi amintesc că el ne-a interpretat câteva piese la vioară, cariera spre care se dirija pe atunci.

După plecarea mea din România, nu ne-am mai văzut aproape 20 ani.

Insă, în tot acest timp, am urmărit în presă cariera lui de violonist şi dirijor.

Pe 18/01/1985, Christian Badea a dirijat la Paris “L’Orchestre philarmonique de Radio France”, la Salle Pleyel.

Atunci, ne-am revăzut şi mi-a acordat autograful alăturat.

In continuare, în 2008, am descoperit un “Eveniment la Ateneul Român”: “prima întâlnire între maestrul Christian Badea şi Orchestra Filarmonicii, pe 2 şi 3 octombrie“. Continue reading

Lettre de Mămulari…

File de jurnal

Bucureşti, 9/06/2018

…sau, cum spunea Alphonse Daudet, “Lettre de mon moulin”?

Când am ieşit de la spectacolul pe texte de Ion Pribeagu, jucat la Teatrul evreiesc de stat, dispuneam de două ore, până la etapa următoare : o invitaţie la masă în familie.

Am decis să profit de acest crâmpei de libertate pentru a face o plimbare prin cartierul înconjurător. Era un moment ideal ! Sâmbătă la prânz, o vreme minunată, foarte puţină lume pe stradă, toate magazinele din cartier închise.

Fiind sâmbătă, muzeul sau sinagoga evreiască, puţinele edificii oficiale care mai rămân din ceeace a fost odată « cartierul evreiesc », erau închise. Spre marea uimire a unei tinere perechi de israelieni, care doreau să viziteze Templul Coral, recent redeschis după o restaurare de cam un deceniu.

Amintirile mele din copilărie cu Templu Coral sunt prea numeroase pentru a fi descrise aici. Menţionez numai serviciile religioase la care solista era soprana vedetă a Operei de stat.

Sau sunetul şofarului, care-mi răsună în urechi: “Tăchiu-tăriu-tărutututu!

Insă sărbătoarea mea preferată era Sucot, pentru că atunci…copiii agitau drapele cu gutui sau mere-n băţ şi se aruncau bomboane pe care toţi se băteau să le adune !

Asta, înainte de 1958 şi de plecarea masivă a evreilor din ţară. Continue reading

हाथी मेरे साथी sau… prietenii mei, elefanţii

File de jurnal
La Bastide Vieille, 12/04/2018

Haathi Mere Saathi

Rajesh Khanna & Tanuja

Când aveam vreo zece ani, la Bucureşti, toţi prietenii mei doreau să aibă un câine sau o pisică. Eu doream să am… un elefant !

Vis absurd de copil naiv : locuiam cu părinţii mei într-o garsonieră, dormeam în aceeaşi cameră cu ei, ce ne mai lipsea…era un elefant !

Ca să mă consolez, am început să colecţionez timbre tailandeze, unde apăreau, deseori, elefanţi la lucru, în savană sau chiar… pe străzile oraşelor.

Asta n-a durat multă vreme !

Am uitat această « pasiune » timp de vreo 15 ani. Până când, pe la mijlocul anilor ’70, am început să merg, în fiecare an, în vacanţă în Tailanda. Am repetat aceste vacanţe, an de an, între 1975 şi 1982. Pentru că, pe atunci, Bangkok era « hub-ul » charterelor venind din Europa, cu preţurile cele mai scăzute. Drept care, pentru a vizita ţările din Extremul Orient, începeam şi terminam, de fiecare dată, cu Tailanda.

 Desigur că, profitam pe atunci să văd « prietenii mei, elefanţii »… în acţiune !

Am asistat, deseori, la spectacole cu elefanţi, în plină junglă. Acolo, pe nişte bătături amenajate în amfiteatru, ni se arătau tot ce pot/ştiu să facă elefanţii, după ce au fost bine dresaţi. Pentru că, în Tailanda, elefanţii au o funcţie economică esenţială : ei transportă trunchiuri de copac, materiale de construcţie, servesc ca…buldozere la ţară, participă la vânători în pădure şi sunt chiar animale de paradă pentru puternicii zilei.

Continue reading