Che uomini! Che mascalzoni!*

File de jurnal

Boulogne, 5/05/2017

 

De aproape zece ani de zile, văd regulat o motocicletă parcată nu departe de casa mea. Cum ştiu că e acolo de atâta timp ? Simplu ! Certificatul de asigurare lipit pe roată e datat 2008/2009. 

In tot acest timp, motocicleta nu s-a mişcat nici măcar un centimetru. 

Intrigat de acest model « vintage », care-mi amintea motocicletele văzute în copilărie, am căutat pe Internet marca ei. 

Astfel, am descoperit că « MZ Zschopau », de fapt « Motorradwerk Zschopau », este o marcă de motociclete, urmaşă a celebrei întreprinderi DKW, fondată după război în oraşul est-german Zschopau. 

In anii ’60, această uzină a avut ora ei de glorie, mulţumită inginerului Walter Kaaden şi a unor piloţi renumiţi precum  Ernst Degner.

In 1996, întreprinderea a fost preluată de grupul malezian  Hong Leong.

In 2009, un fost vice-campion mondial, Ralf Waldmann, anunţă că a cumpărat-o şi că se lansează în campionatul Moto2, cu Anthony West ca pilot.

Este foarte probabil că motocicleta care doarme sub ploaie de aproape zece ani, să fi fost construită la începutul anilor ’80, dacă judec după înscripţia de pe rezervorul ei de benzină.

Când, acum vreo două săptămâni, un pieton m-a văzut fotografiind-o, mi-a spus : « Poliţia municipală a ridicat un scooter parcat de o săptămână, iar această motocicletă, după zece ani în acelaşi loc, nu-i deranjează ! »

Azi, trecând iar pe lângă faimoasa motocicletă MZ, am remarcat că… îşi schimbase poziţia !

Uitându-mă mai îndeaproape, am constatat că sârma cu care era ataşată de atâţia ani era tăiată, dar că lanţul, mult mai solid, o ţinea în continuare fixată de stâlpul vecin.

Probabil că un « specialist » a remarcat valoarea ei şi, ne putând s-o transporte imediat, a lăsat-o în aşteptare !

Insă, întretimp, a plecat cu buşonul rezervorului de benzină ! 

Adrian Irvin ROZEI 

Boulogne, mai 2017

 *Ce oameni ! Ce pungaşi !

Fidel, Fidel… je suis resté Fidel!*

File de jurnal

 

Intre Cienfuegos şi Santiago de Cuba, 15/12/2016

Nu ştiu cum se face dar, de nenumărate ori, m-am aflat la locul potrivit când acolo se întâmpla « ceva » !

Astfel, eram la Santiago de Chile când Pinochet a fost arestat la Londra şi, după câţiva ani, când a decedat. Eram la Buenos Aires când manifestaţiile de stradă au răsturnat guvernul Fernando de la Rúa. Eram la Ierusalim, când Menahem Beghin a revenit de la Cairo sau am « asistat în direct » la asasinarea lui Saadat, l-am fotografiat la numai un metru pe preşedintele argentinian Carlos Menem, la Roma… 

Nu mai vorbesc despre cutremurele trăite la faţa locului în Bucureşti, la Santiago sau, acum două luni, în Italia.

De altfel, clienţii mei chilieni obişnuiau să spună : « Anunţă-ne din vreme când vei veni, ca să ne pregătim sufleteşte pentru vreun eveniment special ! » 

Mărturisesc că, în luna octombrie, când am rezervat croaziera în Cuba, unde mă aflu acum, nu mă aşteptam să sosesc aici la numai câteva zile după ceremoniile funebre în memoria faimosului « Lider Maximo ».  Continue reading

Boulogne… între vechi şi nou

Boulogne, 27/04/2017

 

La Boulogne, chiar lângă locuinţa mea, un cartier întreg poartă amprenta trecutului industrial al oraşului. 

Nu vorbesc despre locul unde se aflau, timp de aproape un secol, uzinele « Renault ». Acolo, vaste operaţii de urbanism şi arhitectură fac să nu mai recunoşti nimic din trecutul industrial al zonei. 

Eu vorbesc despre un mic cartier, cu numai câteva străzi, în care se găseau, unele lipite de altele, casele lucrătorilor de la « Renault » de acum un veac. Ah ! Nu e vorba de « capodopere arhitecturale », în sensul major al cuvântului, ci de “pavilioane” suburbane tradiţionale. Insă care au specificul şi « şarmul » lor, mai ales din cauza materialelor întrebuinţate la vremea aceea : cărămidă aparentă, marchize sau verande de sticlă, desene de ceramică smălţuită pe faţadă, uneori chiar şi bârne aparente de lemn, care dau clădirilor un iz balnear. 

Acest cartier a fost bombardat în mod sălbatic de aviaţia engleză, canadiană şi americană, în 1942 şi în 1943,  « din greşală », făcând mii de morţi şi de răniţi. Insă mare parte din case au scăpat şi timp de zeci de ani ele şi-au păstrat aspectul specific, înfrumuseţat de grădiniţe minuscule, bine cultivate, cu flori şi arbuşti coloraţi, cu mese de lemn sau ciment, cu coteţe de păsări sau câini. Mai toate aveau un etaj, la care te urcai pe o scară exterioară. 

In ultimii ani, de când  structura socială a cartierului s-a modificat, micile uzine sau atelierele meşteşugăreşti dispărând unele după altele,  aceste case au fost cumpărate de persoane cu mijloace materiale importante, care au început să le modifice, în funcţie de nevoile lor familiare.  Continue reading

Put a shine on your shoes!*

File de jurnal

Boulogne, 22/04/2017

Dumnezeu ştie că mi-a fost dintotdeauna oroare să-mi lustruiesc pantofii!

Când trăiam în România, eram obligat, copil fiind, să execut corvoada asta.

Insă, sub diferite pretexte, reuşeam să obţin autorizaţia părinţilor mei şi fondurile necesare pentru a realiza această operaţie prin intermediul unui “profesionist-lustragiu”. La Bucureşti, în acea vreme, întâlneai peste tot lustragii. Unii erau ţigănuşi, alţii făceau asta de zeci de ani, plimbându-se prin oraş cu lădiţa lor cu perii şi cremă, pe care îţi cereau să pui piciorul pentru realizarea lucrării.

Mă amuza, în timpul opertaţiei de lustruire, să privesc agilitatea lor, precum şi cartonul pe care-l introduceau între picior şi pantof, ca să nu-ţi murdărească ciorapul. Aşteptam cu nerăbdare ultima etapă : atunci când scuipau pe pielea pantofului, ca să-i dea luciul final, fără de care … lucrarea era neterminată. Imi amintesc că, dacă lustragiul trăgea chiulul şi nu scuipa, mă supăram şi insistam pentru execuţia acestei etape capitale. 

De fiecare dată, mă făceam că mă uit pe pereţi, în aşteptarea momentului când meseriaşul, fără să spună o vorbă, bătea de două ori cu peria în lădiţă. Era semnalul că trebuie să schimb piciorul, fiecare membru urcându-se şi coborând de mai multe ori pe cutia de lemn.  Continue reading

Cancion arrabalena…/ Clavada en mi pecho…*

Roma, 7 mai 2003

 

Fernando  Arrabal  este  un  adevărat  monument  al literaturii  contemporane. Piesele  lui au  fost  prezentate pe  toate  meridianele  lumii, fiind  unul  dintre  cei  mai  jucaţi  autori  de azi. Tot  atât de  numeroase  sunt  activităţile  sale ca dramaturg,  scriitor,  poet  şi  cineast ; premiile  internaţionale  care  i-au  fost  decernate  de-a  lungul  anilor,  ca  şi  traducerile operelor  sale,  sunt  nenumărate. În plus, Arrabal  este  cunoscut  pentru  dragostea  pe  care  o  poartă  şahului,  regele jocurilor  de  inteligenţă, despre  care  vorbeşte  cu  orişice  ocazie. 

Pentru  Fernando  Arrabal  noi,  cei  care  venim  de  dincolo  de  ceeace  se  chema  cândva  « Cortina  de  fier »,  avem  o  admiraţie  şi  un  respect  deosebit,  pentru  că,  timp  de  ani  de  zile, atunci  când  era  la  modă  printre  intelectualii  occidentali  să  premărească sau  cel  putin  să  privească  cu  îngăduinţă « realizările  regimului  socialist »  din  ţările  de  Est,  el  a  combătut  fără  răgaz  această gigantică impostură  a  secolului  XX. 

Prezenţa  anunţată  a  lui  Fernando  Arrabal  era  deci  un  motiv  suplimentar  pentru  a  fi  încântat  de  invitaţia  prietenului  meu Serge  Assier  pentru  a  asista  la  dezbaterile  colocviului  organizat  de  « Universitatea  de  studii  Roma Tre », departamentul  de Literatură  Comparată,  care  a  avut  loc între  5  şi  7  mai. 

Titlul  colocviului  fiind « Bianco  e  nero,  nero  su  bianco », « Între  fotografie  şi  scriere », scopul  dezbaterilor  era să  pună  în  lumină  relaţiile  între  fotografie  şi  literatură. Cu  această  ocazie,  în  marginea  dezbaterilor,  erau  prezentate  trei  expoziţii  de  fotografii  în   raport  imediat  cu  tema colocviului. Continue reading

Navigare necesse est, vivere non est necesse *

File de jurnal

Mentiritas, mentiritas !**

Intre Lanzarote şi Casablanca, 7/03/2017

 

Am ezitat multă vreme înainte de a mă decide să merg în Insulele Canare. Cam vreo 30 ani !

Turmele de turişti care năvălesc acolo tot anul, venind mai ales din ţări nord-europene, hotelurile de nivel mediu care se ţin lanţ, plajele împânate cu umbrele care te apără de soare, tavernele « irlandeze » unde berea curge în torente… nu prea e genul meu !

Totuşi, mi-am spus că în luna martie, nefiind o epocă de vârf a vacanţelor în Europa, voi fi ferit de astfel de excese. Insă ce fac cu clima ? 

Toate ghidurile consultate cântă în cor aceeaşi cantilenă : « Ce fericire această primăvară veşnică, care învăluieşte arhipelagul ! Ce poate fii mai bine decât să profiţi de dulceaţa vieţii tot anul ? »

Mi s-a explicat că, mulţumită alizeelor, climatul rămâne temperat, variind între 17° C şi 30° C între ianuarie şi august.

Imprudent, am ales o croazieră care, timp de 4 zile, m-a dus din insulă în insulă, la Gran Canaria, Tenerife, Lanzarote, la care am adăugat două zile la Las Palmas. Continue reading

Vom scrie şi noi o carte !*

In 2014, scriam într-un text intitulat « După 50 ani… » :

« Unul dintre motivele principale ale vizitei mele la Bucureşti din luna mai a fost sărbătorirea celor 50 ani de la bacalaureat.

Pregătirea a început încă de pe 15/02 şi s-a derulat pe trei continente. Pentru că, în afara foştilor colegi, încă în România, am încercat să-i regăsim pe cei dispersaţi… în lumea mare! N-a fost simplu! Mai ales cu colegele noastre, care, măritate fiind, şi-au schimbat, uneori de două sau trei ori numele, sau cu cei care le-au adaptat, în funcţie de consonanţele obişnuite ţărilor unde trăiesc azi.

Totuşi, pentru “SH 50”, cum am denumit întâlnirea celor dela “Spiru Haret”, am reuşit să dăm peste 54 colegi, dintre care mai bine de jumătate se află azi în afara  României (USA, Canada, Franţa, Germania, Elveţia, Israel, Spania, UK… ba chiar şi Australia!)

Au participat efectiv 40 colegi, unii dintre ei insoţiţi de soţii sau soţiile lor. Astfel am totalizat aproape 60 participanţi.

Desigur că o astfel de participare masivă, pentru colegi care uneori nu s-au mai întâlnit de jumătate de secol, presupunea o organizare logistică excepţională. Şi nu numai o simplă întâlnire la o masă, cu câţiva mici şi o halbă de bere!

In practică, întâlnirea a durat un week-end: în prima zi, dela orele 12 a.m. la 12 p.m., într-un complex rezidenţial din apropierea lacului Săftica, iar a doua zi, la invitaţia unuia dintre foştii noştri colegi, în casa lui de pe malul lacului Snagov. »

Această întâlnire, un moment de excepţie, ar fi putut rămâne o frumoasă amintire, fără alte consecinţe, dacă Matei Cazacu, fostul nostru coleg de şcoală, nu ne-ar fi trimis după câtăva vreme un mesaj care spunea : « Vom scrie şi noi o carte ! »

El ne propunea să descriem, fiecare după amintirile sale, cum am trăit viaţa noastră de elevi, desigur punând accentul pe anii petrecuţi la « Spiru Haret ».

La început, am fost foarte circumspect. Cum vom putea povesti atâtea aventuri, momente de bucurie şi de tristeţe, anecdote, evocări… care să intereseze chiar şi pe cei care n-au fost colegi cu noi ? Pentru că noi am decis să scriem o carte pentru marele public, nu numai pentru câţiva foşti colegi de acum jumătate de secol. Continue reading

E pur si muove !

File de jurnal

Boulogne, 27/02/2017

 

De un an urmăresc zi de zi construcția complexului numit “Seine musicale” de pe Ile Seguin. N-am niciun merit special! Locuiesc chiar peste drum de această realizare arhitecturală în curs de finisare.

La început, auditoriumul semăna cu o mandarină. Chiar și culoarea ei era oarecum roșcată.

Pe urmă, ea a devenit albă! Ca un fel de țelină.

De când au fost instalate geamurile exterioare, a căpătat culoarea albastru metalizat. O mandarină albastră! Asta chiar că-i original! 

De curând, a fost luminată din interior, noaptea. Ai zice că e o portocală de aur. Xrysomelo  sau Χρυσόμελο (mărul de aur), cum spun grecii!  Continue reading

Ultimile știri de la Apolodor !

File de jurnal

București, 26/05/2016

 

In 2004, « Intâlnirile Franco-Române în Mediterana » au fost celebrate în sudul Franței, la Sète. 

Titlul întâlnirilor era, în acel an, « Connaissez-vous Sulina ? ».

Tema aleasă era « Delta Dunării » și scopul urmărit, anunțat chiar din titlu, era să facem cunoscut locuitorilor din Languedoc frumusețile ascunse ale acestui colț de paradis, aflat la celălalt capăt al Europei.

Atunci a fost lansat un concurs pentru cel mai bun reportaj după o vizită în Deltă, al cărui premiu era… un voiaj în Delta Dunării ! Am recoltat un enorm succes : am primit … un (1) reportaj !

 Insă, în toamna aceluiași an, acest efort de pregătire a permis organizatorilor « Intâlnirilor… » să monteze un program consistent în jurul temei alese.

In ceea ce mă privește, pregătirea lor mi-a dat ocazia neașteptată de a revizita Delta Dunării, unde nu mai fusesem de aproape 30 ani, și să descopăr un loc (aproape) unic în lume prin geografia, istoria și tradițiile lui. 

Pe 10/10/2004, programul întâlnirilor prevedea o seară întreagă la Sète, care începea cu un dialog între semnatarul acestor rânduri și Marina Botez.  Continue reading

Muncat bine, dormit bine, diminațe sculat mort !*

File de jurnal

Barcelona, 3/10/2016

 

De câte ori revin la București, nu pot rezista tentației de a da o raită prin « mahalaua mea ». Adică prin cartierul unde am trăit primii 20 ani de viață : mahalaua « Popa Chițu ». Și, de cele mai multe ori, nu regret această plimbare ! 

Desigur că regret starea « Farmaciei Hotăranu », închisă și abandonată de vreo doi ani, sau soarta crudă a casei « Elie Radu », construită de arhitectul italian Giulio Magni.

Situată la capătul străzii « Alexandru Donici », unde mi-am petrecut copilăria, după ce a cunoscut acum câțiva ani o renaștere (parțială) uimitoare, prilejuită de inaugurarea unui bar în jumătate din clădire, ea a recăzut în categoria « case care plâng », de când orișice activitate a încetat între zidurile ei.

Casa “Elie Radu” în 2014

Insă, puțin mai departe, dincolo de linia de tramvai de pe « Vasile Lascăr », care taie cartierul în două entități diferite de mai bine de o sută de ani, am descoperit un restaurant, numit « Luna », așa cum îmi place mie și pe care le « vânez » în toate colțurile lumii. 

Intr-o casă, un adevărat « hôtel particulier » sau « palacette » (cum spun argentinienii !), care a aparținut, se pare unui general din armata României antebelice, s-a deschis un restaurant intim, cu (câteva) săli de mese izolate în jurul unui hol central, care-ți permit să iei masa între o superbă sobă de teracotă policromă și o mobilă din lemn de culoare închisă, așa cum le-au conceput proprietarul și constructorul acestui edificiu. Continue reading