„Ştie ţăranu’ ce-i şofranu’!”*

File de jurnal

Bucureşti, 22/10/2017

 

Singurul loc din lume în care mănânc într-un restaurant iranian  este… la Bucureşti !

Am descoperit, acum câţiva ani, la întretăierea între Bd. Dacia şi strada Aurel Vlaicu (ing. Aurel Vlaicu, după cum anunţă plăcile instalate acolo !), un restaurant numit « Daryus ».

Dacă am revenit în acest restaurant, este şi pentru că localizarea lui nu-mi este necunoscută. Mă aflu aici în « mahalaua » mea ! 

Această zonă este locul copilăriei mele. Infine, nu chiar ! Pentru că eu am locuit timp de 20 ani în « mahalaua Popa Chiţu », pe strada « Alexandru Donici » fostă « Popa Chiţu », iar aici sunt mai aproape de « mahalaua Dichiului », după numele bisericii Dichiu-Tirchileşti, aflată pe strada Icoanei.

Insă toate aceste nume au fost atât de modificate, schimbate, pitrocite, de-a lungul timpului, încât puţini sunt cei care-şi mai amintesc originea lor.  Continue reading

Amintiri cu Costin Cazaban

Textul prezentării fàcute pe 28/10/2017 la Palatul Cantacuzino, cu ocazia serii de “evocare-concert” în amintirea lui Costin Cazaban. Pentru înregistrarea video a evenimentului clic aici.

In 1953, când am sosit la şcoala Clemenţa în clasa I, am făcut cunoştinţă cu Costin Cazaban.

Foarte repede, printre toţi noii mei colegi, l-am ales ca “cel mai bun prieten”. Cred că alegerea a fost reciprocă, pentru că el m-a invitat imediat în familia lui. Vorbind despre familie, atunci am aflat că avem şi legături familiale, mama lui Costin făcând parte din marea familie a “Sanielevicilor”, cei care au dat României nenumăraţi artişti, scriitori, oameni de ştiinţă…ba chiar şi patru academicieni!

La Costin în casă, mulţumită prezenţei tatălui său, Jules Cazaban, a cărui amintire am avut ocazia s-o evoc în cadrul acestor reuniuni, domnea o ambianţă culturală rară în acea vreme. Ba chiar şi o deschidere internaţională neobişnuită, datorită turneelor în străinătate sau congreselor la care participa Jules, dar şi pentru că mama lui Costin, Irina Nădejde, ştia să atragă şi să primească în casa lor toată lumea artistică a epocii.

După puţină vreme, a venit timpul celor “Trei muşchetari”. Eram, ca în romanul lui Alexandre Dumas, 4 colegi de clasă, care visam la eroii francezi ai epocii regelui Ludovic al XIII-lea.

Dacă pentru rolurile lui Athos şi Aramis doi dintre colegii noştri erau desemnaţi cu uşurinţă de fizicul lor, era mai complicat cu Porthos şi D’Artagnan. Având în vedere corpulenţa lui Costin, mie mi se părea că rolul lui Porthos îi revenea în mod automat. Nu asta era şi părerea lui !

De aceea, am discutat îndelung, amândoi dorind să-l întruchipăm pe D’Artagnan ! Din fericire, au apărut alte preocupări, care au lăsat deoparte această dispută copilărească. Continue reading

O poveste cu „căluşei”!

Paris, 10/09/2017

Madame « Monica Andrei Este teatrolog. A absolvit Facultatea de Teatru la UNATC “I. L. Caragiale” şi are un master în Management şi Marketing Cultural.

E foarte bine şi frumos ! Urmăresc cu mult interes textele ei în ziarul « Metropolis ». Numai că sunt scrise… ca de un profesor universitar, pentru care istoria s-a oprit pe undeva, la începutul secolului trecut !

De câteva ori aş fi dorit să-i răspund. N-am făcut-o! Insă de data asta nu pot rezista. Intâmplător, data de 10 septembrie, când a fost publicat textul ei, coincide cu… plecarea mea din România, exact acum 50 ani.

Puteţi citi mai jos textul ei.

Iată-l însă pe al meu :

Strada « Grădina cu cai » nu mi-e deloc necunoscută ! 

Pe la mijlocul anilor ’60, se afla acolo un birou al Ministerului de Interne unde se primeau –când se primeau !- cererile de emigrare în occident. 

Aşa se face că, de vreo două ori, am făcut coadă devreme, de dimineaţă, pentru a depune cererea, împreună cu părinţii mei. Nu-mi mai amintesc pentru ce ţară ! Era una dintre cele 3 cereri depuse de mine, între 1961 şi 1967. Continue reading

Am împlinit 50 ani!

Bucureşti, 10/09/1967

Ora 8h00

Am petrecut ultima noapte în România –sau, cel puţin, aşa îmi imaginam pe atunci!- în casa vărului meu, Costin Cazaban. Nu mai aveam nici casă, nici mobile, vândusem sau împrăştiasem  tot ce mai rămăsese nevândut pe la prieteni. In schimb, după 16 ani de aşteptare, aveam hârtia mult dorită : « Certificat de călătorie pentru persoane fără cetăţenie ».

In dimineaţa de 10 septembrie, părinţii mei, care locuiseră în ultima noapte la un prieten ce avea maşină, au venit să mă ia şi am plecat la aeroportul Băneasa.

Când am sosit la aeroport, am avut surpriza de a constata că ne aşteptau 28 persoane, toţi prieteni, pentru că, în afară de Costin Cazaban, nu mai aveam nicio rudă în ţară.

Toţi cei prezenţi aduseseră buchete de flori pentru mama mea. Buchete pe care a trebuit să le ia înapoi : n-aveam voie să luăm nici măcar o floare !

Printre cei veniţi să ne conducă se afla şi tatăl unei prietene din anii de liceu. Ne conoscusem la coada pentru cumpărarea unui frigider. El i-a spus tatălui meu : Continue reading

Trei surori şi unchiul Vania… la Paris

« Teatrul academic naţional Vahtangov » este una dintre scenele cele mai prestigioase din Moscova şi este situat azi în faimoasa stradă Arbat, la no. 26.

Fondat în 1913 şi funcţionând după principiile celebrului regizor Stanislavski, el a luat fiinţă, în mod oficial, în 1921, debutând cu o piesă pusă în scenă chiar de Evghenii Vahtangov. Libertatea de spirit care a domnit dintotdeauna în acest locaş artistic, l-au făcut să sufere mult în perioada stalinistă, ba chiar şi în epoca gorbaceviană. Totuşi, « Teatrul Vahtangov » a supravieţuit şi astăzi este una din scenele far ale activităţii culturale din Rusia.

La începutul anilor ’60, « Teatrul Vahtangov » a întreprins un turneu în România.

Imi amintesc că, pe atunci, Jules Cazaban povestea următoarea anecdotă : Continue reading

Păsărică mută-ţi casa…

…că vine badea cu coasa!

SauUccellacci e uccellini

Anul trecut, la Stockholm, am achiziţionat câteva imagini,  smulse probabil  dintr-o carte de zoologie, cu păsări.

Dintre zecile de foi, am ales cele care prezintă păsări pe care noi le avem la Bastide. Sau prin împrejurimi.

-Pupăza (pupute în occitană!): avem o familie care locuieşte într-o scorbură din curtea noastră. Vine în fiecare an, prin martie, face un ou, maximum două, îi învaţă pe pui să zboare în vreo două luni şi, în august,…pleacă cu toţi în Sahara! Cam vreo 2000 km de drum, via Gibraltar!

In acest an, au sosit cu prieteni! Pentru prima dată, am văzut 6 pupeze în acelaşi timp!  Continue reading

La ce servesc stomatologii !

File de jurnal

Marsilia, 02/08/2017

 

Acum două săptămâni mă găseam în sala de aşteptare a unui stomatolog din Béziers.

Intr-un astfel de loc, la fel ca în culoarul care duce la o sală de tortură, stai cu inima cât un purice şi nu-ţi arde de nimic ! Totuşi, ca să omor timpul –în corpul medical există o tradiţie să ţi se facă morală dacă ai sosit cu 5 minute întârziere, însă ei te lasă să aştepţi deseori o jumătate de oră fără să se scuze !- am luat la întâmplare o revistă de pe masă.

Era un număr din « Point de vue », datat « noiembrie 2016 ».

Răsfoindu-l alene, dau peste un articol ilustrat de un tablou reprezentând un călăreţ arab din Africa de nord, care m-a făcut să-mi amintesc de faimosul « El- Zorab » al lui Coşbuc.

Articolul spunea :

« Adolf Schreyer (1828 – 1899) este unul dintre cei mai brilianţi pictori orientalişti germani, asimilat şcolii din Düsseldorf şi foarte apreciat la curtea imperială a Habsburgilor. Cu toate că era reputat ca un specialist al cailor, el a pictat majoritatea subiectelor sale preferate în timpul voiajelor în Orient. A debutat însoţindu-l pe Emmerich von Thurm und Taxis prin  Ungaria, Valahia, Rusia şi Turcia… » 

Nu auzisem niciodată de numele acestui pictor, însă mi-am spus imediat că un artist care a trecut prin « Ungaria, Valahia, Turcia… » trebuie să fi imortalizat şi niscaiva imagini din Principatele danubiene. Continue reading

Les 9 écluses de Fonseranes

File de jurnal

Fonseranes, 12/07/2017

 

După cum fiecare ştie, « cei patru evanghelişti erau trei : Luca şi Matei » !

La fel şi cele 9 ecluze de la Fonseranes sunt… numai 6 ! Sau 7, dacă luăm în consideraţie pe cea care duce la braţul mort, abandonat în secolul XIX.

Ultimile două sunt nu prea departe, pe acelaşi braţ ne mai utilizat de mai bine de un secol şi jumătate.

Insă cele 6 ecluze încă în activitate sunt utilizate zilnic, de 336 ani !

E drept că prin « Canal du Midi » nu mai trec de aproape 30 ani decât bărci de turism, însă circulaţia, mai ales în perioada de vară, este extrem de intensă. Pe aici traversează tot atât de bine vasele cu pânze, care vor să scurteze drumul între Mediterană şi Atlantic, vapoarele care plimbă turiştii timp de câteva ore prin zonă, cât şi cei care au decis să petreacă zile de vacanţă voiajând, într-un ritm lent, de-a lungul Canalului, în vaporaşe închiriate.

Desigur că instalaţiile Canalului au fost modernizate în cele trei secole de existenţă a acestuia. In afară de înlocuirea tracţiunii animale sau umane, instalaţiile de acţionare a ecluzelor  au fost electrificate şi diferite alte moduri de transport al vaselor a fost experimentat. « La pente d’eau », un fel de vagon pe şine, care trebuia să îmbarce vasele într-un recipient cu apă şi să le ridice pe un plan înclinat, a fost construit în anii ’50. Fiasco total ! N-a funcţionat aproape deloc şi astăzi poluează peisajul deasupra ecluzelor… care funcţionează perfect, exact ca pe vremea lui Pierre-Paul Riquet*, genialul inginer care a imaginat şi realizat Canalul, în secolul XVII.  Continue reading

Jules Cazaban: seară de evocare/portret

Amintirile importante nu trebuie să rămână numai în memoria noastră ! 

Este important ca ele să fie prezentate tinerei generaţii, cei care nu au avut ocazia de a cunoaşte multe dintre personalităţile pe care noi, cei de vârsta a treia, am avut marea şansă de a le întâlni şi admira într-un trecut nu foarte îndepărtat. Iar pentru cei care-şi mai amintesc de prezenţa lor, este o nespusă plăcere de a-i regăsi, chiar şi numai datorită magiei tehnicii înregistrărilor de sunet sau imagini.

Este unul din scopurile pe care şi-l propune asociaţia « MEMORIE şi SPERANŢA », creată acum un an la Bucureşti. Ea a organizat deja,  în ultimile nouă luni, patru întâlniri ce au readus în actualitate istoria culturală a familiei Cazaban – Barberis – Coroamă, exponenţi culturali de seamă ai vieţii artistice româneşti din secolele XX şi XXI.

Au fost evocate, rând pe rând, Sorana Coroamă, remarcabilă personalitate a teatrului românesc, şi Mansi Barberis, compozitoare, precum şi, într-o formă poetico-muzicală, originile europene ale acestei familii cu rădăcini franco-italo-române.  Continue reading