Tre amori di… (I)

La Bastide Vieille, 12/08/2018

                      To all the girls I loved before –Julio Iglesias / Willie Nelson

Prima carte în limba italiană pe care am citit-o, se intitula « Tre amori di Casanova ».

Era o foarte mică selecţie printre nenumăratele avanturi sentimentale ale faimosului cuceritor de inimi.

Departe de mine ideea de a mă compara cu personajul istoric, vedetă incontestabilă al « Europei luminilor » din secolul XVIII !

Consider însă că am ceva în comun cu celebrul « cavaler, autoproclamat „de Saingalt” » !

Achim Dumitru afirmă, într-un text dedicat reputatului libertin:

« …Casanova era înainte de toate un sentimental. Sau aşa încearcă să pozeze. Ataca femeile în forţă, uneori, alteori curtându-le după toate regulile artei, dar fără a fi îndrăgostit. »

Aici mă înscriu în « Fals ! »  Continue reading

Un proiect… cât o ţară !

Acest text a fost publicat în revista « 3R », editată de asociaţia « Memorie şi speranţă », în no. 1, din luna mai 2018.

 

Paris, 25/11/2017

Pe Christian Badea îl cunosc de…mai bine de 6 decenii!

Suntem născuţi în acelasi an; mama lui şi tatăl meu erau colegi de birou.

In 1956, în vara care a precedat decesul bunicii mele, părinţii mei, care nu puteau pleca în concediu, au decis că voi merge în tabără. 

Mama lui Christian a propus să plecăm împreună, ca să nu fim complet “stingheri”.

A fost aleasă o tabără la Timiş si am fost conduşi la tren. Numai că în tren am descoperit că el era repartizat la Timişul de Jos, iar eu… la Timişul de Sus!

După această aventură, ne-am mai văzut de câteva ori şi îmi amintesc că el ne-a interpretat câteva piese la vioară, cariera spre care se dirija pe atunci.

După plecarea mea din România, nu ne-am mai văzut aproape 20 ani.

Insă, în tot acest timp, am urmărit în presă cariera lui de violonist şi dirijor.

Pe 18/01/1985, Christian Badea a dirijat la Paris “L’Orchestre philarmonique de Radio France”, la Salle Pleyel.

Atunci, ne-am revăzut şi mi-a acordat autograful alăturat.

In continuare, în 2008, am descoperit un “Eveniment la Ateneul Român”: “prima întâlnire între maestrul Christian Badea şi Orchestra Filarmonicii, pe 2 şi 3 octombrie“. Continue reading

Lettre de Mămulari…

File de jurnal

Bucureşti, 9/06/2018

…sau, cum spunea Alphonse Daudet, “Lettre de mon moulin”?

Când am ieşit de la spectacolul pe texte de Ion Pribeagu, jucat la Teatrul evreiesc de stat, dispuneam de două ore, până la etapa următoare : o invitaţie la masă în familie.

Am decis să profit de acest crâmpei de libertate pentru a face o plimbare prin cartierul înconjurător. Era un moment ideal ! Sâmbătă la prânz, o vreme minunată, foarte puţină lume pe stradă, toate magazinele din cartier închise.

Fiind sâmbătă, muzeul sau sinagoga evreiască, puţinele edificii oficiale care mai rămân din ceeace a fost odată « cartierul evreiesc », erau închise. Spre marea uimire a unei tinere perechi de israelieni, care doreau să viziteze Templul Coral, recent redeschis după o restaurare de cam un deceniu.

Amintirile mele din copilărie cu Templu Coral sunt prea numeroase pentru a fi descrise aici. Menţionez numai serviciile religioase la care solista era soprana vedetă a Operei de stat.

Sau sunetul şofarului, care-mi răsună în urechi: “Tăchiu-tăriu-tărutututu!

Insă sărbătoarea mea preferată era Sucot, pentru că atunci…copiii agitau drapele cu gutui sau mere-n băţ şi se aruncau bomboane pe care toţi se băteau să le adune !

Asta, înainte de 1958 şi de plecarea masivă a evreilor din ţară. Continue reading

हाथी मेरे साथी sau… prietenii mei, elefanţii

File de jurnal
La Bastide Vieille, 12/04/2018

Haathi Mere Saathi

Rajesh Khanna & Tanuja

Când aveam vreo zece ani, la Bucureşti, toţi prietenii mei doreau să aibă un câine sau o pisică. Eu doream să am… un elefant !

Vis absurd de copil naiv : locuiam cu părinţii mei într-o garsonieră, dormeam în aceeaşi cameră cu ei, ce ne mai lipsea…era un elefant !

Ca să mă consolez, am început să colecţionez timbre tailandeze, unde apăreau, deseori, elefanţi la lucru, în savană sau chiar… pe străzile oraşelor.

Asta n-a durat multă vreme !

Am uitat această « pasiune » timp de vreo 15 ani. Până când, pe la mijlocul anilor ’70, am început să merg, în fiecare an, în vacanţă în Tailanda. Am repetat aceste vacanţe, an de an, între 1975 şi 1982. Pentru că, pe atunci, Bangkok era « hub-ul » charterelor venind din Europa, cu preţurile cele mai scăzute. Drept care, pentru a vizita ţările din Extremul Orient, începeam şi terminam, de fiecare dată, cu Tailanda.

 Desigur că, profitam pe atunci să văd « prietenii mei, elefanţii »… în acţiune !

Am asistat, deseori, la spectacole cu elefanţi, în plină junglă. Acolo, pe nişte bătături amenajate în amfiteatru, ni se arătau tot ce pot/ştiu să facă elefanţii, după ce au fost bine dresaţi. Pentru că, în Tailanda, elefanţii au o funcţie economică esenţială : ei transportă trunchiuri de copac, materiale de construcţie, servesc ca…buldozere la ţară, participă la vânători în pădure şi sunt chiar animale de paradă pentru puternicii zilei.

Continue reading

Dimineaţa, după nuntă…

File de jurnal

Paris, 17/07/2018

 

Nu mi-a trecut niciun moment prin minte ideea de a mă duce pe Champs-Elysées, fie pe 14/07, nici pe 15/07, cu atât mai puţin pe 16/07 !

Sute de mii de persoane care se îmbulzesc să asiste la defilarea armatei, la finala Campionatului mondial de futbol sau la întoarcerea eroilor… « trop peu pour moi » !

Insă ocazia de a parcurge « la plus belle avenue du monde »… o zi după, este o oportunitate fără egal. Cine ştie ? Poate că a mai rămas ceva… din « suflul emoţiei ».

De fapt, chiar fără să fiu un « fan » al sportului, pot participa la un moment de « comuniune naţională » ! 

In realitate, au mai rămas nişte semne. Continue reading

Cafeluţa-i cu caimac…

File de jurnal

Bucureşti, 3/06/2018

 

                                          …hopa, ţupa şi-un gândac !

Acum vreo 3 ani, pe 25/07/2015, scriam într-un text în care vorbeam despre cafelele copilăriei mele : 

« Imi amintesc de vremea când aveam vreo 6 sau 7 ani şi când, după sacrosanta siestă de după-amiază în casa bunicilor mei, ne regăseam în salon pe la ora 17h00 şi bunicul meu se instala într-un fotoliu cu râşniţa de cafea în mână. El măcina atunci un amestec de boabe special comandat, care urma să dea materia primă pentru obţinerea băuturii pe care bunicii mei aveau să o deguste îndelung, tăifăsuind şi comentând noutăţile zilei. Eu n-aveam voie să beau cafea –« Asta nu-i pentru copii ! »- însă profitam de comentariile bunicului meu privind calitatea amestecului, granulometria obţinută, nivelul torefacţiunii…

Astfel am aflat că cel mai bun melanj de cafea din lume este « o treime Ceylon, o treime Moka, o treime Maragogype » ! Mi-au trebuit aproape 40 ani ca să descopăr ce înseamnă « Maragogype » : este numele unui sat de lângă Bahia, în Brazilia, unde această varietate de cafea arabica, cu boabe mari, a fost descoperită pentru prima dată. Deci « amestecul ideal » trebuia să conţină cafea produsă pe trei continente : Asia, Orientul Mijlociu şi America Latină ! »

In luna martie a acestui an, mă aflam în prăvălia unui comerciant din Rio de Janeiro, marele specialist al cafelei din toate colţurile lumii, « Armazem 331 ».

Mi-am spus că acum e momentul de a gusta o cafea făcută cu soiul « Maragogype », despre care auzisem cu vreo 60 ani în urmă, dar pe care nu-l văzusem nicicând. Am cerut deci… o cafea « Maragogype » ! Continue reading

Mitt … Bohnen in die Ohren!*

File de jurnal

17/05/2018

Când am descoperit, miercuri, în “Figaroscope”, că Riccardo Muti va dirija un concert la “Maison de la Radio”, mi-am spus că e momentul ideal ca să-l văd pe scenă!

N-am fost niciodată un mare admirator al lui Riccardo Muti ! N-am înţeles cum poate fi un muzician, născut la Napoli… atât de japonez. Ai zice că… a înghiţit bagheta la vârsta de 10 ani şi a rămas… înţepat !

Insă, cum nu-l văzusem niciodată pe scenă, ci doar la televizor, nu puteam avea o părere personală.

Programul era foarte atractiv : numai piese auzite şi răs-auzite, pe care orice amator de muzică, chiar şi neprofesionist, le cunoaşte şi le-a ascultat de zeci de ori. Cu atât mai bine !

In plus, n-am pus piciorul la « Maison de la Radio » de vreo 20 ani, de la un concert de pomină, cu muzica lui Horaţiu Rădulescu !  Continue reading

The fall of an angel…

File de jurnal

Paris, 11/03/2018

 

In 1962, când am văzut pe ecranele bucureştene « Divorce à l’italienne », am fost cu toţii meduzaţi de frumuseţea Stefaniei Sandrelli. Lucrurile mergeau atât de departe încât eram gata să-l scuzăm pe baronul interpretat de Marcello Mastroianni care, pentru a o putea lua de nevastă pe diafana Stefania, a decis să-şi omoare soţia. Care era interpretată de Daniela Rocca, nici ea un « obiect » ce merita să fie « lăsat de izbelişte » ! 

Am rămas în minte cu imaginea vaporoasă a Stefaniei Sandrelli de care, cum nici nu-mi imaginam pe atunci, mă separau, ca vârstă, doar câteva luni. 

Pe Stefania am revăzut-o pe ecrane de câteva ori, în filme în care nu mi-a lăsat o impresie de neuitat. Totuşi, ea a făcut o carieră remarcabilă, culminând în 2005 cu premiul « le Lion d’or », pentru întreaga carieră cinematografică, la «  Mostra di Venezia ».

Când am aflat că Stefania Sandrelli va fi prezentă în sala de cinema unde rula filmul « Le Conformiste » de Bertolucci, în care ea interpretează, alături de Jean-Louis Trintignant, principalul rol feminin, mi-am spus că este o formidabilă ocazie de a o reîntâlni… după mai bine de jumătate de secol.  Continue reading

Dr. Pingusson, I presume ?*

File de jurnal

Paris, 28/02/2018

 

Acum vreo şapte decenii, la Bucureşti, binecunoscutul actor Jules Cazaban, care urma să devină « artist al poporului », director de teatru şi profesor universitar, avea un obicei straniu.

Când trecea pe Calea Victoriei, în faţa elegantului restaurant « Capşa », locul de întâlnire al protipendadei bucureştene, se oprea în faţa uşierului, îmbrăcat cu livrea multicoloră şi ţilindru, şi îl întreba, cu un aer foarte serios : « Nu vă supăraţi ! A sosit Dr. Pingusson ? » 

Uşierul, cu un aer sinistru, plin de importanţa funcţiei lui, nu îndrăznea să recunoască, în mod oficial, că nu auzise niciodată despre cel căutat. Atunci, cu un aer preocupat, arunca o privire circulară în sala restaurantului şi revenea spunând : « Nu ! Nu a sosit încă ! »

« Bine! », spunea Jules. « Când îl veţi vedea, vă rog să-i spuneţi că l-a căutat Dl. X! »

« Cu siguranţă! Contaţi pe mine! », răspundea uşierul, foarte politicos şi mândru de misiunea de încredere care îi fusese încredinţată. 

După care, Jules se îndepărta, cu un surâs discret în colţul buzelor.

Insă, revenea după câteva zile, cu aceeaşi întrebare, şi aceeaşi conversaţie reîncepea. Continue reading

Au Parc Monceau, entre la grille et les cerceaux…

File de jurnal

Paris, 22/02/2018

 

«  Être parisien, ce n’est pas être né à Paris, c’est y renaître »

Sacha Guitry

 

Intr-o lume plină de incertitudini, am cel puţin o certitudine ! Muzeul meu preferat la Paris este « Nissim de Camondo » ! 

Nu pentru că Luvrul, cu miile lui de picturi sau sculpturi, nu mi-ar place. Sau că « Musée d’Orsay », cu Sorolla sau Van Gogh, nu mă fascinează. Nici Marmottan Monet, cu impresioniştii şi Victorine de Bellio, nu m-ar pasiona, ş. a. m. d… 

Insă, când intru în holul de la « Nissim de Camondo », am impresia că proprietarii tocmai au ieşit să facă o vizită şi se vor întoarce în curând !

Asta, pentru că aici nu e vorba de « un muzeu », ci de o casă particulară, concepută şi decorată pentru a fi locuită de o familie. 

In realitate, familia Camondo a părăsit locul acum mai bine de 80 ani, când acest edificiu şi întreaga colecţie de « tapiserii, covoare, mobile şi obiecte de artă », au devenit proprietatea Muzeului de Arte decorative din Paris. 

Trista soartă a familiei Camondo, bancherii izraeliţi porecliţi « les Rothschild d’Orient », este bine cunoscută şi nu mai are nevoie să fie amintită. Continue reading