O poveste cu „căluşei”!

Paris, 10/09/2017

Madame « Monica Andrei Este teatrolog. A absolvit Facultatea de Teatru la UNATC “I. L. Caragiale” şi are un master în Management şi Marketing Cultural.

E foarte bine şi frumos ! Urmăresc cu mult interes textele ei în ziarul « Metropolis ». Numai că sunt scrise… ca de un profesor universitar, pentru care istoria s-a oprit pe undeva, la începutul secolului trecut !

De câteva ori aş fi dorit să-i răspund. N-am făcut-o! Insă de data asta nu pot rezista. Intâmplător, data de 10 septembrie, când a fost publicat textul ei, coincide cu… plecarea mea din România, exact acum 50 ani.

Puteţi citi mai jos textul ei.

Iată-l însă pe al meu :

Strada « Grădina cu cai » nu mi-e deloc necunoscută ! 

Pe la mijlocul anilor ’60, se afla acolo un birou al Ministerului de Interne unde se primeau –când se primeau !- cererile de emigrare în occident. 

Aşa se face că, de vreo două ori, am făcut coadă devreme, de dimineaţă, pentru a depune cererea, împreună cu părinţii mei. Nu-mi mai amintesc pentru ce ţară ! Era una dintre cele 3 cereri depuse de mine, între 1961 şi 1967. Continue reading

Am împlinit 50 ani!

Bucureşti, 10/09/1967

Ora 8h00

Am petrecut ultima noapte în România –sau, cel puţin, aşa îmi imaginam pe atunci!- în casa vărului meu, Costin Cazaban. Nu mai aveam nici casă, nici mobile, vândusem sau împrăştiasem  tot ce mai rămăsese nevândut pe la prieteni. In schimb, după 16 ani de aşteptare, aveam hârtia mult dorită : « Certificat de călătorie pentru persoane fără cetăţenie ».

In dimineaţa de 10 septembrie, părinţii mei, care locuiseră în ultima noapte la un prieten ce avea maşină, au venit să mă ia şi am plecat la aeroportul Băneasa.

Când am sosit la aeroport, am avut surpriza de a constata că ne aşteptau 28 persoane, toţi prieteni, pentru că, în afară de Costin Cazaban, nu mai aveam nicio rudă în ţară.

Toţi cei prezenţi aduseseră buchete de flori pentru mama mea. Buchete pe care a trebuit să le ia înapoi : n-aveam voie să luăm nici măcar o floare !

Printre cei veniţi să ne conducă se afla şi tatăl unei prietene din anii de liceu. Ne conoscusem la coada pentru cumpărarea unui frigider. El i-a spus tatălui meu : Continue reading

Trei surori şi unchiul Vania… la Paris

« Teatrul academic naţional Vahtangov » este una dintre scenele cele mai prestigioase din Moscova şi este situat azi în faimoasa stradă Arbat, la no. 26.

Fondat în 1913 şi funcţionând după principiile celebrului regizor Stanislavski, el a luat fiinţă, în mod oficial, în 1921, debutând cu o piesă pusă în scenă chiar de Evghenii Vahtangov. Libertatea de spirit care a domnit dintotdeauna în acest locaş artistic, l-au făcut să sufere mult în perioada stalinistă, ba chiar şi în epoca gorbaceviană. Totuşi, « Teatrul Vahtangov » a supravieţuit şi astăzi este una din scenele far ale activităţii culturale din Rusia.

La începutul anilor ’60, « Teatrul Vahtangov » a întreprins un turneu în România.

Imi amintesc că, pe atunci, Jules Cazaban povestea următoarea anecdotă : Continue reading

Păsărică mută-ţi casa…

…că vine badea cu coasa!

SauUccellacci e uccellini

Anul trecut, la Stockholm, am achiziţionat câteva imagini,  smulse probabil  dintr-o carte de zoologie, cu păsări.

Dintre zecile de foi, am ales cele care prezintă păsări pe care noi le avem la Bastide. Sau prin împrejurimi.

-Pupăza (pupute în occitană!): avem o familie care locuieşte într-o scorbură din curtea noastră. Vine în fiecare an, prin martie, face un ou, maximum două, îi învaţă pe pui să zboare în vreo două luni şi, în august,…pleacă cu toţi în Sahara! Cam vreo 2000 km de drum, via Gibraltar!

In acest an, au sosit cu prieteni! Pentru prima dată, am văzut 6 pupeze în acelaşi timp!  Continue reading

La ce servesc stomatologii !

File de jurnal

Marsilia, 02/08/2017

 

Acum două săptămâni mă găseam în sala de aşteptare a unui stomatolog din Béziers.

Intr-un astfel de loc, la fel ca în culoarul care duce la o sală de tortură, stai cu inima cât un purice şi nu-ţi arde de nimic ! Totuşi, ca să omor timpul –în corpul medical există o tradiţie să ţi se facă morală dacă ai sosit cu 5 minute întârziere, însă ei te lasă să aştepţi deseori o jumătate de oră fără să se scuze !- am luat la întâmplare o revistă de pe masă.

Era un număr din « Point de vue », datat « noiembrie 2016 ».

Răsfoindu-l alene, dau peste un articol ilustrat de un tablou reprezentând un călăreţ arab din Africa de nord, care m-a făcut să-mi amintesc de faimosul « El- Zorab » al lui Coşbuc.

Articolul spunea :

« Adolf Schreyer (1828 – 1899) este unul dintre cei mai brilianţi pictori orientalişti germani, asimilat şcolii din Düsseldorf şi foarte apreciat la curtea imperială a Habsburgilor. Cu toate că era reputat ca un specialist al cailor, el a pictat majoritatea subiectelor sale preferate în timpul voiajelor în Orient. A debutat însoţindu-l pe Emmerich von Thurm und Taxis prin  Ungaria, Valahia, Rusia şi Turcia… » 

Nu auzisem niciodată de numele acestui pictor, însă mi-am spus imediat că un artist care a trecut prin « Ungaria, Valahia, Turcia… » trebuie să fi imortalizat şi niscaiva imagini din Principatele danubiene. Continue reading

Les 9 écluses de Fonseranes

File de jurnal

Fonseranes, 12/07/2017

 

După cum fiecare ştie, « cei patru evanghelişti erau trei : Luca şi Matei » !

La fel şi cele 9 ecluze de la Fonseranes sunt… numai 6 ! Sau 7, dacă luăm în consideraţie pe cea care duce la braţul mort, abandonat în secolul XIX.

Ultimile două sunt nu prea departe, pe acelaşi braţ ne mai utilizat de mai bine de un secol şi jumătate.

Insă cele 6 ecluze încă în activitate sunt utilizate zilnic, de 336 ani !

E drept că prin « Canal du Midi » nu mai trec de aproape 30 ani decât bărci de turism, însă circulaţia, mai ales în perioada de vară, este extrem de intensă. Pe aici traversează tot atât de bine vasele cu pânze, care vor să scurteze drumul între Mediterană şi Atlantic, vapoarele care plimbă turiştii timp de câteva ore prin zonă, cât şi cei care au decis să petreacă zile de vacanţă voiajând, într-un ritm lent, de-a lungul Canalului, în vaporaşe închiriate.

Desigur că instalaţiile Canalului au fost modernizate în cele trei secole de existenţă a acestuia. In afară de înlocuirea tracţiunii animale sau umane, instalaţiile de acţionare a ecluzelor  au fost electrificate şi diferite alte moduri de transport al vaselor a fost experimentat. « La pente d’eau », un fel de vagon pe şine, care trebuia să îmbarce vasele într-un recipient cu apă şi să le ridice pe un plan înclinat, a fost construit în anii ’50. Fiasco total ! N-a funcţionat aproape deloc şi astăzi poluează peisajul deasupra ecluzelor… care funcţionează perfect, exact ca pe vremea lui Pierre-Paul Riquet*, genialul inginer care a imaginat şi realizat Canalul, în secolul XVII.  Continue reading

Jules Cazaban: seară de evocare/portret

Amintirile importante nu trebuie să rămână numai în memoria noastră ! 

Este important ca ele să fie prezentate tinerei generaţii, cei care nu au avut ocazia de a cunoaşte multe dintre personalităţile pe care noi, cei de vârsta a treia, am avut marea şansă de a le întâlni şi admira într-un trecut nu foarte îndepărtat. Iar pentru cei care-şi mai amintesc de prezenţa lor, este o nespusă plăcere de a-i regăsi, chiar şi numai datorită magiei tehnicii înregistrărilor de sunet sau imagini.

Este unul din scopurile pe care şi-l propune asociaţia « MEMORIE şi SPERANŢA », creată acum un an la Bucureşti. Ea a organizat deja,  în ultimile nouă luni, patru întâlniri ce au readus în actualitate istoria culturală a familiei Cazaban – Barberis – Coroamă, exponenţi culturali de seamă ai vieţii artistice româneşti din secolele XX şi XXI.

Au fost evocate, rând pe rând, Sorana Coroamă, remarcabilă personalitate a teatrului românesc, şi Mansi Barberis, compozitoare, precum şi, într-o formă poetico-muzicală, originile europene ale acestei familii cu rădăcini franco-italo-române.  Continue reading

De unde sare iepurele!

In 1981, m-a sunat la telefon din Paris un corespondent neaşteptat !

Era vorba de Sorin Popa, fiul scriitorului Victor Ion Popa, pe care-l cunoscusem cu vreo douăzeci de ani mai devreme, în casa lui Jules Cazaban.

In 1964, Sorin Popa tocmai ieşise din puşcărie, după vreo 16 ani de temniţă grea. Neştiind unde să se ducă, neavând niciun fel de familie, Sorin căzuse ca din pom în casa celui care fusese un mare prieten al tatălui său.

Numai că, ceeace Sorin nu avea de unde să ştie, este că Jules Cazaban decedase cu un an mai înainte ! Totuşi, Irina, soţia lui Jules, l-a ajutat din primul moment. Sorin fusese condamnat la muncă silnică pe viaţă pentru că, împreună cu câţiva prieteni din Ploieşti, se reuneau şi « formaseră un guvern de opoziţie anticomunist » ! Adevăr sau înscenare comunistă ? Chi lo sa ?

Fapt cert este că Sorin a fost dintotdeauna « une tête brulée », deşi şi-a început viaţa sub excelente auspicii, fiind fiul nu numai al unui scriitor de talent, dar şi un favorit al regelui Carol II, profesor de română şi director al « Clasei Palatine », unde Marele Voievod de Alba Iulia şi-a început studiile. Aşa se face că Sorin a fost coleg de clasă cu cel care urma să devină regele Mihai I. Cel puţin, aşa mi-a povestit el ! Fiind vorba de un personaj atât de fantasc precum Sorin Popa, nu voi şti niciodată care dintre afirmaţiile sale erau adevăruri şi care erau simple afabulaţii. 

Mai pe urmă, Sorin s-a înrolat în armată şi a luptat, se pare cu multă vitejie, pe frontul antisovietic, ajungând chiar până la Stalingrad.  Continue reading

Jules Cazaban: omul din spatele măştii actorului*

Bonsoir!

Acum o oră, intrând în această sală, mi-a venit în minte o anecdotă pe care Jules Cazaban o povestea acum vreo 60 ani:

Se pare că rabinul dintr-un mic orăşel din nordul Moldovei, să spunem Fălticeni, a fost invitat la un mare congres internaţional.

Când a ajuns acolo, însoţit de învăţăceii lui, şi-a aşteptat rândul şi, când a fost invitat, s-a urcat pe scenă şi a aruncat o privire circulară asupra auditoriului. A urmat un lung moment de tăcere, după care, ridicând braţele în aer, a strigat :

-Ma mère!

Invăţăceii au tresărit şi au început să şoptească:

-Va vorbi franţuzeşte !

Şi rabinul, dinou :

-Ma mère !

Invăţăceii : « Are un mesaj universal pe care vrea să ni-l transmită ! O imploră pe mama lui ! »

Şi rabinul a reluat :

-Mamer să vă văd atât de mulţi!

*   *   *

Dar, mai întâi să mă prezint şi să vă spun cum se face că mă aflu în această seară pe scena Naţionalului bucureştean.

Mă numesc Adrian Irvin Rozei, sunt născut în România, la Bucureşti, unde am trăit primii 20 ani din viaţă. După ce am studiat la Institutul Politehnic Bucureşti, am părăsit România în 1967 şi mi-am terminat studiile în Franţa, la Ecole des Mines din St. Etienne.

Sunt deci, la bază, inginer şi numai de vreo 15 ani am început o activitate de jurnalist internaţional.

Nu am deci experienţa scenei precum brilianţii vorbitori care m-au precedat. Dacă, uneori, nu voi găsi cuvântul exact ce exprimă sentimentele mele faţă de amitirea lui Jules, vă rog să mă scuzaţi. Sper însă că voi putea transmite, în ciuda emoţiei care mă cuprinde, autenticitatea amintirilor care mă leagă de memoria lui !  Continue reading

Che uomini! Che mascalzoni!*

File de jurnal

Boulogne, 5/05/2017

 

De aproape zece ani de zile, văd regulat o motocicletă parcată nu departe de casa mea. Cum ştiu că e acolo de atâta timp ? Simplu ! Certificatul de asigurare lipit pe roată e datat 2008/2009. 

In tot acest timp, motocicleta nu s-a mişcat nici măcar un centimetru. 

Intrigat de acest model « vintage », care-mi amintea motocicletele văzute în copilărie, am căutat pe Internet marca ei. 

Astfel, am descoperit că « MZ Zschopau », de fapt « Motorradwerk Zschopau », este o marcă de motociclete, urmaşă a celebrei întreprinderi DKW, fondată după război în oraşul est-german Zschopau. 

In anii ’60, această uzină a avut ora ei de glorie, mulţumită inginerului Walter Kaaden şi a unor piloţi renumiţi precum  Ernst Degner.

In 1996, întreprinderea a fost preluată de grupul malezian  Hong Leong.

In 2009, un fost vice-campion mondial, Ralf Waldmann, anunţă că a cumpărat-o şi că se lansează în campionatul Moto2, cu Anthony West ca pilot.

Este foarte probabil că motocicleta care doarme sub ploaie de aproape zece ani, să fi fost construită la începutul anilor ’80, dacă judec după înscripţia de pe rezervorul ei de benzină.

Când, acum vreo două săptămâni, un pieton m-a văzut fotografiind-o, mi-a spus : « Poliţia municipală a ridicat un scooter parcat de o săptămână, iar această motocicletă, după zece ani în acelaşi loc, nu-i deranjează ! »

Azi, trecând iar pe lângă faimoasa motocicletă MZ, am remarcat că… îşi schimbase poziţia !

Uitându-mă mai îndeaproape, am constatat că sârma cu care era ataşată de atâţia ani era tăiată, dar că lanţul, mult mai solid, o ţinea în continuare fixată de stâlpul vecin.

Probabil că un « specialist » a remarcat valoarea ei şi, ne putând s-o transporte imediat, a lăsat-o în aşteptare !

Insă, întretimp, a plecat cu buşonul rezervorului de benzină ! 

Adrian Irvin ROZEI 

Boulogne, mai 2017

 *Ce oameni ! Ce pungaşi !

Service après vente

Boulogne, 5/08/2017

Astăzi, am trecut iar, după trei luni, pe lângă motocicleta MZ Zchopau de pe stradă.

Am constatat că supoziţiile mele din luna mai s-au adeverit !

Motocicleta a dispărut !

Cu siguranţă că a fost furată. Cum ştiu asta ?

Pentru că cel care a luat-o a lăsat, în grabă, pe asfalt o manetă şi un şurub.

Probabil că această nelegiuire nu s-a petrecut de mult timp, pentru că alături se mai pot vedea încă bucăţi din sticla farului motocicletei. Cu siguranţă că răufăcătorul era grăbit !

Che uomini ! Che mascalzoni !