Am împlinit 50 ani!

Bucureşti, 10/09/1967

Ora 8h00

Am petrecut ultima noapte în România –sau, cel puţin, aşa îmi imaginam pe atunci!- în casa vărului meu, Costin Cazaban. Nu mai aveam nici casă, nici mobile, vândusem sau împrăştiasem  tot ce mai rămăsese nevândut pe la prieteni. In schimb, după 16 ani de aşteptare, aveam hârtia mult dorită : « Certificat de călătorie pentru persoane fără cetăţenie ».

In dimineaţa de 10 septembrie, părinţii mei, care locuiseră în ultima noapte la un prieten ce avea maşină, au venit să mă ia şi am plecat la aeroportul Băneasa.

Când am sosit la aeroport, am avut surpriza de a constata că ne aşteptau 28 persoane, toţi prieteni, pentru că, în afară de Costin Cazaban, nu mai aveam nicio rudă în ţară.

Toţi cei prezenţi aduseseră buchete de flori pentru mama mea. Buchete pe care a trebuit să le ia înapoi : n-aveam voie să luăm nici măcar o floare !

Printre cei veniţi să ne conducă se afla şi tatăl unei prietene din anii de liceu. Ne conoscusem la coada pentru cumpărarea unui frigider. El i-a spus tatălui meu : Continue reading

To win or Toulouse?

Feuilles de journal

Toulouse, 07/07/2017 

Je suis à Toulouse après 16 années d’absence ! 

Je ne sais pas pourquoi, mais Toulouse est aussi une ville chère à mon cœur.

Et pourtant, ce n’est pas un endroit facile : trop « continental », très chaud en été, trop humide en hiver, loin des montagnes, comme de la mer, ce sont aujourd’hui des handicaps insurmontables.

Mais, l’unité architecturale, la couleur dominante, le rose des briques, l’élégance des monuments, la Garonne qui la traverse, les coupoles qui se reflètent dans l’eau, les ponts de pierre éclairés par des lampadaires style XIXè siècle, m’ont toujours fait penser à Rome. Ce qui, pour moi est la référence absolue !

Même si une certaine « faune », concentrée d’antan près de la gare, s’est éparpillée maintenant un peu partout dans la ville. 

Mon histoire personnelle avec Toulouse a démarrée en 1971.  Continue reading

Put a shine on your shoes!*

File de jurnal

Boulogne, 22/04/2017

Dumnezeu ştie că mi-a fost dintotdeauna oroare să-mi lustruiesc pantofii!

Când trăiam în România, eram obligat, copil fiind, să execut corvoada asta.

Insă, sub diferite pretexte, reuşeam să obţin autorizaţia părinţilor mei şi fondurile necesare pentru a realiza această operaţie prin intermediul unui “profesionist-lustragiu”. La Bucureşti, în acea vreme, întâlneai peste tot lustragii. Unii erau ţigănuşi, alţii făceau asta de zeci de ani, plimbându-se prin oraş cu lădiţa lor cu perii şi cremă, pe care îţi cereau să pui piciorul pentru realizarea lucrării.

Mă amuza, în timpul opertaţiei de lustruire, să privesc agilitatea lor, precum şi cartonul pe care-l introduceau între picior şi pantof, ca să nu-ţi murdărească ciorapul. Aşteptam cu nerăbdare ultima etapă : atunci când scuipau pe pielea pantofului, ca să-i dea luciul final, fără de care … lucrarea era neterminată. Imi amintesc că, dacă lustragiul trăgea chiulul şi nu scuipa, mă supăram şi insistam pentru execuţia acestei etape capitale. 

De fiecare dată, mă făceam că mă uit pe pereţi, în aşteptarea momentului când meseriaşul, fără să spună o vorbă, bătea de două ori cu peria în lădiţă. Era semnalul că trebuie să schimb piciorul, fiecare membru urcându-se şi coborând de mai multe ori pe cutia de lemn.  Continue reading

Muncat bine, dormit bine, diminațe sculat mort !*

File de jurnal

Barcelona, 3/10/2016

 

De câte ori revin la București, nu pot rezista tentației de a da o raită prin « mahalaua mea ». Adică prin cartierul unde am trăit primii 20 ani de viață : mahalaua « Popa Chițu ». Și, de cele mai multe ori, nu regret această plimbare ! 

Desigur că regret starea « Farmaciei Hotăranu », închisă și abandonată de vreo doi ani, sau soarta crudă a casei « Elie Radu », construită de arhitectul italian Giulio Magni.

Situată la capătul străzii « Alexandru Donici », unde mi-am petrecut copilăria, după ce a cunoscut acum câțiva ani o renaștere (parțială) uimitoare, prilejuită de inaugurarea unui bar în jumătate din clădire, ea a recăzut în categoria « case care plâng », de când orișice activitate a încetat între zidurile ei.

Casa “Elie Radu” în 2014

Insă, puțin mai departe, dincolo de linia de tramvai de pe « Vasile Lascăr », care taie cartierul în două entități diferite de mai bine de o sută de ani, am descoperit un restaurant, numit « Luna », așa cum îmi place mie și pe care le « vânez » în toate colțurile lumii. 

Intr-o casă, un adevărat « hôtel particulier » sau « palacette » (cum spun argentinienii !), care a aparținut, se pare unui general din armata României antebelice, s-a deschis un restaurant intim, cu (câteva) săli de mese izolate în jurul unui hol central, care-ți permit să iei masa între o superbă sobă de teracotă policromă și o mobilă din lemn de culoare închisă, așa cum le-au conceput proprietarul și constructorul acestui edificiu. Continue reading

Un week-end cu Eiffel

File de jurnal 

 

Vineri, 3/02/2017

Ora 12h00 

In trecere pe la primăria din Boulogne-Billancourt pentru câteva formalități administrative, remarc o sculptură uriașă reproducând capul « Statuii Libertății » din portul New-York.

 Ce caută ea aici ? Tăblița instalată sub sculptură explică tot.

« La Liberté éclairant le monde » …s-a născut la Boulogne. Sculptorul ei, Fréderic Bartholdi (1834-1904), lucra rue Gutenberg, unde a desenat primele schițe, și turnătorul lui, Gaget, era și el boulonez. Sculptura a fost mai apoi executată în lame de bronz montate pe o armătură de oțel concepută de Gustave Eiffel. »

 

Ora 14h30 

Rendez-vous cu verișoara mea rar întâlnită, Irina, sosită de la München, într-o cafenea de pe rue Saint Dominique, la picioarele « Turnului Eiffel ». 

După ce punem țara la cale vreo oră, facem un tur « cultural-turistic » prin cartier : Ambasada României, școala italiană și imobilul « Lavirotte » de la 29, av. Rapp, amândouă excelente exemple ale stilului « Art Nouveau », « Societatea teosofică » din Square Rapp și biserica rusă, recent inaugurată.

Traversăm « Champs-de-Mars » și o conduc la următorul ei R.V., rue Desaix. Aici descopăr trei imobile remarcabile, la no. 34/36/38, construite în 1914 într-un stil eclectic «Art Nouveau » amestecat cu « Art déco ».

Se pare că aceste imobile aparțineau fetelor lui Gustave Eiffel.

  Continue reading

Connaissez-vous Mlle Pétrescu, « la Merveille du XIXe siècle » ?

Feuilles de journal

Paris, le 2/01/2017

 

On n’a pas tous les jours … 70 ans
Ça nous arrive une fois seulement, 
Ce jour-là passe hélas trop vite !
C’est pourquoi faut qu’on en profite. 


Je ne comptais pas fêter de manière spéciale mon anniversaire du 2 janvier 2017. 

C’est vrai que c’était dans ma vie une date particulière : j’allais « changer de préfixe » en passant de 6 à 7 ! 

Et puis, j’ai reçu une invitation du « Petit Bofinger ». 

Ce restaurant est un de mes endroits préférés dans Paris. Près de la place de la Bastille, il se trouve en face du grand « Bofinger », mais il a un style tout à fait différent. 

Ici, pas de verrière polychrome, pas de faïences 1900, pas de ferronneries « Art nouveau » ! Au contraire, l’ambiance est plutôt « Art déco », même si une grande fresque représente le Paris de 1945 et les murs sont couverts de dessins de SEM, qui croquait des personnages chapeautés ou portant queue-de-pie au début du XXe siècle, quand ils allaient aux courses à Longchamp. Mais, dans un établissement plus petit, l’ambiance est aussi plus feutrée et le service davantage personnalisé. 

J’ai reçu donc de la part du « Petit Bofinger » un message m’annonçant qu’à l’occasion de mon anniversaire, je bénéficiais d’une coupe de champagne gratuite.  Continue reading

Paris est une fête!

"Noapte de carnaval", filmul cult al Ludmilei Grușenko

“Noapte de carnaval”, filmul cult al Ludmilei Grușenko

File de jurnal (Quartier Latin)

Vă amintiți de Ludmila Grușenko? Sunt sigur că da! Iar dacă numele nu vă spune nimic, ajunge să auziți refrenul “Piati minut! Piati minut!” (Cinci minute! Cinci minute!”) din filmul “Noapte de carnaval” pentru ca măcar muzica lui să vă revină in minte!

Mie, cel puțin, îmi sună în urechi de 50 ani. Toți am văzut acest film de mare succes în anii 50, dar unde mai poți să-l revezi astăzi?

Aud, deja, niște comentarii acre de genul: “Nu ți-a ajuns limba rusă, învățată cu forța în școală? Ce-ți trebuie un film rusesc după toate cele pe care a trebuit să le înghițim, de voie sau de nevoie, acum 50 ani?”

Ei bine, nu! Am fost dintotdeauna un admirator al culturii ruse, chiar daca ei ne-au făcut atâta rău de-a lungul secolelor, iar printre filmele rusești, pardon!… sovietice, se numără și capodopere ale culturii universale, recunoscute și apreciate de toți specialiștii!

Continue reading