Les 9 écluses de Fonseranes

File de jurnal

Fonseranes, 12/07/2017

 

După cum fiecare ştie, « cei patru evanghelişti erau trei : Luca şi Matei » !

La fel şi cele 9 ecluze de la Fonseranes sunt… numai 6 ! Sau 7, dacă luăm în consideraţie pe cea care duce la braţul mort, abandonat în secolul XIX.

Ultimile două sunt nu prea departe, pe acelaşi braţ ne mai utilizat de mai bine de un secol şi jumătate.

Insă cele 6 ecluze încă în activitate sunt utilizate zilnic, de 336 ani !

E drept că prin « Canal du Midi » nu mai trec de aproape 30 ani decât bărci de turism, însă circulaţia, mai ales în perioada de vară, este extrem de intensă. Pe aici traversează tot atât de bine vasele cu pânze, care vor să scurteze drumul între Mediterană şi Atlantic, vapoarele care plimbă turiştii timp de câteva ore prin zonă, cât şi cei care au decis să petreacă zile de vacanţă voiajând, într-un ritm lent, de-a lungul Canalului, în vaporaşe închiriate.

Desigur că instalaţiile Canalului au fost modernizate în cele trei secole de existenţă a acestuia. In afară de înlocuirea tracţiunii animale sau umane, instalaţiile de acţionare a ecluzelor  au fost electrificate şi diferite alte moduri de transport al vaselor a fost experimentat. « La pente d’eau », un fel de vagon pe şine, care trebuia să îmbarce vasele într-un recipient cu apă şi să le ridice pe un plan înclinat, a fost construit în anii ’50. Fiasco total ! N-a funcţionat aproape deloc şi astăzi poluează peisajul deasupra ecluzelor… care funcţionează perfect, exact ca pe vremea lui Pierre-Paul Riquet*, genialul inginer care a imaginat şi realizat Canalul, în secolul XVII.  Continue reading

Les halles de Béziers et … sa chichoumée!

Béziers. Cathedrale-St-Nazaire

Béziers. Cathedrale-St-Nazaire

C’est comme ça chez nous!
Jacques Nougaret, qui présente le programme, est mon collègue de la Société Archéologique, avec qui on prépare le livre sur “les hôtels particuliers de Béziers”.

C’est lui qui m’a trouvé deux photos de De Max, un célèbre acteur roumain en 1900, sur la scène des Arènes de Béziers.

Dans la séquence tournée sur le parvis de la Cathédrale, on devine à l’horizon la Bastide Vieille, où nous sommes. À seulement 8 km à vol d’oiseau!

PS. Sabine est la reine de la chichoumée!

« Monument historique et vignoble » à Valmagne

Valmagne, 17/08/2016

Feuilles de journal

La semaine dernière, quand nous sommes allés à l’Abbaye de Valmagne*, les visites étaient déjà terminées.

Nous avons profité de quelques affaires dans la région pour revenir et tenter de « suivre le guide ».

Cette fois-ci, nous avions tout le temps (2 heures !) jusqu’à la prochaine visite programmée à 14 h 45. C’était la meilleure occasion pour découvrir le restaurant vigneron, installé dans la ferme auberge mitoyenne avec l’Abbaye.

L’aménagement de la vieille grange est impressionnant !

La hauteur sous toit, les poutres dégagées, les crépis colorés, la terrasse ombragée au bord d’un ancien canal, tout contribue à donner au lieu un charme suranné et « agricole » du meilleur effet.

J’ai été un peu moins convaincu par la cuisine « bio ». Les pétales de fleurs colorées dans la salade … trop peu pour moi ! Par contre, le vin de la propriété proposé, un rosé assemblage de cépages méditerranéens  (Syrah, Cinsault, Grenache), avait de la présence. Continue reading

Ca salăţile din grădina ursului

De ani de zile mă tot plâng de calitatea infectă a roşiilor pe care le mâncăm.

Nu numai că n-au niciun gust, dar în ultima vreme, au şi o piele groasă, ca de plastic, pe care deabea o poţi tăia cu cuţitul.

E deja o victorie când găseşti roşii coapte ! De cele mai multe ori, ele sunt verzi, după cum îi aranjează pe comercianţi, ca să aibă mai puţine pierderi.

E drept că acum vreo 30 ani, când mă aflam în vacanţă pe Coasta amalfitană şi locuiam într-un celebru hotel din Ravello unde bufetul era somptuos, eram uimit să constat că roşiile oferite erau verzi ! Nu roşii încă necoapte sau aproape coapte, ci verzi-verzi, ca cele pentru gogoşari.

L-am convocat pe « maître d’hôtel » şi i-am explicat că vreau să mănânc o salată de roşii care să nu-mi strepezească gura. Şi, eventual, să-mi pot pot prepara o «caprese : tomate – mozzarella » onorabilă. Deci, l-am rugat să-mi găsească nişte « roşii-roşii ».

Continue reading

Quand on voit midi à sa porte…

Feuilles de journal

Tourbes, 6/08/2015

Il y a déjà quelques bonnes années depuis que, en passant presque chaque semaine entre Capestang et Clermont l’Hérault sur la route nationale, j’ai remarqué le nom d’un village des environs : Tourbes, en occitan Torbes. Sa consonance m’a fait penser qu’il devrait y avoir là-bas, ou qu’il existait dans le passé, des tourbières.

Mais, comme à chaque fois, nous passions en vitesse, nous ne sommes jamais sortis de la nationale, afin de connaître ce village. D’autant plus que, depuis l’ouverture de l’autoroute, son nom n’apparaît même plus sur les panneaux de signalisation routière. Il n’y a pas longtemps, en passant là-bas à l’heure du dîner, nous nous sommes dit que, plutôt que de retourner dans les restaurants que nous fréquentons avec assiduité depuis tant de temps au long de la nationale, ça vaudrait la peine de tenter quelque chose de nouveau : un restaurant à Tourbes. Si cela existe !

Tourbes est une localité avec seulement 1500 habitants. Mais elle s’enorgueillit avec quelques monuments traditionnels dans la région.

Continue reading

Du-mă la căsuţa mea / Cu portiţă şi cişmea…*

File de jurnal

Tourbes, 6/08/2015

Sunt câţiva ani buni de când, trecând aproape în fiecare săptămână între Capestang şi Clermont l’Hérault pe şoseaua naţională, am remarcat numele unui sat din împrejurimi : Tourbes, în occitan, Torbes. Consonanţa lui m-a făcut să mă gândesc că acolo trebuie să existe, sau să fi existat, un zăcământ de turbă.

Insă cum, de fiecare dată, treceam grăbiţi, nu ne-am învrednicit nicicând să ne abatem de la drumul principal, ca să cunoaştem acest satuleţ. Cu atât mai mult cu cât, de când s-a deschis autostrada, numele satului nici nu mai apare pe indicatoare.

Până când, nu demult, trecând prin zonă la ora mesei de seară, ne-am spus că, decât să revenim în restaurantele pe care le frecventăm cu asiduitate de-a lungul nationalei de atâţia ani, poate că merită să încercăm ceva nou : un restaurant la Tourbes ! Dacă există aşa ceva !

Tourbes este o localitate cu numai 1500 locuitori.

Insă ea se mândreşte cu câteva monumente tradiţionale în zonă.

Continue reading

37, 2° C à l’ombre

Feuilles de journal

Capestang, 26/07/2015

Il fait chaud ! Il fait très chaud !

Il y a déjà trois jours depuis que la température extérieure ne descend pas en dessous de 24° C, même au bon milieu de la nuit. Et pendant la journée elle dépasse par moments les 37° C.

Bien sûr que dans ces conditions, si tu n’as pas installé l’air conditionné, tu te sens mou et tu as envie de ne rien faire. On traîne dans la maison, on boit toutes sortes de liquides froids, on va de temps en temps dans un supermarché, pas tellement pour faire des achats, mais plutôt pour se rafraîchir dans leur section de produits frais où la température est constante tout au long de l’année, en dessous de 20° C.

Mais, vers les 17h00, conforment à une tradition installée depuis mon enfance, je sors faire une promenade dans la ville !

Pourquoi justement à cette heure, dans ces conditions de canicule, quand même les murs des maisons dégagent des vagues de chaleur ? Parce que à cette heure et dans ces conditions spéciales, il n’y a personne dans la rue. On peut se promener même au milieu de la rue, parce qu’il passe une voiture une fois toutes les 10 ou 15 minutes, ce qui permet de se promener en regardant tranquillement les maisons, en cheminant lentement, les mains dans les poches, sans un but précis.

Continue reading

37,2 °C la umbră

File de jurnal

Capestang, 26/07/2015

 

E cald ! E chiar foarte cald !

Sunt deja trei zile de când temperatura exterioară nu coboară sub 24°C, chiar şi după miezul nopţii. Iar în timpul zilei, ajunge chiar mai sus de 37°C.

Desigur că, în aceste condiţii, dacă n-ai instalat aerul condiţionat, eşti moale şi n-ai chef să faci nimic. O tot întinzi prin casă, bei tot felul de lichide reci, te mai duci şi printr-un supermarket, nu atât ca să faci cumpărături, cât pentru ca să te mai răcoreşti în secţia lor de produse proaspete în care temperatura e constantă tot anul, la mai puţin de 20°C.

Insă, pe la ora 17h00, conform unei tradiţii respectată din copilărie, ies să fac o plimbare prin oraş !

Continue reading

Honneur aux forts, c’est la loi du sport, Vas-y petit c’est çà le rugby

File de jurnal

Narbonne, 30/07/2015

Halele Centrale sunt un loc inconturnabil la Narbonne.

După ce, timp de câteva secole, piaţa principală a oraşului se afla chiar în faţa Palatului arhiepiscopal, la sfârşitul secolului XIX devenise clar că această situaţie nu mai putea dura. Inghesuiala, condiţiile insalubre, dificultatea de a păstra curăţenia pieţii, impuneau deplasarea acestei activităţi într-un loc special amenajat în acest scop, dotat cu instalaţiile necesare unei activităţi de interes major pentru oraş.

Şi totuşi concepţia şi realizarea « Halelor Centrale » au durat treizeci de ani, între 1871 şi 1901.

In cele din urmă, pe 1 ianuarie 1901, halele sunt date în folosinţă negocianţilor şi, trei luni mai târziu, inaugurate în mod oficial. Ceea ce dă ocazia unei sărbători care a durat…cinci zile ! S-a cântat, dansat şi băut în noul local, încă vid, precum şi în barurile din vecinătate. Insă, de atunci, halele n-au mai fost închise nici măcar o zi !

Continue reading

Rendez-vous au « Particulier »

Feuilles de journal
Béziers, 28/07/2015

La ville de Béziers a l’immense chance de posséder d’innombrables villas (« palacetes », comme appellent les sud-américains les « hôtels particuliers »), vestiges de l’époque brillante de la fin du XIXème siècle ou du début du XXème siècle quand l’argent généré par la vente du vin produit dans la région coulait à flots. Les montants disponibles étaient si importants que les propriétaires des vignes ne savaient pas comment construire plus grand, plus beau, plus décoré !

Il en résulte l’existence de dizaines de châteaux/villas/palais dans les styles les plus variés, des copies ou des créations originales dans l’esprit des courants artistiques de l’époque, ou des constructions inventées, telles qu’ils s’imaginaient, à ce moment, l’architecture et les décorations du temps passé, qui se sont multipliés dans toute la région. Ceci a donné le style « troubadour » tellement dédaigné, réaction normale, dans la deuxième moitié du XXème siècle. Ah! Le Corbusier, que de crimes on a commis en ton nom !

Mais ces constructions brillantes existent et essayent de survivre, tant bien que mal.

Continue reading