Lettre de Mămulari…

File de jurnal

Bucureşti, 9/06/2018

…sau, cum spunea Alphonse Daudet, “Lettre de mon moulin”?

Când am ieşit de la spectacolul pe texte de Ion Pribeagu, jucat la Teatrul evreiesc de stat, dispuneam de două ore, până la etapa următoare : o invitaţie la masă în familie.

Am decis să profit de acest crâmpei de libertate pentru a face o plimbare prin cartierul înconjurător. Era un moment ideal ! Sâmbătă la prânz, o vreme minunată, foarte puţină lume pe stradă, toate magazinele din cartier închise.

Fiind sâmbătă, muzeul sau sinagoga evreiască, puţinele edificii oficiale care mai rămân din ceeace a fost odată « cartierul evreiesc », erau închise. Spre marea uimire a unei tinere perechi de israelieni, care doreau să viziteze Templul Coral, recent redeschis după o restaurare de cam un deceniu.

Amintirile mele din copilărie cu Templu Coral sunt prea numeroase pentru a fi descrise aici. Menţionez numai serviciile religioase la care solista era soprana vedetă a Operei de stat.

Sau sunetul şofarului, care-mi răsună în urechi: “Tăchiu-tăriu-tărutututu!

Insă sărbătoarea mea preferată era Sucot, pentru că atunci…copiii agitau drapele cu gutui sau mere-n băţ şi se aruncau bomboane pe care toţi se băteau să le adune !

Asta, înainte de 1958 şi de plecarea masivă a evreilor din ţară. Continue reading

Génoise à trois rangées et feuilles de choux farcies

Feuilles de journal

Curtea de Argeş, le 19/10/2017

 

Nous avons à La Bastide Vieille, près de Capestang, sous le toit, une génoise à trois rangées.

Il ne s’agit pas, comme certains pourraient l’imaginer, d’un biscuit à pâte battue du type de ceux fabriqués en Italie et importé en France au XVIIIe siècle!

La « génoise » est l’appellation d’un motif décoratif, largement utilisé dans le Languedoc pour séparer le toit des murs de la maison. La génoise a (surtout) une fonction pratique : créer un décrochement, qui évite à l’eau de pluie de ruisseler sur la façade de la maison et, ainsi, abîmer les murs.

 Traditionnellement, les maisons de notre région n’ont pas de gouttières pour canaliser l’eau de pluie vers un tuyau collecteur qui les conduiraient dans le sol. Mais, les constructeurs ou les restaurateurs modernes trouvent plus simple et que ça rapporte davantage d’installer des gouttières. Donc, pour convaincre plus facilement leurs clients, ils ont inventé des gouttières en zinc et en céramique (verte) ! 

Quand nous avons refait nos toitures, je me suis opposé, avec bec et ongles, à l’installation de ces gouttières, à mon sens anachroniques. Mais, j’ai insisté pour que l’on installe sur le toit des tuiles canal pour respecter la tradition du lieu. Même si elles sont de production actuelle et non pas « roulées sur les cuisses des jeunes filles » (comme les cigares de la Havane !) au XIXème  siècle, qui les rendraient hors de prix. Continue reading

Quand on voit Tomis d’en haut …

Feuilles de journal

Constanța, 22/05/2015 

…on se dit qu’il n’y a rien de plus beau !*

Il y a quelques trente ans, j’ai lu une nouvelle qui racontait un jeu original inventé par des jeunes qui habitaient un quartier de banlieue.

Comme nos héros vivaient dans des immeubles–barre identiques, qui se faisaient face, ils avaient décidé de donner des numéros et des lettres à chaque fenêtre, comme sur un échiquier. Ensuite, à une heure convenue d’avance, ils se postaient, d’habitude en milieu de soirée, à leurs balcons et indiquaient par téléphone aux copains d’en face les coordonnées d’une fenêtre de leur immeuble que, bien entendu, ils ne pouvaient pas apercevoir (A 5, C 8 etc., etc.)

L’ami devait confirmer ce qui se passait derrière la fenêtre désignée. Ils avaient défini aussi un barème (1 point pour une grand-mère qui regarde la télévision, 2 points pour des voisins en train de dîner, 5 points pour un couple qui fait l’amour …) et à la fin de la semaine celui qui avait accumulé le plus de points recevait un cadeau de la part des autres participants au jeu.

Bien sur que, au bout de quelque temps, chacun commençait à connaître les habitudes de ses voisins, ce qui les interpellait si quelque chose d’inhabituel – un vol, une querelle de famille- venait de se passer derrière les fenêtres de l’immeuble d’en face.

Continue reading

De la « Oțetari » la duzi…

Marturisesc că, deși am trecut zilnic timp de trei ani prin fața bisericii Oțetari, în drum spre Liceul Național « Spiru Haret » unde eram elev, n-am intrat niciodată în această biserică. E drept că aveam numai 10 ani și, probabil, alte preocupări mai stringente !

Dar acum, de când revin cu regularitate în școala copilăriei mele, nu ezit să deschid poarta biserici, chiar dacă numai pentru căteva minute.

Locul acesta are ceva magic ! Nu e vorba de o biserică impunătoare, ci de un edificiu discret, ascuns în spatele unor brazi impresionanți și a unui gard acoperit de viță de vie. Ai zice că biserica vrea să se facă uitată sau să păstreze atmosfera de la începutul secolului XIX, când a fost construită. Două morminte de marmoră, frumos sculptate cu un chenar tradițional, aflate chiar în pridvor, ne dau câteva indicații asupra ctitorilor acestui lăcaș.

Un locaș discret rămas ca în secolul XIX

Un locaș discret rămas ca în secolul XIX

« Aici se odihneșce oasele răposații roabii lui Dumnezeu : Elena închinata fiica logofătului Fiera ce au ținut în căsătorie pe Hagi Tudorache Teodoru 40 ani născând și 9 copii iar acum în leat 1845 februarie 20 s-au săvârșit în vârstă de ani 56 … »

După care urmeaza pomelnicul parinților, fraților, rudelor ce urmează să fie amintiți.

Continue reading

Dialog la Stremț

bota.jpgTimp de mulţi ani am avut ocazia să cunosc, vizitând cele patru colţuri ale lumii, fii ai pământului dintre Carpaţi şi Dunăre care au trăit vieţi excepţionale şi care, prin forţa şi tăria lor de caracter, au realizat lucruri deosebite. Numai că, de cele mai multe ori, era vorba de persoane care se găseau spre apusul vieţii, deseori nu departe de a deveni centenari. Speram să întâlnesc şi în noile generaţii personalităţi destul de puternice pentru a realiza, cu ajutorul timpului şi a voinţei lor, un parcurs tot atât de remarcabil. E drept că un umorist francez se întreba, acum vreo câţiva zeci de ani, cum se face că ziarele anunţă întotdeauna decesul oamenilor celebri şi nici o dată naşterea lor.Totuşi, uneori avem ocazia de a întâlni tineri care, prin dorinţa arzândă de a reuşi în viaţă, ne amintesc personalităţile care i-au precedat. Iată cum am avut şansa de a-l cunoaşte pe Cristian-Florin Bota (foto), tânăr ardelean, plecat pe acest drum spinos şi căruia îi urez succes în realizarea excepţionalelor lui proiecte.

* * *

În 2001, când am descoperit la Gödöllö, lângă Budapesta, existenţa şcolii de pictură care s-a stabilit în acest oraş timp de două decenii la începutul secolului XX, am aflat că fondatorul ei, Körösfői – Kriesch Aladár, s-a instalat mai întâi la Diod, în Transilvania. Doar cauze de ordin personal, şi anume decesul fiului său Nunu, l-au făcut să se despartă de aceste locuri întrucât îi trezeau amintiri dureroase. După multiple cercetări, am constatat că numele actual al acestui sat, aflat la 4 Km de Teiuş, pe un drum secundar ce se termină într-o vale a masivului Trascău, este Stremţ, jud.Alba.

Extrem de intrigat şi întrebându-mă cum se face că toţi aceşti artişti s-au dus ani de zile, vară de vară, în acest sătuleţ pierdut, despre care nu mai auzisem niciodată şi care nu este menţionat în niciun ghid turistic, am decis să merg la faţa locului, în căutarea unei explicaţii logice. Am petrecut, în vara anului 2003, câteva ore la Stremţ; am vorbit cu câţiva oameni din sat, le-am arătat fotografii făcute acolo, pe la 1900, însă nimeni nu recunoştea locurile reprezentate. Mai mult decât atât, nimeni nu auzise de acea şcoală de pictură. Doar un om în vârstă mi-a arătat temeliile unui fost conac boieresc de pe malul unui lac, a cărui fotografie de acum o sută de ani o aveam.

Continue reading

Munții noștri aur poartă…

„Aici în zonã toatã lumea se ocupã cu aurul, din mosi-strãmosi. Dacã veniti la noi, la Stãnija, o sã vedeti galeriile de minã prin tot muntele”

Stau la masã la Brad, în singurul restaurant din oras care serveste mâncare caldã (celelalte sunt pizzerii!) si vorbesc cu vecinul meu. Aici, cu oricine vorbesti, mai devreme sau mai târziu, discutia tot se va învârti în jurul problemii aurului. În primul rând, pentru cã restaurantul este chiar peste drum de „Muzeul Aurului”, principala (si singura) atractie turisticã a orasului. Dar sã-l ascult, mai întâi pe interlocutorul meu!

„La mina din Dealul Ungurului, era proprietarã o frantuzoaicã, pânã în anii ’40. Locuia în Franta si venea o datã la douã luni sã-si ia aurul. Pentru cã aurul, la noi, se gãsea chiar la suprafatã ! Bunica mea îmi spunea cã pe atunci, oamenii ieseau la ‘cules aur’ o sãptãmânã si pe urmã nu lucrau o lunã. Cei mai descurcãreti transportau aurul, ca sã-l vândã. Cei mai simpli, gãseau minereul, îl spãlau cu ‘trocul’, un fel de fãras, care separa aurul de piatrã, pe urmã îl topeau într’un mojar, pânã obtineau o ‘gâlcã’ de aur.

Mai riscant era sã-l scoti din zonã. Numai cã cei mai iuti la minte gãsiserã o metodã: fãceau un nod la batistã, în care ascundeau aurul. Când treceau pe lângã politist, scoteau batista si se stergeau de sudoare, cã tot îi treceau toate apele. Si politistii nu vedeau nimic!

Cam o datã pe lunã luau trenul pânã la Arad, unde se duceau la adrese bine stiute. Acolo gãseau jidani care cântãreau aurul, îi mãsurau continutul, si plãteau imediat valoarea. Erau oamenii cei mai isteti care fãceau treaba asta. Cea mai bunã dovadã e cã, pe urmã, unchiul meu a fost sef contabil ani de zile.”

Continue reading