Che uomini! Che mascalzoni!*

File de jurnal

Boulogne, 5/05/2017

 

De aproape zece ani de zile, văd regulat o motocicletă parcată nu departe de casa mea. Cum ştiu că e acolo de atâta timp ? Simplu ! Certificatul de asigurare lipit pe roată e datat 2008/2009. 

In tot acest timp, motocicleta nu s-a mişcat nici măcar un centimetru. 

Intrigat de acest model « vintage », care-mi amintea motocicletele văzute în copilărie, am căutat pe Internet marca ei. 

Astfel, am descoperit că « MZ Zschopau », de fapt « Motorradwerk Zschopau », este o marcă de motociclete, urmaşă a celebrei întreprinderi DKW, fondată după război în oraşul est-german Zschopau. 

In anii ’60, această uzină a avut ora ei de glorie, mulţumită inginerului Walter Kaaden şi a unor piloţi renumiţi precum  Ernst Degner.

In 1996, întreprinderea a fost preluată de grupul malezian  Hong Leong.

In 2009, un fost vice-campion mondial, Ralf Waldmann, anunţă că a cumpărat-o şi că se lansează în campionatul Moto2, cu Anthony West ca pilot.

Este foarte probabil că motocicleta care doarme sub ploaie de aproape zece ani, să fi fost construită la începutul anilor ’80, dacă judec după înscripţia de pe rezervorul ei de benzină.

Când, acum vreo două săptămâni, un pieton m-a văzut fotografiind-o, mi-a spus : « Poliţia municipală a ridicat un scooter parcat de o săptămână, iar această motocicletă, după zece ani în acelaşi loc, nu-i deranjează ! »

Azi, trecând iar pe lângă faimoasa motocicletă MZ, am remarcat că… îşi schimbase poziţia !

Uitându-mă mai îndeaproape, am constatat că sârma cu care era ataşată de atâţia ani era tăiată, dar că lanţul, mult mai solid, o ţinea în continuare fixată de stâlpul vecin.

Probabil că un « specialist » a remarcat valoarea ei şi, ne putând s-o transporte imediat, a lăsat-o în aşteptare !

Insă, întretimp, a plecat cu buşonul rezervorului de benzină ! 

Adrian Irvin ROZEI 

Boulogne, mai 2017

 *Ce oameni ! Ce pungaşi !

Service après vente

Boulogne, 5/08/2017

Astăzi, am trecut iar, după trei luni, pe lângă motocicleta MZ Zchopau de pe stradă.

Am constatat că supoziţiile mele din luna mai s-au adeverit !

Motocicleta a dispărut !

Cu siguranţă că a fost furată. Cum ştiu asta ?

Pentru că cel care a luat-o a lăsat, în grabă, pe asfalt o manetă şi un şurub.

Probabil că această nelegiuire nu s-a petrecut de mult timp, pentru că alături se mai pot vedea încă bucăţi din sticla farului motocicletei. Cu siguranţă că răufăcătorul era grăbit !

Che uomini ! Che mascalzoni !

Ma mie, le monde est à l’envers!

Boulogne, 19/03/2017

Il a neigé à Port-au-Prince
Il pleut encore à Chamonix
On traverse à gué la Garonne
Le ciel est plein bleu à Paris
Ma mie l’hiver est à l’envers
Ne t’en retourne pas dehors
Le monde est en chamaille
On gèle au sud, on sue au nord
Fais du feu dans la cheminée
Je Reviens Chez Nous
S’il fait du soleil à Paris
Il en fait partout!

«  Je Reviens Chez Nous »

Je suis allé à Santa Cruz de Gran Canaria début mars. Il a fait 17° C et il a plu 3 fois en deux jours!

J’ai visité “les jardins d’Alhambra” à Grenade, le 10 mars. Il n’y avait pas une fleur. Trop froid!!!

J’ai décidé d’aller voir à Madrid la Quinta de los Molinos, dont on m’avait vanté la floraison des amandiers dans la troisième semaine de mars.

Il avait plu sur les fleurs, à peine s’il restait un ou deux arbres portant quelques fleurs. Continue reading

E pur si muove !

File de jurnal

Boulogne, 27/02/2017

 

De un an urmăresc zi de zi construcția complexului numit “Seine musicale” de pe Ile Seguin. N-am niciun merit special! Locuiesc chiar peste drum de această realizare arhitecturală în curs de finisare.

La început, auditoriumul semăna cu o mandarină. Chiar și culoarea ei era oarecum roșcată.

Pe urmă, ea a devenit albă! Ca un fel de țelină.

De când au fost instalate geamurile exterioare, a căpătat culoarea albastru metalizat. O mandarină albastră! Asta chiar că-i original! 

De curând, a fost luminată din interior, noaptea. Ai zice că e o portocală de aur. Xrysomelo  sau Χρυσόμελο (mărul de aur), cum spun grecii!  Continue reading

Pizza, fondue savoyarde ou…  steak tartare ?

Feuilles de journal

Annecy, le 19/09/2016

Quand on vit à Saint-Etienne, on a intérêt à aimer la cuisine italienne !

Rien que sur le pourtour  de la place Marengo (je n’arrive toujours pas à l’appeler « Jean Jaurès » !) il y a  quatre restaurants italiens. Et selon un restaurateur (italien) du voisinage il y aurait six autres dans les rues adjacentes. Heureusement d’ailleurs, parce que sinon on serait condamné au « kebab/frites ».

Mais, certains de ces restaurants ont une fonction de socialisation insoupçonnable. Par exemple, le « Stromboli » situé à un endroit stratégique au coin de la place, en ligne avec la Préfecture, annonce fièrement « ouvert 7 jours sur 7 ». Et si on demande suavement : « Jusqu’à quelle heure ? », la réponse est beaucoup plus surprenante : « Tant qu’il y a des clients ! ».

J’ai connu à Bucarest, dans les années ‘90, des restaurateurs qui annonçaient avec autant de fierté : « Ouvert jusqu’au dernier client ! », ce qui signifiait souvent 4 ou 5 heures du matin. Même que j’ai vu quelquefois des « hommes d’affaires » tziganes qui, ayant fait un bon coup, « privatisaient » le restaurant avec des liasses de dollars et, accompagnés par trois ou quatre musiciens, restaient sur place jusqu’au lever du jour.

Mais, à Saint-Etienne ce n’est pas du tout la même chose ! Continue reading

Povestiri din cartierul de sud-vest*

Pe la începutul anilor ’50, doi prieteni se întâlnesc pe străzile Parisului. După politețurile de rigoare, unul din ei spune : 

Am o problemă ! Vreau să-mi fac un costum de haine și toți croitorii îmi cer 500 FF. Iar eu n-am decât 150 FF.

Nicio problemă ! (răspunde prietenul său) Te duci pe strada Cutare la no. X. Acolo vezi o poartă de fier forjat ; intri în fundul curții, cobori câteva trepte, urmează un lung culoar și, în fund, dai de o poartă metalică. Bați de cinci ori. Iți va deschide Dl. Levy. Ii spui că vii din partea mea și el îți va face costumul cu 150FF. 

După câteva zile, cei doi prieteni se reîntâlnesc. 

Mi-ai dat o adresă grozavă ! Omul tău a lucrat perfect și mi-a luat numai 150 FF. Voi reveni la el.

-Foarte bine ! Te rog un singur lucru. Să nu-i spui croitorului că războiul s-a terminat ! Continue reading

Summertime and the living is easy !

Vineri, 22/07 la Béziers 

AZI ne-am dus în piața din fața primăriei din Béziers să asistăm la o demonstrație și inițiere de tango. Vreo zece perechi, care fac parte dintr-o asociație locală, au dansat timp de 3 ore în spațiul dintre cele opt restaurante care și-au scos mesele în perioada verii pe « Place du Forum ». Am admirat tehnica dansatorilor,  în timp  ce luam masa de seară. 

Guerre Béziers tango 001_resizeGuerre Béziers mairie 1 001_resize

La ora 22, am trecut pe aleile din fața teatrului (construit 1848) pe a cărui fațadă este proiectat, în luna iulie, noul « Son et lumière » care descrie istoria milenară a orașului. 

Guerre Son + lumiére 001_resize

La 22h30, ne-am mutat la o cafenea, tot pe alei, unde un « gurist » cânta șlagăre universale, acompanându-se la chitară. 

Am terminat seara la ora 24h00. 

Marți, 26/07  la Paris 

AZI am ajuns cu TGV-ul în 4 ore la Paris. 

Era ora 23h00 și m-am dus la restaurantul nostru preferat « Les Deux Cadrans », chiar în fața turnului de la Gare  de Lyon. Am luat, ca de obicei « moules frittes », un « moelleux au chocolat » și juma’ de vin alb, totul la 20 Euro. Am trăncănit cu ospătarii și clienții, până la ora 1h00. 

Guerre Lyon 001_resize

Continue reading

E ta kayente, e ta friu !*

File de jurnal

Cartagena, 17/04/2016

 

« Frio frio como el agua del rio,

o caliente como agua de la fuente»

Juan Luis Guerra

Acum vreo treizeci de ani, mă aflam într-o zi de decembrie la Buenos Aires. Vara « bonaerense » este ceva insuportabil ! Nu atât din cauza temperaturii, care depășește rareori 35°C, cât a umidității, care poate  ajunge la 80% și a absenței celui mai redus suflu de vânt. Atunci ai sentimentul dezagreabil că înoți în propria ta transpirație.

Intr-o astfel de zi de vară, după ce întâlnisem câțiva clienți, agentul meu argentinian mi-a propus să luăm împreună masa de prânz. I-am sugerat să mergem pe « Costanera », zona ce se află de-a lungul faimosului Rio de la Plata, unde poți găsi câteva restaurante cu vederea spre fluviu. Speram că acolo, mulțumită curentului, vom simți vreo ușoară mișcare a aerului. 

Desigur că am fi putut mânca într-un local cu aer condiționat, într-o sală obscură, cu lumina aprinsă,  cum poți întâlni peste tot în lume, de la Marsilia la San Francisco și de la Rio la Mamaia. Insă eu preferam să mănânc pe terasă, cu vederea spre fluviu, chiar dacă el are o culoare cafenie, din cauza aluviunilor pe care le transportă.

Am comandat, ca de obicei, « la parillada completa », felul de mâncare tradițional argentinian, prezentat pe un gril cu cărbuni instalat pe masă,  altă sursă de căldură, pe care defilează cele mai variate soiuri de carne, de la sângerei (morcilla), momițe (chinchulines), cârnați-spirală (chorizo), uger (teta), mușchi (bife de lomo), burtă (tripa gorda), fudulii (criadilla), rinichi (riñones) și atâtea altele, al căror nume nici nu-l știu în românește. Desigur că am adăugat faimosul « asado de tira », o manieră de a decupa coastele animalului care nu putea fi întâlnită pe atunci  decât în Argentina. Și care, acolo, dădea o carne cu un gust divin, fără egal în lume !  Continue reading

Cronaca di Milazzo

File de jurnal

Milazzo, 10/10/2015

Acum opt zile, când am plecat din Paris, mi-am făcut bagajele, ca de obicei, în ultimul moment. Şi, în viteză, am aruncat în valiză vreo zece CD-uri pe care doream să le ascult în timpul călătoriei. Ah, nu mi-am bătut prea mult capul cu alegerea lor ! Cum urma să petrec două săptămâni în Italia, am ales aproape numai muzică italiană, care mi se pare că însoţeşte bine peisajele locurilor pe care urma să le vizitez.

Acum, când mă găsesc pe faleza din Milazzo, în noaptea neagră, fără lună, a sfârşitului de vară, m-am aşezat pe o bancă, unde vreau să mă odihnesc după alergătura unei lungi zile de călătorie.

Milazzo este un orăşel cu numai 33 000 locuitori, aşezat pe coasta nordică a Siciliei, şi nu este cunoscut prin lume decât datorită faptului că este portul de plecare spre Insulele Eoliene, un loc de vilegiatură apreciat chiar şi de membrii jet-set-ului internaţional, în ultimii ani.

Insă, în realitate, Milazzo se bucură de o istorie milenară, reînviată de epopea garibaldiană. După cum precizează « Le Guide du routard », « oraşul se mândreşte cu frumoase case vechi, de-a lungul falezei sau în centru. Din loc în loc, câteva biserici sunt martorii bogăţiei oraşului, pe când castelul aminteşte importanţa locului (în trecut ! n.n.) » Asta însă nu e o raritate în Italia ! Orice oraş, cât de mic, afişează o colecţie de biserici, fântâni, vile, parcuri, castele… care ar face să moară de gelozie chiar şi zeci de oraşe-capitală din lume !

Insă alt comentariu mi se pare şi mai interesant : « Milazzo este deasemenea renumit pentru agreabilele lui serate. Tinerii vin chiar şi de la Messina pentru a profita de barurile sale şi ca să se plimbe pe faleza « Lungomare Garibaldi », mai ales în week-end-urile de vară. » Continue reading

Rebel fără cauză

Am primit primul meu ceas, cadou de la bunicii mei, când aveam vreo 10 ani. Visam de multă vreme să devin posesorul unui astfel de obiect, pe atunci sinonim pentru mine cu o recunoaştere a capacităţii de a-mi organiza timpul, o formă de maturitate, deci de bărbăţie ! Numai că, încheietura mea fiind încă destul de subţire, singurul ceas care i se potrivea era un mic ceas de damă, mai degrabă o bijuterie. Ce conta ? Aveam ceasul meu, de care eram foarte mândru !

Insă, după câtăva vreme, în plină oră de geografie la liceul « Spiru Haret », profesoara noastră, care se servea de un lung baston cu care ne indica diferitele localităţi de pe o hartă, a făcut un gest neîndemânatic şi…mi-a spart ceasul. Ea s-a scuzat, dar eu am rămas fără ceas !

Eram disperat !

Drept care, părinţii mei s-au consultat şi mi-au oferit -de unde l-or fi scos ?- un adevărat ceas bărbătesc, « Doxa » plaqué or dinainte de război, cu care chiar că aveam de ce să mă mândresc. De altfel, îl am şi astăzi, merge foarte bine, dar nu mă mai servesc de el din anii ’70.

Continue reading

Trec rânduri, rânduri muncitorii…*

Acum, că m-aţi luat la bani mărunţi, trebuie s-o mărturisesc! Am fost un privilegiat al regimului comunist: am mâncat trei mici pe gratis, de 1 Mai 1957 !

Uite cum a fost:

In clasa a patra, la Şcoala elementară de pe C.A. Rosetti, fosta “Clemenţa”, a sosit Florin Boţa, fiul unui nomenclaturist.

Tatăl lui avea “o funcţie de răspundere” pentru că soţia sa, în 1944, fiind femeie de serviciu în casa unui bogătaş plecat cu familia în vacanţă, a ascuns în noaptea de 23 august un membru important al PCR. Poate chiar Gheorghiu-Dej!

Numai că… Florin era o “loază”! Drept care “profesorul” Borcea, învăţătorul nostru foarte competent şi autoritar, dar care trebuia să-şi spele petele verzi din biografie, l-a pus în banca mea şi mi-a dat ordin sever să mă ocup de nivelul lui şcolar.

In acest scop, eram invitat în mod regulat să pregătesc lecţiile cu Florin, în vila lor de pe str. Heleşteului, lângă lacul Floreasca.

Continue reading