„Ciobănaș la oi am fost…”

File de jurnal

Madrid, 30/04/2016

…oile nu mă cunosc!”

Melodie populară de la țară

Unul din motivele  escalei mele din Madrid, pe drumul de întoarcere din America de sud, era expoziția « Georges de la Tour », prezentată în cadrul muzeului Prado între 23 februarie și 12 iunie 2016. 

Prado 001

Este cu adevărat o ocazie unică pentru admiratorii acestui pictor de a putea contempla, reunite sub acelaș acoperiș, 31 din cele aproximativ 40 tablouri recunoscute oficial ca fiind opera lui Georges de la Tour, adunate din toate colțurile lumii, Paris și New York, Fort Worth și Los Angeles, Londra și Nantes, Rennes, Nancy sau Epinal. Și, bineînțeles, cele două tablouri din colecția muzeului Prado de la Madrid. 

Intradevăr, nu numai că expoziția este remarcabilă atât prin calitatea operelor expuse, dar și prin posibilitatea rară de a putea compara modul de a trata același subiect în opere care, în mod normal, se găsesc la sute sau chiar mii de kilometri una de alta. 

Cu atât mai mult cu cât destinul lui Georges de la Tour ascunde nenumărate aspecte fascinante : dispariția lui de pe « ecranele radar » timp de aproape trei secole, lipsa oricărei informații privind anii de ucenicie, inexistența vreunui obiect care i-ar fi aparținut, absența oricărei imagini care să-l reprezinte…  Continue reading

Avec Panaït Istrati dans l’Hérault

Feuilles de journal

Montpellier, le 6 Avril 2016

«  Il faudra qu’un beau jour je l’étripe,
toujours en vertu des grands principes,
mais que je le fasse élégamment,
en vertu des grands sentiments. »

Guy Béart

En me promenant dans la ville, je tombe, chez un bouquiniste, sur un exemplaire de « La Petite Illustration » datée du 29 Mars 1930.

Istrati Illustration 001_resize

Quelle bonne surprise ! En dernière page, parmi d’autres critiques littéraires des livres récemment parus, on parle de « la Russie nue », le volume de Panaït Istrati, sous la plume d’ Albéric Cahuet.

Istrati cronicà literarà 001_resize

Au moins, nos chers thuriféraires du régime communiste ne pourront pas  dire qu’ils ne savaient pas ! Mais, ils ont choisi de fermer les yeux « pour ne pas désespérer Billancourt ! »   Les grands sentiments. Que de crimes on commet en leur nom, encore de nos jours ! Continue reading

PLOMBE CARE DOR…

File de jurnal

Boulogne, 29/08/2015

 

Boulogne este un oraș cu o istorie de mai multe secole, iar geografia și arhitectura lui sunt reflexul acestei istorii.

Câteva edificii amintesc atmosfera « secolului de aur » ; nenumărate alte construcții sunt reprezentative pentru stilul anilor ’20-’30. De altfel la Boulogne au creat câtziva dintre marii arhitecți ai epocii « art déco » (Le Corbusier, Mallet-Stevens, Charles Giroud, André Lurçat, Georges-Henri Pingusson…).

Insă majoritatea vechiului țesut urban este reprezentat de case individuale, construite la sfârșitul secolului XIX sau în prima jumătate a secolului XX. Oh ! Nu e vorba de capodopere ale artei arhitecturale ! De cele mai multe ori sunt numai « pavilioane de margine de oraș », cum poți vedea cu sutele de mii in Franța. Insă, deseori, ele ascund un detaliu, o mică « înflorire », o formă originală care le dau un șarm a parte.   Și insăși acumularea lor, pe străzi înguste, deseori cu mici curți în fațadă și mai întotdeauna cu grădini ascunse în spatele clădirilor, crează un gen, o atmosferă, un stil « personalizat ».

Arhitectura la Boulogne: un amalgam de stiluri arhitecturale agreabil

Arhitectura la Boulogne: un amalgam de stiluri arhitecturale agreabil

Desigur că multe dintre ele, deseori neîngrijite de proprietarii cu mijloace reduse (ele erau locuite mai ales de muncitori de la uzinele « Renault » din vecinătate), au dispărut în ultimii 30 ani sub târnăcoapele antrepenorilor, care au construit edificii « passe-partout », ca în toate celelalte cartiere din marginea marilor orașe.
Continue reading

Cartier: regele bijutierilor, bijutierul regilor *

cartier expo.jpg 001Între 4 decembrie 2013 și 16 februarie 2014, Salonul de onoare de la « Grand Palais » din Paris prezenta expoziția intitulată: « Cartier : Le Style et l’Histoire ».

Nu mai este nevoie să amintim că firma « Cartier » este cea mai celebră casă specializată în creația, fabricarea sau comercializarea bijuteriilor artistice de mare preț, precum și de punerea în valoare a celor mai celebre pietre prețioase din istoria artei bijutierilor. Poate că de aceea, timp de două luni, cozi interminabile se formau de dimineață, încă dela ora deschiderii, până în momentul închiderii nocturnelor, la ora 22. Și în prima lună nocturnele aveau loc patru zile pe săptămână, iar în timpul vacanțelor de Crăciun, chiar de șase ori pe săptămână !

E drept că această expoziție prezenta de la bun început toate condițiile necesare pentru a marca un moment excepțional din istoria capodoperelor artei giuvaiergiilor. Și nu numai !

Deja cadrul ales pentru expoziție reprezenta un loc și un moment special ! « Le Grand Palais », construit cu ocazia Expoziției universale din 1900 pe malul Senei, în chiar inima Parisului, este un strălucit exemplu al stilului « Art Nouveau », pe atunci în plin avânt. Deși au trecut mai bine de o sută de ani dela construcția lui, deși nenumărate alte stiluri artistice sau arhitectonice s-au născut și au pierit într-un secol, deși nenumărați arhitecți în goană după « modernitate » -ajunge să-l numim doar pe Le Corbusier !- ar fi dorit să-l demoleze, deși funcția lui a fost de atâtea ori schimbată –între spital pentru ostașii răniți în timpul Primului Război Mondial, manej pentru competiții hipice, Salonul aviației sau al artelor menajere etc., etc.- această imensă seră, așezată pe o tramă metalică nituită cântărind 6000 tone de oțel (echivalentă în greutate cu turnul Eiffel !) acoperă încă 77 000 m2 și culmină la 240 metri înălțime !

Continue reading

Amintiri din ţara între pădure şi fluviu

Patrick Fermor

Pe data de 16 iunie, citind în ziarul „Le Monde” anunţul de deces al scriitorului englez Patrick Leigh Fermor, am fost mai mult decât surprins. Citisem acum aproape două decenii o carte autobiografică de călătorie a acestui scriitor, care se petrecea la începutul anilor ’30, şi îmi închipuiam că el dispăruse de multă vreme. Am descoperit însă că Patrick Leigh Fermor, în momentul decesului pe 10 iunie 2011, se apropia de vârsta de o sută de ani.

Dar, şi mai surprinzătoare era traiectoria acestui scriitor, călător, aventurier, poliglot, rezistent, scenarist… pentru a menţiona numai parte din caracteristicile unei vieţi impresionante prin intensitatea şi varietatea momentelor trăite.

Patrick Leigh Fermor s-a născut pe 11 februarie 1915 la Londra, în familia unui geolog de înalt nivel, dar care, locuind mai ales în India, şi-a lăsat fiul în grija bunicilor, care locuiau într-o fermă din sudul Angliei. Tânărul Patrick a profitat de această libertate pentru a citi cu aviditate, a învăţa diferite limbi străine, printre care şi latina sau greaca, constituindu-şi astfel o solidă cultură clasică, ce urma să-i servească în anii următori, uneori de manieră neaşteptată.

Însă acest nivel intelectual înalt nu l-a împiedicat să aibă numeroase probleme, încă din anii adolescenţei, fie cu sistemul şcolar englez, atât de rigid, fie cu diferiţi locuitori ai regiunii, printre care băcanul din sat, pe a cărui fiică Patrick a sedus-o.

Continue reading

Brâncuși la Centrul Pompidou: noi fațete ale unui artist multiplu

Centrul Pompidou din Paris anunţă, între 29 iunie şi 12 septembrie 2011, o expoziţie intitulată: “Brâncuşi, film, photographie – Images sans fin”.

Este o ocazie neaşteptată de a prezenta o secţiune din colecţiile muzeului care pune în lumină un aspect mai puţin cunoscut al operei artistului din Hobiţa. Sunt expuse publicului fotografii, filme, file de jurnal care făceau parte din colecţia sculptorului, colecţie ce a făcut obiectul unei “dation” (plata drepturilor de succesiune cu opere de artă) în urma decesului, în anul 2001, al ultimului legatar testamentar al lui Brâncuşi.

O primă expoziţie, care a avut loc în anul 2004, prezenta desene, foi manuscrise, scrisori care fac parte dintre cele câteva mii de documente din care se compune astăzi portofoliul “Brâncuşi” aflat în posesia Centrului Pompidou.

De această dată -şi trebuie să fim bucuroşi că noi aspecte ale activităţii marelui sculptor sunt scoase la lumină de autorităţile Centrului, care nu le lasă să doarmă prin arhive disponibile numai specialiştilor-, abordarea operei brâncuşiene este oarecum neaşteptată. Pentru că, prin definiţie, opera unui sculptor este statică.

Continue reading

Directorul Relaţiilor Inumane

Cronică pseudo-cinematografică

Timp de zeci de ani, pe când lucram în cea mai importantă întreprindere franceză, mă aranjam să strecor în mijlocul unei conferinţe, conversaţii sau reuniuni, cu aerul cel mai serios posibil, atunci când se vorbea despre “Serviciul personalului”, formula “Direcţia Relaţiilor Inumane”.

În mod straniu, această formulă şocantă, repetată de zeci de ori, nu a fost relevată de niciunul dintre interlocutorii mei! Oare ei au considerat-o ca un simplu lapsus? Sau n-au înţeles care era adevărata ei semnificaţie? Ori poate că au preferat să se prefacă chiar că n-au auzit-o, mulţumiţi că cineva spune, în fine, adevărul? Sau preferau, pur şi simplu, să evite o discuţie jenantă?

În tot cazul, în toţi aceşti ani m-am întrebat cum se face că, deşi nu se exersau asupra membrilor serviciilor “Personal” – devenite cu anii, în mod pompos, “Direcţii ale Resurselor Umane” – presiuni ca cele dintr-o ţară comunistă, încet-încet se ajungea la aceeaşi cultură a secretului, a delaţiunii, a dosarelor confidenţiale…

Oare “funcţia crează organul”? Oare simplul fapt de a lucra într-un serviciu condus de “tovarăşi cu funcţii de răspundere*” te face să ai sentimentul că deţii o parcelă din această “răspundere” şi te transformă în secretos şi insensibil?

Continue reading

Arhitectură „Novecento” cu influențe românești

File de jurnal (italice)
Roma, 22 aprilie 2002

Pe când trăiam în România, la Bucureşti, treceam zilnic, în colţul străzii pe care locuiam, prin faţa unui edificiu impunător, nu atât prin dimensiunile sale, pentru că nu avea decât parter şi două etaje, cât mai ales prin forma arhitectonică şi decoraţia multicoloră din ceramică smălţuită. De altfel, această casă, vizibil construită pentru uzul unei singure familii, nici nu putea fi prea mare, pentru că se găsea într’un cartier unde majoritatea construcţiilor erau vile sau mici blocuri, edificate la începutul secolului XX sau, cel mult, în anii ’30.

Aflată nu departe de Şcoala Centrală de Fete, această clădire avea un stil, mai ales în decoraţia ei exterioară, foarte asemănător, aşa că, având în vedere că faţada nu purta nicio indicaţie privind numele arhitectului, mi-am închipuit că trebuie să fie opera lui Ion Mincu sau a vre’unui elev din şcoala lui.

E drept că preocuparea principală, când săream gardul vilei, în timpul vacanţei de vară, pentru a culege dudele din pomii ce se găseau în curte, era mai degrabă să nu fim prinşi de portarul instituţiei care fusese repartizată în acest edificiu, la începutul anilor ’50. Ba chiar odată am avut ocazia să admir timp de trei ore faţadă vilei din vârful dudului, până la sosirea tatălui meu, care ne-a liberat din ghearele portarului, care se învârtea la piciorul pomului cu o joardă impresionantă în mână!

Doar astăzi, la aproape patruzeci de ani după ce am părăsit strada copliăriei mele, am descoperit că această vila, atât de originală prin decoraţia ei traditională românească, este opera unui arhitect italian.

* * *

Giulio Magni s-a născut la Velletri, la vreo 30 km de Roma, nu departe de celebra zonă viticolă de la Frascati, pe 1 noiembrie 1859.

Continue reading

Fascinația banalității

Cronică pseudo-literară

În biroul directorului unui circ intră un tânăr oarecare.

„- Cu ce vă pot ajuta?” îl întreabă directorul
„- Aş dori să mă angajaţi, în circul Dvs.”
„- Ce ştii dumneata să faci?”
„- Ştiu să fac ca turturica.”
răspunde tânărul.
“- Ca turturica? Păi asta ştiu şi eu, ştiu şi spectatorii… Nu mă interesează!” spune directorul
“- Îmi pare rău. Am venit degeaba! Adio!”

Şi tânărul se îndreaptă spre fereastră, o deschide şi… îşi ia zborul!

* * *

Când am închis cartea Dominicăi Rădulescu intitulată ”Train to Trieste”, în versiunea originală, sau “Un train pour Trieste”, în varianta franceză, am remarcat coperta care reprezintă o tânără, îmbrăcată leger, care priveşte pe fereastra unei camere, probabil într-un hotel. O cameră banală, cu un pat, acoperit de o cuvertură violetă, şi o fereastră cu o perdea de voal transparent.

Numai că, spre deosebire de tânărul din anecdota precedentă, personajul de pe copertă nu reuşeşte să-şi ia zborul, deşi ridică un picior în aer! Poate că de aceea autoarea se simte obligată să o ajute cu un bobârnac, în ultimul capitol!

Continue reading

Un interviu ratat cu Simona Maïcanescu

Acum câteva zile, trecând prin metrou, am remarcat un afiș enorm care anunța pe 13 ianuarie premiera unei piese: “Fièvre” de Wallace Shawn. Traducere și adaptare: Simona Maïcanescu. Regia: Lars Norén. Cu: Simona Maïcanescu

Ia te uită! Excelentă ocazie de a vedea o piesă într-unul din cele mai reputate teatre pariziene, interpretată, tradusă și adaptată de o artista româncă, în plus, singură în scenă. Și, eventual, o oportunitate de a-i lua un interviu, traectoria ei fiind cu siguranță interesantă ca exemplu de reușită într-un domeniu atât de dificil, unde concurența este nemiloasă chiar și pentru artiștii locali, ca să nu mai vorbim de cei veniți de peste mări și țări.

Argumentul piesei, despre care un știam nimic, așa cum era anunțat în presa specializată, nu mi se părea prea atrăgător: “Capitalul” lui Marx cade în mâna unei femei bogate. Cadou improbabil, căutare imposibilă; ea pleacă în voiaj…

Continue reading