Rugby la “Passages”

Boulogne, 1 decembrie 2015

« Les Passages » este un centru comercial aflat în inima orașului Boulogne-Billancourt, unde locuiesc de aproape 50 ani. Aici poți găsi, în afara câtorva restaurante sau patiserii, tot felul de magazine, ce vând de toate, haine, încălțăminte, cărți, filme, electrodomestice, alături de vreo șase săli de cinema… Așa se face că merg acolo, cu sau fără vreo treabă precisă, cam în fiecare săptămână.

Insă ieri am descoperit, chiar în mijlocul curții interioare, un nou stand, foarte original. Inconjurate de o decorație « à l’ancienne », care amintește momentele de glorie ale sportului cu balonul oval de la începutul secolului XX, câteva tarabe expun cămăși, tricouri, accesorii textile ce pot servi tot atât de bine pe un teren de sport, ca și în viața de toate zilele. Marca « Sports d’époque », prezentă în Franța și în Marea Britanie, fabrică, după metodele tradiționale, această îmbrăcăminte pe gustul sportivilor nostalgici.

Decorația standului nu putea, astfel, decât să-mi facă plăcere !

Acolo am descoperit că la Jocurile Olimpice din Franța, în 1924, la disciplina « Rugby » au participat trei echipe naționale: cea a Franței, a Statelor Unite și… a României.

România a pierdut cele două partide, iar Statele Unite, cu o echipă foarte atletică, au câștigat în finală cu 17 la 3. Continue reading

Surpriză muzicală la Roquebrun

File de jurnal

Roquebrun, 8/08/2015

Astăzi, ne-am dus la Roquebrun, sătuleţul din apropiere despre care am avut ocazia să vorbesc de câteva ori în acest an. Este unul din locurile noastre preferate, cu un climat mediteranean excepţional, unde mimoza înfloreşte în luna februarie. Noi mergem acolo cam în fiecare lună. E drept că în iulie şi august e mai puţin plăcut, pentru că năvălesc turiştii şi e înghesuială, acolo unde în ianuarie sau noiembrie suntem…între noi !

La ora prânzului, ne-am îndreptat spre restaurantul nostru preferat, unde suntem cunoscuţi…ca lupul alb ! Deşi nu făcusem nicio rezervare şi restaurantul era plin, patronul s-a descurcat şi ne-a găsit o masă pe terasă, la umbră şi ferită de gălăgia unui mic grup care sărbătorea…nu ştiu ce, pe aceeaşi terasă !

Roquebrun St Hubert 1 001_resize Continue reading

După 50 ani…

Unul dintre motivele principale ale vizitei mele la Bucuresti din luna mai a fost sarbatorirea celor 50 ani dela bacalaureat.

Cum am fost elev in doua scoli (V-VII la “Spiru Haret” si VIII-XI la “Sadoveanu”), am avut ocazia sa particip la doua intalniri. Am fost, de altfel, impresionat, trecand prin Bucuresti, sa remarc grupuri-grupuri de persoane mai tinere sau mai in varsta, care ieseau din scoli, facultati… dupa sarbatoriri de 10, 20,30…ani dela absolvire.

Daca la “Sadoveanu” reuniunea a fost cert emotionanta (au participat cca. 45 persoane), la “Spiru” a fost de-a dreptul de neuitat!

Pregatirea a inceput inca de pe 15/02 si s-a derulat pe trei continente. Pentru ca, in afara fostilor colegi, inca in Romania, am incercat sa-i regasim pe cei dispersati…in lumea mare! N-a fost simplu! Mai ales cu colegele noastre, care, maritate fiind, si-au schimbat, uneori de doua sau trei ori numele, sau cu cei care le-au adaptat, in functie de consonantele obisnuite tarilor unde traiesc azi.

Continue reading

În săbii să ne tăiem, sau în ciorapi să ne mirosim…

Paris, Vineri, 12 iulie 2002

Când s’a prezentat, acum 15 luni, la auditia pentru un rol în spectacolul « Duel », nimic nu’l predispunea, în principiu, pe Paul Staicu pentru o carieră de umorist.

duel afis

Afisul unuia dintre spectacole la Paris

Născut la Bucuresti, într’o familie de muzicieni – bunicul său a fost renumitul dirijor de cor, Dumitru C. Botez, iar tatăl lui, cornist si întemeietor al orchestrei simfonice din Constanta, este stabilit si dirijează în prezent în estul Frantei, la Montbelliard – Paul Cristian Staicu a început să studieze pianul la vârsta de 4 ani.

A urmat, în continuare, un drum didactic traditional: scoala de muzică si Conservatorul din Bucuresti, unde a avut ocazia să studieze compozitia cu profesori reputati, precum St. Niculescu, Miriam Marbé si Tiberiu Olah. După cum spune el însusi: « am petrecut vreo 25 ani prin scoli de muzică si conservatoare ».

In acelasi timp si încă din copilărie, Paul Staicu a dezvoltat o pasiune pentru muzica de jazz.

În 1989, ajuns cu mari dificultăti la Paris, Paul Staicu îsi continuă studiile la Conservatorul « National Superieur de Musique », absolvind cu premiul I la compozitie si la jazz.

Continue reading

Dolce vita sub ochii Măștii de fier

Din mulţimea turiştilor care vin pe Coasta de Azur la Cannes, mare parte decid să-şi petreacă cel puţin o zi în insulele Lérins, ce se găsesc la numai câţiva kilometri de continent, în “Baie de Cannes”. Arhipelagul este format de fapt din numai două insule, Sainte Marguerite şi Saint Honorat, cea de-a doua aparţinând unei mânăstiri care continuă cultul instaurat de călugărul cu acelaşi nume încă din secolul IV. Aşa că ambianţa controlată astazi de călugării ordinului cistercian este mai degrabă sobră şi meditativă.

În schimb, în insula Sainte Marguerite, atmosfera este cu totul diferită, probabil şi din cauza istoriei acestui petec de pământ, care a fost cu mult mai animată de-a lungul timpurilor.

Încă din antichitate, un templu închinat eroului ligur Lero atrage marinarii, care fondează un port şi un oraş important, dacă judecăm după vestigiile descoperite de arheologi: case, mozaicuri, picturi murale, piese de ceramică din secolele 3 î. Hr. pană în anii 100 din era noastră.

Cei mai mulţi turişti sunt atraşi însă de misterul “Măştii de fier”, rămas neelucidat până astăzi. În castelul din insula Sainte Marguerite a fost închis timp de doi ani, începând din 1687, un personaj misterios, care, după cum îl descrie Voltaire, purta o mască a cărei bărbie era legată cu arcuri de oţel.

Deşi s-au făcut nenumărate ipoteze – mai bine de 60 de personaje au fost considerate ca posibili prizonieri – până în zilele noastre nici o soluţie nu pare definitivă şi în fiecare an se publică noi studii şi romane având ca protagonist această curioasă figură a istoriei.

După ce au vizitat închisoarea şi celula “Măştii de fier” şi eventual s-au plimbat prin aleele care traversează insula în lung şi-n lat, mirosul tare al pinilor şi eucalipţilor, care formează pădurea mediteraneană a locului, le trezeşte foamea turiştilor noştri, aşa că pleacă în căutarea unui restaurant.

Continue reading

Obiectiv: Beat!

Era în primăvara anului 1971, când am primit un telefon dela un fost coleg de şcoală, pe care nu-l mai văzusem de câteva luni. După politeţurile de rigoare, el m-a întrebat dacă nu vreau să merg la Londra pentru câteva zile. „De ce nu?” i-am răspuns. „Bine, atunci fi gata cu valiza în faţa casei, luni la ora nouă dimineaţa!”

Zis şi făcut! Luni dimineaţă, la ora anunţată, colegul meu a apărut într-o maşină condusă de prietena lui. Aceasta, ceva mai în vârstă decât noi, era jurnalistă confirmată, lucrând în redacţia unei reviste medicale de reputaţie internaţională.

Am plecat la drum; după traversarea Canalului la Folkestone, spre marea mea uimire, Anne nu a luat drumul Londrei, ci a cotit la dreapta, de-a lungul ţărmului englez. Ne-am oprit într-un mic orăşel, numit Deal, cu case tipic englezeşti, lipite unele de altele şi crescute în înălţime pe 3 sau 4 etaje. În faţa uneia dintre ele, Anne a scos o cheie din buzunar şi ne-a poftit să intrăm.

Intrigat şi curios, am descoperit un interior tipic englezesc, o casă plină ca un ou, cu nenumărate obiecte de toate mărimile, dar, mai ales, cu fotografii superbe, atârnate pe pereţii tuturor încăperilor. După ce am inspectat locul, am remarcat, în spatele uşii de intrare, o foaie de hârtie pe care scria:

„Bine aţi venit! După ce intraţi în casă, puneţi în funcţiune electricitatea înclanşând întrerupătorul roşu, deschideţi gazul învârtind butonul albastru etc., etc.”

Instrucţiunile se încheiau cu recomandarea:

„Dacă vreţi să aveţi lapte pentru micul dejun de mâine dimineaţă, nu uitaţi să depuneţi seara sticlele de lângă uşă pe pridvorul din faţa casei!”

Şi chiar aşa am făcut!

Continue reading

Dela opaiț la celular… (II)

Prima parte aici

După o lună de zile, ne-au scos pe şantier. Lucram. Eu eram şef de brigadă, ei ziceau că sunt inginer. Ca într-o bună zi, venind dela „raşciatka”, să sosească ofiţerul de serviciu pe coridor şi să spună: „Toată lumea la birou!”

Acolo, dormeam în paturi suprapuse; deasupra mea dormea un inginer din Timişoara, pe care-l chema Erwin Repolski. Mi-a spus: „Ţine-mi un loc că vin.” I-am ţinut un loc.

Când am ajuns la ghişeu, rusul întreabă: „Naţionalnosti?” Repolski mi-a spus că nu înţelege ce vrea. Un ofiţer, care ne cunoştea, a răspuns: „Poliak”. Vine rândul meu şi mă întreabă şi pe mine. Îi zic: „Ia toje poliak!”

Eu plecasem cu cel mai gros palton, că ştiam că-n Rusia e frig. Dar pe şantier mă încurca la cărat ciment cu roaba. Aveam de descărcat vagoane de sute de tone cu roaba. Da’ un ofiţer zice: „E păcat de paltonul ăsta! Hai să facem schimb!” „Da’ ce-mi dai?” „Îţi dau un costum nou, vătuit sovietic, îţi dau o vestă din America, umplută cu fulgi şi un palton ofiţeresc.” Am făcut schimb.

Pe şantier începeau să spună: “Asta se pregăteşte să fugă!” Mă cheamă comandantul. “Stai liniştit! Eu n-am de ce să fug!” Aşa c-am dus-o bine cu căldura!

Continue reading

Dela opaiț la celular… (I)

Nu demult, un prieten îmi atrăgea atenţia că există locuitori ai Bucovinei care, fără să fi părăsit vreodată casa în care s-au născut, şi-ar fi putut schimba cetăţenia de şase ori, în 80 ani!

Am întâlnit, nu demult, în Bucovina românească, o persoană care a trait tot atâtea schimbări de identitate, presărate în plus cu nenumărate aventuri demne de un roman în genul „Orei 25”.

L-am cunoscut pe Dl. Carol Ludovic Lemne mulţumită prietenilor mei care locuiesc în acelaşi bloc cu el la Suceava. E drept că citisem un articol care vorbea, acum un an, despre acordarea titlului de cetăţean de onoare al oraşului cu ocazia împlinirii vârstei de o sută de ani. Însă, cu greu mi-aş fi putut imagina că un secol de viaţă poate fi presărat cu atâtea evenimente tragice sau comice. A fost destul să discutăm numai câteva minute pentru a avea revelaţia că o astfel de mărturie nu trebuie pierdută cu niciun preţ. L-am rugat deci să-mi povestească pas cu pas aventura vieţii sale. Şi iată ce mi-a spus:

Carol Ludovic Lemne: M-am născut pe 5 august 1909 în satul Lisaura, judeţul Suceava. Acolo am locuit până în 1914, când tatăl meu a fost mobilizat în armata austriacă şi a plecat pe front. Noi, mama cu un frate şi o soră, ne-am retras în casa noastră din Suceava. Tata era funcţionar imperial şi a fost un fel de grănicer pe apa Sucevei. În austriacă îi spunea „K. und K. Finanzoberausseher”.

Deci în 1914 a plecat pe front. Tata a căzut prizonier în munţi, lângă Mestecăniş. Fusesem ocupaţi de către armata imperială rusă.

Continue reading

Trecutul viu la Teiuș

Cronică pseudo-literară

Sunt oraşe în ţară pe care le traversezi în maşină sau cu trenul în cea mai mare grabă, fără să le dai vreo importanţă sau oprindu-te, în cel mai bun caz, pentru a face plinul de benzină. E drept că blocurile pe care le remarci la prima vedere, aceleaşi la munte sau la mare, nu te incită să cauţi vreo frumuseţe, fie ea istorică sau artistică. Ba chiar, prin uniformitatea lor, îţi amintesc timpurile apuse acum două decenii când orişice specificitate sau tradiţie locală era ştearsă cu bună ştiinţă pentru a lăsa locul „realizărilor noului regim” care-şi propunea şi prin calea uitării trecutului să „făurească un om nou”.

Din fericire, mai sunt încă oameni chiar şi, ceea ce este cel mai important, din tânăra generaţie care, cu abnegaţie şi obstinaţie, se străduiesc să ne amintească faţa ascunsă a decorului contemporan şi, scotocind cu tenacitate în documente vechi sau în amintirile celor vârstnici, aduc la iveală comori ale trecutului care, fără aceste eforturi, riscă să dispară pentru totdeauna. Ei au cu atât mai mult merit cu cât nefăcând parte din vârsta senectuţii, nu pot fi acuzaţi de „nostalgie” sau de „paseism”. Ba, mai degrabă, ei pot fi categorisiţi drept „vizionari ai trecutului” pentru că, după cum spun toţi filosofii şi sociologii, „o ţară care nu-şi cunoaşte trecutul, n-are viitor”. Într-o vreme când fenomenul mondializării duce tot mai mult spre o uniformizare a gândirii, a trăirilor sau chiar a peisajului, această afirmaţie e mai valabilă ca oricând.

Îmi veneau în minte aceste consideraţii răsfoind monografia concepută de Cristian Florin Bota şi publicată în 2009 sub titlul „Teiuşul de odinioară”, la Editura RISOPRINT din Cluj. Spun „răsfoind” monografia Teiuşului pentru că acest volum se pretează foarte bine unei consultări repetate, chiar şi parţiale, atât pentru documentarea aprofundată, cât şi pentru plăcerea de a admira din când în când imaginile trecutului.

Continue reading

Povestea omului care voia să vadă marea…

Cette ville fut pour moi le plus beau lieu de la Terre… (Stendhal)

Oricât de straniu poate părea contemporanilor mei, la vârsta de 18 ani încă nu văzusem marea!

Era în vara anului 1965, terminasem deja primul an de studii la Politehnică şi auzeam peste tot în jurul meu descrierile entuziaste ale colegilor privind nu atât frumuseţile naturii, cât nopţile de petrecere dela Mamaia! Acolo, după spusele lor, nu numai că puteai dansa toată noaptea, dar puteai întâlni şi nenumăraţi „străini”, -înţelegeţi occidentali- ba chiar şi o mulţime de fete venite din „ţările socialiste”, care nu aveau litoral, să se distreze. Drept care, fiind acum „băiat mare”, mi-am luat inima-n dinţi şi puţinele economii de bursier şi am plecat la Constanţa. În sinea mea, contam pe unul dintre colegii noştri de an, care locuia în marele oraş portuar, pentru a-mi găsi un pat liber pentru câteva nopţi.

Când am ajuns la colegul meu şi i-am explicat ce vânt mă aduce, fără nicio vorbă, m-a chemat în bucătăria casei părinţilor lui şi mi-a arătat cele trei saltele pe care dormeau deja alţi colegi. Se pare că nu eram primul care avusese această idee!

Totuşi, el mi-a sugerat să mă duc pe plajă, la Mamaia lângă hotelul Rex – pe atunci numit „Internaţional” -, şi să-l caut pe un alt coleg care îşi instalase acolo un cort de două persoane, în care dormea singur. Zis şi făcut! Am plecat cu bocceluţa mea în căutarea cortului galben/albastru. Şi – oh, miracol! – l-am găsit.

Continue reading