Non, je n’ai rien oublié…

La Bastide Vieille, le 2/10/2018

 

Quand nous sommes arrivés à Paris, en septembre 1967, nous n’avions pas un sou vaillant !

Même le billet de 1Leu roumain, que je voulais amener avec moi pour le montrer à mes futures connaissances, et qui ne valait rien en France, m’avait été retiré à la douane, à la sortie de Roumanie. 

Tout ce que nous possédions, c’était 300 FF, dont nous attendions avec impatience l’arrivée depuis Grenoble.

Pendant qu’il attendait qu’il soit reçu par le consul, dans les couloirs du Consulat de France à Bucarest, mon père avait fait la connaissance d’un jeune français de Grenoble, grand amateur de natation. Le jeune homme avait fait le déplacement pour encourager un champion français de la spécialité, qui concourait dans les bassins du stade « Dinamo », dans le cadre d’une rencontre franco-roumaine.  Seulement, cet ardent supporter, dans le feu de l’enthousiasme, c’était fait voler le portefeuille et  se retrouvait sans un sou, ni billet de train, pour le retour. Il était donc venu au Consulat, pour demander de l’aide. Ce que le consul de France lui a refusé. 

Alors, mon père a décidé d’intervenir.

Je suis allé avec le jeune homme, que nous ne connaissions ni d’Eve, ni d’Adam, à l’office de Chemins de fer roumains et j’ai réglé le prix du billet, l’équivalent de 300 Francs. Il nous a promis d’envoyer ce montant, dés son arrivé en France, à l’adresse de la cousine de ma mère, qui habitait Paris.

Ce qu’il a fait, très honnêtement ! Sauf que, quand nous avons présenté, à la préposée au guichet de la poste, notre « Récépissé de demande de carte de séjour », celle-ci, qui n’avait jamais vu un tel papier, a refusé de nous donner l’argent. C’est vrai qu’il s’agissait d’une feuille de papier maronnasse, remplie à la main, mais qui portait, quand-même, le cachet et la signature (illisible !) d’un agent de la Préfecture de police, dans l’Ile-de-la Cité. Il a fallu faire appel au directeur de l’agence, qui a confirmé la validité de ce document*. 

Continue reading

Cu I. Peltz, la Capşa…

Acest text a fost publicat în revista « 3 R », editată de asociaţia « Memorie şi speranţă » din România, în no. 4-6 aprilie – iunie 2018. 

 

Bucureşti, 3/06/2018 

Cine-şi mai aminteşte de scriitorul I. Peltz, în zilele noastre ?

Nu multă lume ! Cea mai bună dovadă este că azi am achiziţionat un roman al acestui scriitor –« Calea Văcăreşti »- pentru impresionanta sumă de… 2 Lei !

Şi totuşi, I. Peltz (1899–1980) a fost un scriitor şi jurnalist prolific, care a activat în lumea literelor româneşti mai bine de 60 ani. In această lungă perioadă de timp, el a scris poeme, piese de teatru, nuvele, romane (printre care renumitele « Foc în hanul cu tei » şi «Calea Văcăreşti »), nenumărate articole de jurnal şi a făcut o mulţime de traduceri. A fost chiar distins, în 1929, cu Premiul « Societăţii scriitorilor români », iar în 1979, cu Premiul special al « Uniunii Scriitorilor din România ». 

Insă astăzi, ceeace ne interesează este un volum editat în 1964 la « Editura pentru literatură », intitulat « Cum i-am cunoscut ». Continue reading

Un proiect… cât o ţară !

Acest text a fost publicat în revista « 3R », editată de asociaţia « Memorie şi speranţă », în no. 1, din luna mai 2018.

 

Paris, 25/11/2017

Pe Christian Badea îl cunosc de…mai bine de 6 decenii!

Suntem născuţi în acelasi an; mama lui şi tatăl meu erau colegi de birou.

In 1956, în vara care a precedat decesul bunicii mele, părinţii mei, care nu puteau pleca în concediu, au decis că voi merge în tabără. 

Mama lui Christian a propus să plecăm împreună, ca să nu fim complet “stingheri”.

A fost aleasă o tabără la Timiş si am fost conduşi la tren. Numai că în tren am descoperit că el era repartizat la Timişul de Jos, iar eu… la Timişul de Sus!

După această aventură, ne-am mai văzut de câteva ori şi îmi amintesc că el ne-a interpretat câteva piese la vioară, cariera spre care se dirija pe atunci.

După plecarea mea din România, nu ne-am mai văzut aproape 20 ani.

Insă, în tot acest timp, am urmărit în presă cariera lui de violonist şi dirijor.

Pe 18/01/1985, Christian Badea a dirijat la Paris “L’Orchestre philarmonique de Radio France”, la Salle Pleyel.

Atunci, ne-am revăzut şi mi-a acordat autograful alăturat.

In continuare, în 2008, am descoperit un “Eveniment la Ateneul Român”: “prima întâlnire între maestrul Christian Badea şi Orchestra Filarmonicii, pe 2 şi 3 octombrie“. Continue reading

Dimineaţa, după nuntă…

File de jurnal

Paris, 17/07/2018

 

Nu mi-a trecut niciun moment prin minte ideea de a mă duce pe Champs-Elysées, fie pe 14/07, nici pe 15/07, cu atât mai puţin pe 16/07 !

Sute de mii de persoane care se îmbulzesc să asiste la defilarea armatei, la finala Campionatului mondial de futbol sau la întoarcerea eroilor… « trop peu pour moi » !

Insă ocazia de a parcurge « la plus belle avenue du monde »… o zi după, este o oportunitate fără egal. Cine ştie ? Poate că a mai rămas ceva… din « suflul emoţiei ».

De fapt, chiar fără să fiu un « fan » al sportului, pot participa la un moment de « comuniune naţională » ! 

In realitate, au mai rămas nişte semne. Continue reading

Le petit cordonnier qui voulait aller danser…

Feuilles de journal
Paris, 20/05/2018

 

Chanson de Francis Lemarque

Ça fait bien 30 ans que je connais « Repetto »!

À l’époque, je connaissais même la directrice. Mais, le sujet « Chaussons pour la danse » ne m’intéressait pas beaucoup.

Ce n’est qu’il y a quelques 4 ou 5 ans, quand mon ami Inti a commencé à faire de la danse classique, que je suis allé, pour la première fois dans la boutique « Repetto » de l’Avenue de l’Opéra.

Mais, auparavant, j’avais entendu les histoires d’une autre amie, Linda Bastide, en rapport avec cet endroit. Et, avec son accord, je vais vous les raconter.

Au début des années ’60, Linda était très copine avec Audrey Hepburn.

Et, comment chacun sait, Audrey était passionnée par la danse classique, dont, au tout début, elle espérait en faire son métier.

Rien d’étonnant donc qu’elle veuille s’acheter des chaussons pour la danse. Elle a demandé donc à Linda de l’accompagner chez « Repetto » dans ce but.
Continue reading

The fall of an angel…

File de jurnal

Paris, 11/03/2018

 

In 1962, când am văzut pe ecranele bucureştene « Divorce à l’italienne », am fost cu toţii meduzaţi de frumuseţea Stefaniei Sandrelli. Lucrurile mergeau atât de departe încât eram gata să-l scuzăm pe baronul interpretat de Marcello Mastroianni care, pentru a o putea lua de nevastă pe diafana Stefania, a decis să-şi omoare soţia. Care era interpretată de Daniela Rocca, nici ea un « obiect » ce merita să fie « lăsat de izbelişte » ! 

Am rămas în minte cu imaginea vaporoasă a Stefaniei Sandrelli de care, cum nici nu-mi imaginam pe atunci, mă separau, ca vârstă, doar câteva luni. 

Pe Stefania am revăzut-o pe ecrane de câteva ori, în filme în care nu mi-a lăsat o impresie de neuitat. Totuşi, ea a făcut o carieră remarcabilă, culminând în 2005 cu premiul « le Lion d’or », pentru întreaga carieră cinematografică, la «  Mostra di Venezia ».

Când am aflat că Stefania Sandrelli va fi prezentă în sala de cinema unde rula filmul « Le Conformiste » de Bertolucci, în care ea interpretează, alături de Jean-Louis Trintignant, principalul rol feminin, mi-am spus că este o formidabilă ocazie de a o reîntâlni… după mai bine de jumătate de secol.  Continue reading

Le Brésil… c’est pas fini!

Feuilles de journal

Paris, 30/03/2018

 

À peine rentré, depuis une demi-journée, de mon périple brésilien, j’ai couru écouter Angelina Wismes dans son concert à la Mairie des Lilas.

Angelina est une des chanteuses les plus douées de la jeune génération d’interprètes lancées ces dernières années sur les scènes parisiennes.
Et pas seulement chanteuse! Parce qu’elle est tout aussi bien pianiste,  auteur de chansons et « aranjeuse » de refrains connus, provenant du répertoire des grands artistes contemporains. Ses choix musicaux balancent entre Barbara et Poulenc, Leonard Cohen et Brassens, Marie-Paule Belle et… Kurt Weil!
D’ailleurs, son premier CD réunissait une quinzaine de chansons de Barbara. Et, au mois de septembre dernier, j’ai eu la chance de l’écouter comme invitée de l’association qui perpétue la mémoire de Georges Brassens, concert annuel où elle est devenue une habituée.

La grande surprise fut au moment où Angelina nous a annoncé qu’elle allait interpréter la chanson du film d’Almodovar « La piel que habito ». Pas dans sa version espagnole, mais l’original brésilien, intitulé « Pelo amor de amar », chanté par Ellen de Lima.

En fermant les yeux, je me retrouvais à Rio de Janeiro, que j’avais quitté à peine 36 heures auparavant!

Attendant un prochain enregistrement, où Angelina interprétera, peut-être, ce refrain, ceux qui veulent faire sa connaissance, peuvent la trouver sur:

Moi, qui suit ses passages sur scène depuis près d’un an, je guette avec impatience la sortie de son nouveau CD, en préparation.

Et j’ai cru comprendre, en discutant avec elle, qu’il y aura bon nombre de surprises.

Ce qui, connaissant l’éclectisme de ses goûts, ne m’étonne pas du tout!

Adrian Irvin ROZEI
Paris, mars 2018

Dr. Pingusson, I presume ?*

File de jurnal

Paris, 28/02/2018

 

Acum vreo şapte decenii, la Bucureşti, binecunoscutul actor Jules Cazaban, care urma să devină « artist al poporului », director de teatru şi profesor universitar, avea un obicei straniu.

Când trecea pe Calea Victoriei, în faţa elegantului restaurant « Capşa », locul de întâlnire al protipendadei bucureştene, se oprea în faţa uşierului, îmbrăcat cu livrea multicoloră şi ţilindru, şi îl întreba, cu un aer foarte serios : « Nu vă supăraţi ! A sosit Dr. Pingusson ? » 

Uşierul, cu un aer sinistru, plin de importanţa funcţiei lui, nu îndrăznea să recunoască, în mod oficial, că nu auzise niciodată despre cel căutat. Atunci, cu un aer preocupat, arunca o privire circulară în sala restaurantului şi revenea spunând : « Nu ! Nu a sosit încă ! »

« Bine! », spunea Jules. « Când îl veţi vedea, vă rog să-i spuneţi că l-a căutat Dl. X! »

« Cu siguranţă! Contaţi pe mine! », răspundea uşierul, foarte politicos şi mândru de misiunea de încredere care îi fusese încredinţată. 

După care, Jules se îndepărta, cu un surâs discret în colţul buzelor.

Insă, revenea după câteva zile, cu aceeaşi întrebare, şi aceeaşi conversaţie reîncepea. Continue reading

Street (art + music + food) = Cartier Latin

… sau « visul unei nopţi de iarnă »

File de jurnal

Paris, 1/02/2018

Se pare că ieri a avut loc, pe jumătate din globul terestru, un fenomen astronomic excepţional : « luna albastră sângerie ».

Acest nume straniu corespunde unui eveniment rar, care nu se repetă decât odată la câteva zeci de ani. Atunci are loc o eclipsă de lună plină, dar satelitul Pământului, când reapare pe cer, are o culoare sângerie, datorată distanţei reduse faţă de Terra.

Toate astea, le aflii din ziare sau de la televizor. Pentru că, la Paris, plouă cu nemiluita de vreo 10 zile. Deci, chiar dacă « fenomenul excepţional » s-ar fi petrecut în zona noastră, tot n-am fi văzut nimic !

Numai că azi, cerul s-a înseninat, luna plină a apărut pe boltă şi străzile s-au uscat, în fine !

Am decis, deci, să ies din casă, unde mucegăiesc de-o săptămână.

Am ales, profitând de temperatura neobişnuit de clementă pentru luna februarie (13°C!) să fac un tur prin Cartierul Latin. Continue reading