La stessa storia, un altr’angolo di Roma… (I)

File de jurnal

 

Boulogne, 05/05/2020

Perioada stranie pe care o traversăm este propice cercetărilor, căutărilor, clasării… documentelor  care aşteptau de atâţia ani să fie consultate ! Tot soiul de activităţi pe care le împingeam mai încolo cu un « le las pe mâine ! », acaparaţi fiind de treburile zilnice.

Acum, însă, nu mai avem nicio scuză pentru a evita această corvoadă. Care, de cele mai multe ori, se vădeşte a fi o plăcere !

Câte amintiri, câte momente plăcute, câte trăiri excepţionale ascunse în fundul memoriei, nu ies la suprafaţă ! 

Printre documentele regăsite cu această ocazie, dau şi peste unu’ pe care-l căutam de vreo 5 ani !

Este vorba de programul unui spectacol de acum… 40 ani !

Un caiet elegant, cu 14 pagini în policromie, format super A4, la care se adaugă un mic « flyer » bicolor cu 4 pagini. 

Despre ce spectacol e vorba ? Simplu ! 

« El Show – Espectàculo de SARA MONTIEL », în luna decembrie a anului 1980, la Teatro Maipo din Buenos Aires. 

Continue reading

L’Homme qui « a attaché l’âne à sa clôture »

Ce texte est le centième en langue française, publié sur mon site. Je voudrais remercier, à cette occasion, les quelques 12 000 lecteurs qui ont totalisé env. 120 000 vues pour l’ensemble des « posts » dans les quatre langues (roumain, français, italien et anglais) en 2019.

Pour le premier trimestre 2020, le site a enregistré 49032 visites et 4909 lecteurs. Ce résultat est dû, en grande partie, aux textes écrits en français. J’espère pouvoir continuer sur ce rythme… aussi longtemps que possible ! En espérant que mes passions et sujets d’intérêt dans la vie soient aussi les vôtres!

Boulogne, avril 2020

  

A attaché l’âne à sa clôture.

Şi-a legat măgaru’ la gard.

On le dit de quelqu’un qui a réussi dans la vie.

Il y a quelques vingt ans, en 2001, j’ai découvert, dans la revue « Le COURRIER » du Centre culturel roumain de Paris, un article concernant le Dr. Nicolas Guéritée. Ce texte m’a paru si passionnant que j’ai tenu à faire sa connaissance.

J’ai trouvé ses coordonnées et je l’ai appelé. Très gentiment le Dr. Guéritée m’a donné rendez-vous à son bureau, Av. de New-York, sur le quai de la Seine, juste à côté du Musée Mona Bismarck. 

J’avoue que j’ai été impressionné par cet endroit ! Avec une vue imprenable sur la Seine, le bureau du docteur  était un vrai salon, lambrissé  en bois clair, au milieu duquel trônait un lourd bureau en bois de la même couleur. Sur les murs, comme dans une galerie d’art, s’alignaient des photos en couleur montrant les beautés naturelles des Etats-Unis. Sur le bureau du « patron », pas une feuille de papier ! Le signe tangible que je me trouvais en face d’un vrai « grand patron » !* 

Le Dr. Nicolas Guéritée m’a proposé, tout de suite, de nous assoir dans le superbe salon qui occupait un petit quart de son bureau. Continue reading

Timotin redivivus.

Acest text a fost publicat în revista « 3R », nr. 22 – 24, octombrie – decembrie 2019, editată de Asociaţia « Memorie şi speranţă » din Bucureşti.

Intre 1964 şi 1967, înainte de a părăsi România, am urmat cursurile Facultăţii de Automatică, în cadrul Institutului Politehnic din Bucureşti.

Pe 24/09/2019, împreună cu foştii mei colegi, am sărbătorit 50 de ani de la absolvirea Facultăţii de către promoţia noastră. 

Cu această ocazie, a fost editat un volum, intitulat « AUTOMATICA ‘69 », care reaminteşte istoria, realizările, numele profesorilor şi ale elevilor generaţiei noastre, care au participat la această aventură, de la începuturile ei până azi. 

Printre savanţii eminenţi menţionaţi, care s-au distins în această branşă, se află şi Alexandru Timotin. El apare ca făcând parte « …dintr-o generaţie de aur a electrotehnicii româneşti, generaţie care s-a format sub îndrumarea unor savanţi de renume, precum… Al. Timotin,… Remus Răduleţ, …». 

In volumul « Les CAZABAN  Une chronique de famille », se poate citi în capitolul referitor la Alexandru Timotin:

« Professeur universitaire à l’Ecole Polytechnique de Bucarest, collaborateur du professeur Remus Răduleţ pour la rédaction du Lexique technique roumain, publié en 18 volumes… ».* 

Remus Răduleţ (1904 – 1985) a fost « profesor de teoria electromagnetismului şi…creatorul şcolii româneşti de Bazele electrotehnicii. » Volumul său intitulat « Bazele electrotehnicii » a fost « cartea noastră de căpătâi », în anii II şi III, pentru asimilarea acestei materii. 

Poate că, dacă aş fi perseverat în acest domeniu, l-aş fi putut întâlni pe Alexandru Timotin. Insă, părăsind ţara, drumurile mele au luat o altă direcţie.

                                      Adrian Irvin ROZEI
                                    Boulogne, octombrie 2019

 *Note biografice « Alexandru Timotin » în volumele :

  •  « Les CAZABAN   Une chronique de famille »  2007
  •  « CAZABANII  O cronicà de familie »  2004

                               Adrian Irvin ROZEI
Boulogne, aprilie 2020

Omul anului 2019

Acest text a fost scris cu ocazia « Zilelor Culturii şi Limbii Române în Israel, când mi-a fost decernată « DIPLOMA de EXCELENŢĂ – Omul Anului 2019 », cu menţiunea « ca semn de preţuire deosebită pentru activităţi şi acţiuni benefice în viaţa social-culturală şi în direcţia dezvoltării legăturilor şi prieteniei francezo-româno-israeliene ».

Pe 25/01/2020, binecunoscutul jurnalist român Sorin Roşca Stănescu a postat următorul comentariu, care clarifică în detaliu contextul acestui eveniment :

« Mulțumesc, Israel!

Mulțumesc că m-ai onorat cu medalia guvernamentală numismatică „Ierusalimul etern”. Mulțumesc că m-ai declarat ziaristul anului 2019, oferindu-mi o diplomă de excelență. Mulțumesc că mi-ai permis să mă adresez unor invitați de marcă, gazde și oaspeți, care s-au reunit la Tel Aviv, în centrul cultural „Beit Hasofer”, pentru a sărbători Ziua României, limba și cultura română și pentru a comemora Holocaustul în ziua eliberării lagărului de exterminare Auschwitz.

Evenimentul a fost organizat de Centrul Cultural Israeliano-român din Tel Aviv, al cărui președinte este cunoscutul scriitor, istoric și jurnalist Teșu Solomovici. Un om-bibliotecă, care până la vârsta pe care o are acum, de 86 de ani, este autorul a sute de cărți și studii de specialitate și a mii de articole publicate în presa română și israeliană. Un om-bilbliotecă, un om monument.

Pentru reușita acestui eveniment, la care au fost prezente și onorate cu diplome de excelență zeci de personalități din România și din Israel, scriitori, jurnaliști, reprezentanți ai unor ONG-uri, oameni de știință și activiști ai axei strategice și de inimă România-Israel, și-au adus aportul Ambasada României din Israel, ICR Tel Aviv, Academia Română, Organizația Israelienilor Originari din România și asociațiile de prietenie româno-israeliene. Au fost prezenți penru a sărbători momentul numeroși artiști de mare valoare din România și din Israel, iar celebrul actor Horațiu Mălăiele  a susținut un recital extraordinar.

La Ierusalim, Holocaustul a fost comemorat de zeci de șefi de state și reprezentenți ai Caselor Regale din lumea întreagă, iar România a fost prezentă prin președintele Klaus Iohannis și delegația care l-a însoțit. 

În paralel, la Tel Aviv a avut loc o suită de manifestări, la care au participat un mare număr de români. Organizatorii, în frunte cu Teșu Solomovici au avut inspirația de a iniția cu acest prilej un amplu pelerinaj în cele mai importante locuri sfinte ale creștinătății. Acest pelerinaj se încheie astăzi printr-o vizită la Sfântul Mormânt de la Ierusalim. »

 

Programul iniţial al evenimentului a fost acesta: 

SIMPOZION INTERNAȚIONAL

« Cartea : punte între popoare, religii, civilizaţii »

Tel Aviv, 22/01 – 26/01/2020 Continue reading

Evocare Puiu Cazaban

Bucureşti, 05/06/2019

Acest text a fost publicat în revista « 3R », nr. 16 – 21 septembrie 2019, editată de Asociaţia « Memorie şi speranţă » din Bucureşti.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bună seara ! 

Dacă îmi permit să vă spun azi câteva cuvinte despre Puiu, este şi pentru că sunt unul dintre cei, încă în viaţă, care l-au cunoscut, în timp, cel mai îndelung. 

Mai întâi, ţin să precizez un detaliu ce mi se pare foarte important !

Am auzit aici vorbindu-se despre « Jean Cazaban ». Nu ştiu şi nu vreau să ştiu, cine este acest « Jian » ! Trebuie să vă spun că, în anii ’50, când l-am cunoscut pe Puiu, vărul său, Costin Cazaban, fredona un cântec, care spunea : 

« Jianette era spălătoreasă

Şi Jian, frizerul, o iubea !

Jianette muri tibirculoasă

Şi Jian azi plânge după ea! 

Se poate spune orice despre Puiu, numai că avea profilul lui “Jian frizerul din Gramont”, nu! Pentru că, rareori, mi-a fost dat să întâlnesc o persoană mai fină şi mai distinsă decât Puiu. 

Deci, îmi veţi permite să-l numesc « Puiu », « Jean François », chiar şi « Ion », numai « Jian », nu ! 

Pe Puiu, l-am cunoscut în anii ’50, când eram copil, în casa familiei Jules Cazaban, unchiul său.

Puiu, care avea vreo 10 ani mai mult decât noi, Costin şi cu mine, trecea în mod regulat, cam de 2 sau 3 ori pe săptămână, pe la blocul Wilson, unde locuiau Jules şi familia lui. Venea, mi se pare, ca să discute cu Jules despre subiecte legate de lumea teatrului românesc sau internaţional din acea vreme. Continue reading

Pentru Cazabani…şi asimilaţi!

Acest text a fost publicat în revista « 3R », nr. 16 – 21 septembrie 2019, editată de Asociaţia « Memorie şi speranţă » din Bucureşti.

 

 

 

 

 

 

 

 

De vreo 20 ani, am luat un obicei, când mă aflu în România : cumpăr în fiecare dimineaţă ziarele zilei şi le citesc în timpul micului dejun pe care-l iau în părculeţul din faţa hotelului meu !

Aud deja un comentariu puţin cam uimit : « Cum ai vremea să citeşti toate ziarele în timpul micului dejun ? »

E simplu ! Mai întâi, ziarele care merită a fi citite la Bucureşti sunt… din ce în ce mai puţine. Mai apoi, un ziar obişnuit, acolo, poate fi citit în numai… 10 minute ! De fapt, chiar şi la Paris, timp de vreo 20 ani, citeam zilnic două ziare (« Le Figaro », dimineaţa, şi « Le Monde », seara !) fiecare în numai 18 minute. De ce tocmai 18 ? Tot atât de simplu : era durata transportului în tramvai, de la casa mea la birou şi viceversa !

E drept că, dacă găseam un articol foarte interesant… rupeam foaia şi îl citeam, liniştit, seara, acasă.  Continue reading

AI ALFI ? AMALFI !…CON « IL GRANDE MIMMO »

Prima parte a acestui text a fost publicată în revista «Siamo di nuovo insieme » nr. 87 – 88, datată aprilie – iunie 2019, editată de Asociaţia Italienilor din România. 

 

FILE DE JURNAL (AMALFITANE)

 

Era pe la începutul anilor ’60, în casa renumitului actor Jules Cazaban. In rarele seri când nu juca, cam pe la apusul soarelui, Jules se îndrepta spre o vitrină din salon din care scotea niște pahare burtoase de ceramică neagră cu dungi galbene, după care se întorcea către cei prezenți, și mai întotdeauna erau în casă câteva persoane, de cele mai multe ori artiști sau oameni din lumea teatrului, și îi întreba : « Ai alfi ? » Noi, adică Costin, fiul lui, și cu mine, bine dresați, răspundeam în cor : « Amalfi ! »

Atunci începea prepararea unei băuturi, compusă dintr-un amestec de țuică și vermut alb, în proporții pe care numai el le știa. Așa că dulceața vermutului ușura tăria în alcool a țuicii și dădea o băutură lesne de consumat, dar cu o aparență înșelătoare, care-ți sucea repede mințile. Și toți cei prezenți o apreciau și repetau : « Ai alfi ? Amalfi ! », de câte ori doreau să mai fie serviți.

In anii următori, după ce Jules ne-a părăsit, Costin a reluat procedeul și formula, rămasă un « sésame » : « Ai alfi ? Amalfi ! »

Mărturisesc că nu mi-am pus niciodată întrebarea dacă « Amalfi » era chiar numele unei băuturi italiene sau numai o invenție a lui Jules, ori un pretext pentru un joc de cuvinte, după cum el avea obiceiul să facă deseori.

Continue reading

La despărţirea de Ilinca…

File de jurnal

Paris, 3/05/2019

 

Ieri, când am aflat despre plecarea Ilincăi dintre noi, am avut sentimentul pierderii unui prieten apropiat ! 

Cu toate că n-am întâlnit-o decât doar de două sau trei ori în aproape 60 ani ! Cum se face asta ?

Simplu ! Insă, ca să explic ce s-a întâmplat, trebuie să fac un lung salt în trecut. 

La sfârşitul anilor ’50, tatăl meu, care studiase şi locuise în Franţa antebelică timp de 5 ani, se lupta să mă convingă că trebuie să învăţ limba franceză.

In teorie, nimic mai simplu ! El putea, foarte bine, să mă ghideze prin arcanele limbii lui Molière. Numai că eu eram prea leneş şi nu doream să-mi bat capu’ cu acest efort.

Ce n-a încercat el !  Să  mă momească cu tot felul de promisiuni, să mă trimită să iau lecţii cu o mătuşă, să-mi pună sub nas tot felul de texte sau reviste (atât de greu de obţinut pe atunci !) în limba franceză… Continue reading

Al Caffè con Totò !

Acest text a fost publicat în revista « Siamo di nuovo insieme », editată de « Asociaţia Italienilor din România » RO.AS.IT., no. 85 -86 datat ianuarie-martie 2019.

File de jurnal
Napoli, 24/11/2018

  

Dacă aş întreba în jurul meu cine a fost « Antonio Griffo Focas Flavio Angelo Ducas Comneno Porfirogenito Gagliardi De Curtis di Bisanzio » sunt sigur că interlocutorii mei m-ar privi lung şi s-ar întreba dacă nu m-a pocnit vreo dambla ! Iar admiratorii teatrului şi filmului italian, din prima jumătate a secolului XX, ar fi şi mai uimiţi. Mai ales…  dacă sunt napolitani ! 

Ne amintim cu toţii de un personaj remarcabil al scenei italiene a acelor vremuri : actorul Totò. Insă rari sunt cei ce cunosc adevăratul său nume, care era cel mai sus menţionat. E drept că Totò şi-a început existenţa, pe 15 februarie 1998, la Napoli, cu numele de Antonio Clemente. Nimic mai banal ! 

Însă, fiind fiul ilegitim al marchizului Giuseppe De Curtis – şi al Annei Clemente -, odată ce tatăl său s-a căsătorit, la începutul anilor ’20, cu mama lui şi şi-a recunoscut fiul, Totò a luat numele de familie al părintelui său. 

Câţiva ani mai târziu, în 1933, Antonio De Curtis este adoptat de marchizul Francesco Maria Gagliardi Focas, şi iată că astfel, un « bambino » nevoiaş din Napoli, devine : Antonio Griffo Focas Flavio Angelo Ducas Comneno Porfirogenito Gagliardi De Curtis di Bisanzio, principe, comte palatin, duc de Macédoine, exarque de Ravenne, chevalier du Saint-Empire. Nimica toată ! Continue reading

Un siciliano a Bucarest

Questo testo è stato pubblicato, in  lingua romena, sulla rivista “Siamo di nuovo insieme” nel numero 81 – 82, di luglio-ottobre 2018 

Bucarest, 02/06/2018

Negli ultimi anni, ogni volta che arrivo a Bucarest, soggiorno nel quartiere in cui sono cresciuto.

Lì, ho scoperto un albergo aperto di recente, all’interno di un edificio costruito nel 1900, nello stile dell’epoca. L’albergo, gestito da alcuni italiani, ha anche un ristorante con menù specifico latino. Così, succede che buona parte della clientela provenga dal paese di Dante.

Nel mese di maggio di quest’anno, nella hall dell’albergo, ho notato un personaggio pittoresco: di bassa statura, muscoloso, abbronzato, tutto il tempo in giro in canottiera, con i capelli bianchi e gli occhiali da sole. Piuttosto agitato, cercava di spiegarsi in italiano con l’addetta alla reception dell’albergo, che non capiva sempre cosa l’uomo volesse. Sono intervenuto per aiutarlo e ho scoperto che… voleva comprare una chitarra!

Gli ho spiegato come raggiungere un negozio specializzato in articoli del genere e poi… sono andato per la mia strada.

Il giorno dopo, l’italiano era di nuovo alla reception dell’albergo. Poiché avevo del tempo libero, gli ho chiesto se avesse risolto il problema. Così ho conosciuto Eligio!

Lui aveva comprato davvero una chitarra ma ora aveva bisogno di altri accessori musicali. Piuttosto stupito nello scoprire le sue preoccupazioni, ho iniziato a fargli… qualche domanda supplementare! Così, ho scoperto che Eligio Faldini è un “cantautore” siciliano, che accompagna i suoi testi con la chitarra e che vive non lontano da Palermo, in una piccola città chiamata Marineo. Continue reading