Amintiri cu Costin Cazaban

Textul prezentării fàcute pe 28/10/2017 la Palatul Cantacuzino, cu ocazia serii de “evocare-concert” în amintirea lui Costin Cazaban. Pentru înregistrarea video a evenimentului clic aici.

In 1953, când am sosit la şcoala Clemenţa în clasa I, am făcut cunoştinţă cu Costin Cazaban.

Foarte repede, printre toţi noii mei colegi, l-am ales ca “cel mai bun prieten”. Cred că alegerea a fost reciprocă, pentru că el m-a invitat imediat în familia lui. Vorbind despre familie, atunci am aflat că avem şi legături familiale, mama lui Costin făcând parte din marea familie a “Sanielevicilor”, cei care au dat României nenumăraţi artişti, scriitori, oameni de ştiinţă…ba chiar şi patru academicieni!

La Costin în casă, mulţumită prezenţei tatălui său, Jules Cazaban, a cărui amintire am avut ocazia s-o evoc în cadrul acestor reuniuni, domnea o ambianţă culturală rară în acea vreme. Ba chiar şi o deschidere internaţională neobişnuită, datorită turneelor în străinătate sau congreselor la care participa Jules, dar şi pentru că mama lui Costin, Irina Nădejde, ştia să atragă şi să primească în casa lor toată lumea artistică a epocii.

După puţină vreme, a venit timpul celor “Trei muşchetari”. Eram, ca în romanul lui Alexandre Dumas, 4 colegi de clasă, care visam la eroii francezi ai epocii regelui Ludovic al XIII-lea.

Dacă pentru rolurile lui Athos şi Aramis doi dintre colegii noştri erau desemnaţi cu uşurinţă de fizicul lor, era mai complicat cu Porthos şi D’Artagnan. Având în vedere corpulenţa lui Costin, mie mi se părea că rolul lui Porthos îi revenea în mod automat. Nu asta era şi părerea lui !

De aceea, am discutat îndelung, amândoi dorind să-l întruchipăm pe D’Artagnan ! Din fericire, au apărut alte preocupări, care au lăsat deoparte această dispută copilărească. Continue reading

Trei surori şi unchiul Vania… la Paris

« Teatrul academic naţional Vahtangov » este una dintre scenele cele mai prestigioase din Moscova şi este situat azi în faimoasa stradă Arbat, la no. 26.

Fondat în 1913 şi funcţionând după principiile celebrului regizor Stanislavski, el a luat fiinţă, în mod oficial, în 1921, debutând cu o piesă pusă în scenă chiar de Evghenii Vahtangov. Libertatea de spirit care a domnit dintotdeauna în acest locaş artistic, l-au făcut să sufere mult în perioada stalinistă, ba chiar şi în epoca gorbaceviană. Totuşi, « Teatrul Vahtangov » a supravieţuit şi astăzi este una din scenele far ale activităţii culturale din Rusia.

La începutul anilor ’60, « Teatrul Vahtangov » a întreprins un turneu în România.

Imi amintesc că, pe atunci, Jules Cazaban povestea următoarea anecdotă : Continue reading

De unde sare iepurele!

In 1981, m-a sunat la telefon din Paris un corespondent neaşteptat !

Era vorba de Sorin Popa, fiul scriitorului Victor Ion Popa, pe care-l cunoscusem cu vreo douăzeci de ani mai devreme, în casa lui Jules Cazaban.

In 1964, Sorin Popa tocmai ieşise din puşcărie, după vreo 16 ani de temniţă grea. Neştiind unde să se ducă, neavând niciun fel de familie, Sorin căzuse ca din pom în casa celui care fusese un mare prieten al tatălui său.

Numai că, ceeace Sorin nu avea de unde să ştie, este că Jules Cazaban decedase cu un an mai înainte ! Totuşi, Irina, soţia lui Jules, l-a ajutat din primul moment. Sorin fusese condamnat la muncă silnică pe viaţă pentru că, împreună cu câţiva prieteni din Ploieşti, se reuneau şi « formaseră un guvern de opoziţie anticomunist » ! Adevăr sau înscenare comunistă ? Chi lo sa ?

Fapt cert este că Sorin a fost dintotdeauna « une tête brulée », deşi şi-a început viaţa sub excelente auspicii, fiind fiul nu numai al unui scriitor de talent, dar şi un favorit al regelui Carol II, profesor de română şi director al « Clasei Palatine », unde Marele Voievod de Alba Iulia şi-a început studiile. Aşa se face că Sorin a fost coleg de clasă cu cel care urma să devină regele Mihai I. Cel puţin, aşa mi-a povestit el ! Fiind vorba de un personaj atât de fantasc precum Sorin Popa, nu voi şti niciodată care dintre afirmaţiile sale erau adevăruri şi care erau simple afabulaţii. 

Mai pe urmă, Sorin s-a înrolat în armată şi a luptat, se pare cu multă vitejie, pe frontul antisovietic, ajungând chiar până la Stalingrad.  Continue reading

AUDIO Înregistrarea emisiunii Radio România Internațional și a conferinței publice despre Jules Cazaban

Radio România Internațional – Emisiune despre familia Cazaban (iunie 2017).

Invitat: Adrian Rozei. Realizator: Răzvan Emilescu 

Înregistrare video din Sala Media a Teatrului Naţional din Bucureşti, unde a avut loc pe 15/05/2017 seara omagială « Evocare/portret Jules Cazaban » organizată de asociaţia « Memorie şi speranţă ».

Jules Cazaban: omul din spatele măştii actorului*

Bonsoir!

Acum o oră, intrând în această sală, mi-a venit în minte o anecdotă pe care Jules Cazaban o povestea acum vreo 60 ani:

Se pare că rabinul dintr-un mic orăşel din nordul Moldovei, să spunem Fălticeni, a fost invitat la un mare congres internaţional.

Când a ajuns acolo, însoţit de învăţăceii lui, şi-a aşteptat rândul şi, când a fost invitat, s-a urcat pe scenă şi a aruncat o privire circulară asupra auditoriului. A urmat un lung moment de tăcere, după care, ridicând braţele în aer, a strigat :

-Ma mère!

Invăţăceii au tresărit şi au început să şoptească:

-Va vorbi franţuzeşte !

Şi rabinul, dinou :

-Ma mère !

Invăţăceii : « Are un mesaj universal pe care vrea să ni-l transmită ! O imploră pe mama lui ! »

Şi rabinul a reluat :

-Mamer să vă văd atât de mulţi!

*   *   *

Dar, mai întâi să mă prezint şi să vă spun cum se face că mă aflu în această seară pe scena Naţionalului bucureştean.

Mă numesc Adrian Irvin Rozei, sunt născut în România, la Bucureşti, unde am trăit primii 20 ani din viaţă. După ce am studiat la Institutul Politehnic Bucureşti, am părăsit România în 1967 şi mi-am terminat studiile în Franţa, la Ecole des Mines din St. Etienne.

Sunt deci, la bază, inginer şi numai de vreo 15 ani am început o activitate de jurnalist internaţional.

Nu am deci experienţa scenei precum brilianţii vorbitori care m-au precedat. Dacă, uneori, nu voi găsi cuvântul exact ce exprimă sentimentele mele faţă de amitirea lui Jules, vă rog să mă scuzaţi. Sper însă că voi putea transmite, în ciuda emoţiei care mă cuprinde, autenticitatea amintirilor care mă leagă de memoria lui !  Continue reading

That’s entertainement ! 

Feuilles de journal

Boulogne, 25/04/2017

 

Au milieu des années ’70, j’étais responsable des ventes de différentes matières plastiques, fabriquées dans le groupe ELF, pour le nord de l’Europe. 

A ce titre, j’allais quatre ou cinq fois par an à Dublin, en Irlande. Au lieu de choisir un Sheraton ou Hilton récemment construits, moi j’avais décidé d’habiter à l’hôtel « Shelbourne ». 

Cet hôtel a été fondé en 1824 et se trouve juste en face du St. Stephens’s Green, le plus grand square paysagé d’Europe. Son nom rappelle celui de William Petty, le second duc de Shelbourne. 

L’hôtel a connu, pendant les deux siècles de son existence, d’innombrables moments historiques. Entre autre, en 1922 la constitution irlandaise a été rédigée dans la chambre 112, aujourd’hui appelée « The Constitution Room ». 

A l’époque, le « Shelbourne » avait conservé son élégance d’antan, mais faisait un petit peu… démodé. 

Un jour, ayant oublié mon rasoir à la maison, j’ai appelé la réception, demandant s’ils ne pouvaient pas m’en trouver un.  « Certainly, Sir ! »  Et quelques minutes plus tard, un groom frappait à ma porte et me présentait, sur un plateau d’argent, un…coupe-chou !  Continue reading

Te-am șters din cartea de imobil !*

File de jurnal

Havana, 11/12/2016

 

In precedentele mele vizite la Havana, între 1981 și 2005, am locuit în câteva din cele mai reputate hoteluri din capitala Cubei. De cele mai multe ori, nici nu le puteam alege, pentru că, venit să negociez contracte cu autoritățile locale, ele decideau unde trebuia să locuiesc, în funcție de importanța contractului.

Insă acum, sosit pe cont propriu, am ales un mic hotel « de charme », în orașul vechi, la câțiva pași de celebrul « Malecon », faleza ce traversează Havana de la golful istoric, unde a fost întemeiată capitala Cubei, până la cel mai modern și elegant cartier, « Miramar ». 

O fotografie neașteptată pe peretele camerei din hotelul meu

Din primul moment, am plecat în « cercetare », la întâmplare, în cartierul în care mă aflu, chiar lângă malul mării. Hotelul meu se găsește într-un edificiu istoric cu o vechime de mai bine de o sută de ani, superb restaurat. De fapt, este vorba de două case, aparținând aceluiași proprietar, care locuiește, de altfel, la ultimul etaj, și care a amenajat tot felul de scări interioare din lemn tropical, care dau acces la camere transformate în mini-apartamente, profitând de suprafața lor importantă de altă dată.

Insă, odată ieșit din hotel, am fost uimit de aspectul caselor ce-l înconjurau. Continue reading

C’è una storia in ogni angolo di Roma!*

File de jurnal

Roma, 18/10/2016

 

In luna iunie a acestui an, mă găseam la București drept în timpul Târgului de carte « Bookfest 2016 ». Mi-am spus atunci că este o excelentă ocazie pentru a-l întâlni  pe maestrul Ion Dichiseanu, care scosese de curând un volum intitulat  « Am fost rivalul regelui ». Această carte narează mai ales o poveste de dragoste puțin imaginabilă între autorul ei și vedeta internațională spaniolă Sara Montiel.

sara-coperta-i-d-001_resize

Pe Sara Montiel, Sarita cum îi spun drăgăstos românii, am avut marea șansă de a o întâlni, mai mult sau mai puțin de aproape, de patru ori în timp de 40 ani.

Prima dată, am asistat la spectacolul ei transmis de televiziunea română de la Sala Palatului, în 1966. Am fost fascinat, ca și întregul public din România, de prezența ei scenică, de undele de căldură pe care le transmitea publicului, de ușurința cu care intra în pielea personajelor pe care le interpreta, de varietatea lor, marcată chiar și în cele 2 sau 3 minute ale unei melodii. Mult mai târziu, am remarcat dicțiunea ei perfectă în limba spaniolă, unde poți înțelege fiecare silabă. A fost, și este încă, pentru mine un inegalat profesor, ale cărui lecții le ascult cu admirație, chiar dacă, din cauza experiențelor personale, prefer spaniola vorbită în America Latină.

Am revăzut-o la Paris, în 1982 ! Continue reading

« Quero de novo cantar »*

Je suis tombé sur le café « lusoFolie’s » tout à fait par hasard.

Je marchais au long du viaduc de La Bastille vers 7 h du soir, regardant avec intérêt les boutiques des artisans installées sous les arches de l’ancien chemin de fer. Tous les  ateliers étaient fermés à cette heure. Et tout d’un coup j’ai entendu quelques accords de fado sortant d’une de ces voutes, la seule éclairée. A travers la vitre, j’ai remarqué une petite formation, une contrebasse, une guitare, un saxophone ténor et deux tambourins, qui jouait devant un public d’une vingtaine de personnes.

Le fado a été une de mes passions musicales au début des années ’70. J’écoutais alors, quasiment en boucle, les chansons d’Amalia Rodriguez, en essayant de comprendre les paroles. Ce qui aurait du être plus que facile – puisque le portugais est une langue latine !  – s’est avéré un casse-tête ! J’ai appris par cœur le texte de quelques chansons, sans comprendre un traître mot  de leur signification.

Mais, quelques dix ans plus tard, ceci m’a bien rendu service quand, dans un vol Lisbonne-Salvador de Bahia, je me suis retrouvé à côté de l’idole de la musique portugaise. Heureusement, Amalia Rodriguez parlait couramment le français et ainsi on a pu discuter quelques instants.  A l’arrivée à Salvador de Bahia, j’ai découvert que nous habitions dans le même hôtel et le lendemain j’ai eu la chance d’assister à son concert.

Entretemps, à partir de 1975, j’avais commencé à voyager deux fois par an en Amérique Latine. Et la première escale était souvent  Rio de Janeiro.

J’ai découvert ainsi que le portugais brésilien est beaucoup plus facile à comprendre que le portugais parlé au Portugal. Continue reading