That’s entertainement ! 

Feuilles de journal

Boulogne, 25/04/2017

 

Au milieu des années ’70, j’étais responsable des ventes de différentes matières plastiques, fabriquées dans le groupe ELF, pour le nord de l’Europe. 

A ce titre, j’allais quatre ou cinq fois par an à Dublin, en Irlande. Au lieu de choisir un Sheraton ou Hilton récemment construits, moi j’avais décidé d’habiter à l’hôtel « Shelbourne ». 

Cet hôtel a été fondé en 1824 et se trouve juste en face du St. Stephens’s Green, le plus grand square paysagé d’Europe. Son nom rappelle celui de William Petty, le second duc de Shelbourne. 

L’hôtel a connu, pendant les deux siècles de son existence, d’innombrables moments historiques. Entre autre, en 1922 la constitution irlandaise a été rédigée dans la chambre 112, aujourd’hui appelée « The Constitution Room ». 

A l’époque, le « Shelbourne » avait conservé son élégance d’antan, mais faisait un petit peu… démodé. 

Un jour, ayant oublié mon rasoir à la maison, j’ai appelé la réception, demandant s’ils ne pouvaient pas m’en trouver un.  « Certainly, Sir ! »  Et quelques minutes plus tard, un groom frappait à ma porte et me présentait, sur un plateau d’argent, un…coupe-chou !  Continue reading

Te-am șters din cartea de imobil !*

File de jurnal

Havana, 11/12/2016

 

In precedentele mele vizite la Havana, între 1981 și 2005, am locuit în câteva din cele mai reputate hoteluri din capitala Cubei. De cele mai multe ori, nici nu le puteam alege, pentru că, venit să negociez contracte cu autoritățile locale, ele decideau unde trebuia să locuiesc, în funcție de importanța contractului.

Insă acum, sosit pe cont propriu, am ales un mic hotel « de charme », în orașul vechi, la câțiva pași de celebrul « Malecon », faleza ce traversează Havana de la golful istoric, unde a fost întemeiată capitala Cubei, până la cel mai modern și elegant cartier, « Miramar ». 

O fotografie neașteptată pe peretele camerei din hotelul meu

Din primul moment, am plecat în « cercetare », la întâmplare, în cartierul în care mă aflu, chiar lângă malul mării. Hotelul meu se găsește într-un edificiu istoric cu o vechime de mai bine de o sută de ani, superb restaurat. De fapt, este vorba de două case, aparținând aceluiași proprietar, care locuiește, de altfel, la ultimul etaj, și care a amenajat tot felul de scări interioare din lemn tropical, care dau acces la camere transformate în mini-apartamente, profitând de suprafața lor importantă de altă dată.

Insă, odată ieșit din hotel, am fost uimit de aspectul caselor ce-l înconjurau. Continue reading

C’è una storia in ogni angolo di Roma!*

File de jurnal

Roma, 18/10/2016

 

In luna iunie a acestui an, mă găseam la București drept în timpul Târgului de carte « Bookfest 2016 ». Mi-am spus atunci că este o excelentă ocazie pentru a-l întâlni  pe maestrul Ion Dichiseanu, care scosese de curând un volum intitulat  « Am fost rivalul regelui ». Această carte narează mai ales o poveste de dragoste puțin imaginabilă între autorul ei și vedeta internațională spaniolă Sara Montiel.

sara-coperta-i-d-001_resize

Pe Sara Montiel, Sarita cum îi spun drăgăstos românii, am avut marea șansă de a o întâlni, mai mult sau mai puțin de aproape, de patru ori în timp de 40 ani.

Prima dată, am asistat la spectacolul ei transmis de televiziunea română de la Sala Palatului, în 1966. Am fost fascinat, ca și întregul public din România, de prezența ei scenică, de undele de căldură pe care le transmitea publicului, de ușurința cu care intra în pielea personajelor pe care le interpreta, de varietatea lor, marcată chiar și în cele 2 sau 3 minute ale unei melodii. Mult mai târziu, am remarcat dicțiunea ei perfectă în limba spaniolă, unde poți înțelege fiecare silabă. A fost, și este încă, pentru mine un inegalat profesor, ale cărui lecții le ascult cu admirație, chiar dacă, din cauza experiențelor personale, prefer spaniola vorbită în America Latină.

Am revăzut-o la Paris, în 1982 ! Continue reading

« Quero de novo cantar »*

Je suis tombé sur le café « lusoFolie’s » tout à fait par hasard.

Je marchais au long du viaduc de La Bastille vers 7 h du soir, regardant avec intérêt les boutiques des artisans installées sous les arches de l’ancien chemin de fer. Tous les  ateliers étaient fermés à cette heure. Et tout d’un coup j’ai entendu quelques accords de fado sortant d’une de ces voutes, la seule éclairée. A travers la vitre, j’ai remarqué une petite formation, une contrebasse, une guitare, un saxophone ténor et deux tambourins, qui jouait devant un public d’une vingtaine de personnes.

Le fado a été une de mes passions musicales au début des années ’70. J’écoutais alors, quasiment en boucle, les chansons d’Amalia Rodriguez, en essayant de comprendre les paroles. Ce qui aurait du être plus que facile – puisque le portugais est une langue latine !  – s’est avéré un casse-tête ! J’ai appris par cœur le texte de quelques chansons, sans comprendre un traître mot  de leur signification.

Mais, quelques dix ans plus tard, ceci m’a bien rendu service quand, dans un vol Lisbonne-Salvador de Bahia, je me suis retrouvé à côté de l’idole de la musique portugaise. Heureusement, Amalia Rodriguez parlait couramment le français et ainsi on a pu discuter quelques instants.  A l’arrivée à Salvador de Bahia, j’ai découvert que nous habitions dans le même hôtel et le lendemain j’ai eu la chance d’assister à son concert.

Entretemps, à partir de 1975, j’avais commencé à voyager deux fois par an en Amérique Latine. Et la première escale était souvent  Rio de Janeiro.

J’ai découvert ainsi que le portugais brésilien est beaucoup plus facile à comprendre que le portugais parlé au Portugal. Continue reading

Rugby la “Passages”

Boulogne, 1 decembrie 2015

« Les Passages » este un centru comercial aflat în inima orașului Boulogne-Billancourt, unde locuiesc de aproape 50 ani. Aici poți găsi, în afara câtorva restaurante sau patiserii, tot felul de magazine, ce vând de toate, haine, încălțăminte, cărți, filme, electrodomestice, alături de vreo șase săli de cinema… Așa se face că merg acolo, cu sau fără vreo treabă precisă, cam în fiecare săptămână.

Insă ieri am descoperit, chiar în mijlocul curții interioare, un nou stand, foarte original. Inconjurate de o decorație « à l’ancienne », care amintește momentele de glorie ale sportului cu balonul oval de la începutul secolului XX, câteva tarabe expun cămăși, tricouri, accesorii textile ce pot servi tot atât de bine pe un teren de sport, ca și în viața de toate zilele. Marca « Sports d’époque », prezentă în Franța și în Marea Britanie, fabrică, după metodele tradiționale, această îmbrăcăminte pe gustul sportivilor nostalgici.

Decorația standului nu putea, astfel, decât să-mi facă plăcere !

Acolo am descoperit că la Jocurile Olimpice din Franța, în 1924, la disciplina « Rugby » au participat trei echipe naționale: cea a Franței, a Statelor Unite și… a României.

România a pierdut cele două partide, iar Statele Unite, cu o echipă foarte atletică, au câștigat în finală cu 17 la 3. Continue reading

Surpriză muzicală la Roquebrun

File de jurnal

Roquebrun, 8/08/2015

Astăzi, ne-am dus la Roquebrun, sătuleţul din apropiere despre care am avut ocazia să vorbesc de câteva ori în acest an. Este unul din locurile noastre preferate, cu un climat mediteranean excepţional, unde mimoza înfloreşte în luna februarie. Noi mergem acolo cam în fiecare lună. E drept că în iulie şi august e mai puţin plăcut, pentru că năvălesc turiştii şi e înghesuială, acolo unde în ianuarie sau noiembrie suntem…între noi !

La ora prânzului, ne-am îndreptat spre restaurantul nostru preferat, unde suntem cunoscuţi…ca lupul alb ! Deşi nu făcusem nicio rezervare şi restaurantul era plin, patronul s-a descurcat şi ne-a găsit o masă pe terasă, la umbră şi ferită de gălăgia unui mic grup care sărbătorea…nu ştiu ce, pe aceeaşi terasă !

Roquebrun St Hubert 1 001_resize Continue reading

După 50 ani…

Unul dintre motivele principale ale vizitei mele la Bucuresti din luna mai a fost sarbatorirea celor 50 ani dela bacalaureat.

Cum am fost elev in doua scoli (V-VII la “Spiru Haret” si VIII-XI la “Sadoveanu”), am avut ocazia sa particip la doua intalniri. Am fost, de altfel, impresionat, trecand prin Bucuresti, sa remarc grupuri-grupuri de persoane mai tinere sau mai in varsta, care ieseau din scoli, facultati… dupa sarbatoriri de 10, 20,30…ani dela absolvire.

Daca la “Sadoveanu” reuniunea a fost cert emotionanta (au participat cca. 45 persoane), la “Spiru” a fost de-a dreptul de neuitat!

Pregatirea a inceput inca de pe 15/02 si s-a derulat pe trei continente. Pentru ca, in afara fostilor colegi, inca in Romania, am incercat sa-i regasim pe cei dispersati…in lumea mare! N-a fost simplu! Mai ales cu colegele noastre, care, maritate fiind, si-au schimbat, uneori de doua sau trei ori numele, sau cu cei care le-au adaptat, in functie de consonantele obisnuite tarilor unde traiesc azi.

Continue reading

În săbii să ne tăiem, sau în ciorapi să ne mirosim…

Paris, Vineri, 12 iulie 2002

Când s’a prezentat, acum 15 luni, la auditia pentru un rol în spectacolul « Duel », nimic nu’l predispunea, în principiu, pe Paul Staicu pentru o carieră de umorist.

duel afis

Afisul unuia dintre spectacole la Paris

Născut la Bucuresti, într’o familie de muzicieni – bunicul său a fost renumitul dirijor de cor, Dumitru C. Botez, iar tatăl lui, cornist si întemeietor al orchestrei simfonice din Constanta, este stabilit si dirijează în prezent în estul Frantei, la Montbelliard – Paul Cristian Staicu a început să studieze pianul la vârsta de 4 ani.

A urmat, în continuare, un drum didactic traditional: scoala de muzică si Conservatorul din Bucuresti, unde a avut ocazia să studieze compozitia cu profesori reputati, precum St. Niculescu, Miriam Marbé si Tiberiu Olah. După cum spune el însusi: « am petrecut vreo 25 ani prin scoli de muzică si conservatoare ».

In acelasi timp si încă din copilărie, Paul Staicu a dezvoltat o pasiune pentru muzica de jazz.

În 1989, ajuns cu mari dificultăti la Paris, Paul Staicu îsi continuă studiile la Conservatorul « National Superieur de Musique », absolvind cu premiul I la compozitie si la jazz.

Continue reading

Dolce vita sub ochii Măștii de fier

Din mulţimea turiştilor care vin pe Coasta de Azur la Cannes, mare parte decid să-şi petreacă cel puţin o zi în insulele Lérins, ce se găsesc la numai câţiva kilometri de continent, în “Baie de Cannes”. Arhipelagul este format de fapt din numai două insule, Sainte Marguerite şi Saint Honorat, cea de-a doua aparţinând unei mânăstiri care continuă cultul instaurat de călugărul cu acelaşi nume încă din secolul IV. Aşa că ambianţa controlată astazi de călugării ordinului cistercian este mai degrabă sobră şi meditativă.

În schimb, în insula Sainte Marguerite, atmosfera este cu totul diferită, probabil şi din cauza istoriei acestui petec de pământ, care a fost cu mult mai animată de-a lungul timpurilor.

Încă din antichitate, un templu închinat eroului ligur Lero atrage marinarii, care fondează un port şi un oraş important, dacă judecăm după vestigiile descoperite de arheologi: case, mozaicuri, picturi murale, piese de ceramică din secolele 3 î. Hr. pană în anii 100 din era noastră.

Cei mai mulţi turişti sunt atraşi însă de misterul “Măştii de fier”, rămas neelucidat până astăzi. În castelul din insula Sainte Marguerite a fost închis timp de doi ani, începând din 1687, un personaj misterios, care, după cum îl descrie Voltaire, purta o mască a cărei bărbie era legată cu arcuri de oţel.

Deşi s-au făcut nenumărate ipoteze – mai bine de 60 de personaje au fost considerate ca posibili prizonieri – până în zilele noastre nici o soluţie nu pare definitivă şi în fiecare an se publică noi studii şi romane având ca protagonist această curioasă figură a istoriei.

După ce au vizitat închisoarea şi celula “Măştii de fier” şi eventual s-au plimbat prin aleele care traversează insula în lung şi-n lat, mirosul tare al pinilor şi eucalipţilor, care formează pădurea mediteraneană a locului, le trezeşte foamea turiştilor noştri, aşa că pleacă în căutarea unui restaurant.

Continue reading

Obiectiv: Beat!

Era în primăvara anului 1971, când am primit un telefon dela un fost coleg de şcoală, pe care nu-l mai văzusem de câteva luni. După politeţurile de rigoare, el m-a întrebat dacă nu vreau să merg la Londra pentru câteva zile. „De ce nu?” i-am răspuns. „Bine, atunci fi gata cu valiza în faţa casei, luni la ora nouă dimineaţa!”

Zis şi făcut! Luni dimineaţă, la ora anunţată, colegul meu a apărut într-o maşină condusă de prietena lui. Aceasta, ceva mai în vârstă decât noi, era jurnalistă confirmată, lucrând în redacţia unei reviste medicale de reputaţie internaţională.

Am plecat la drum; după traversarea Canalului la Folkestone, spre marea mea uimire, Anne nu a luat drumul Londrei, ci a cotit la dreapta, de-a lungul ţărmului englez. Ne-am oprit într-un mic orăşel, numit Deal, cu case tipic englezeşti, lipite unele de altele şi crescute în înălţime pe 3 sau 4 etaje. În faţa uneia dintre ele, Anne a scos o cheie din buzunar şi ne-a poftit să intrăm.

Intrigat şi curios, am descoperit un interior tipic englezesc, o casă plină ca un ou, cu nenumărate obiecte de toate mărimile, dar, mai ales, cu fotografii superbe, atârnate pe pereţii tuturor încăperilor. După ce am inspectat locul, am remarcat, în spatele uşii de intrare, o foaie de hârtie pe care scria:

„Bine aţi venit! După ce intraţi în casă, puneţi în funcţiune electricitatea înclanşând întrerupătorul roşu, deschideţi gazul învârtind butonul albastru etc., etc.”

Instrucţiunile se încheiau cu recomandarea:

„Dacă vreţi să aveţi lapte pentru micul dejun de mâine dimineaţă, nu uitaţi să depuneţi seara sticlele de lângă uşă pe pridvorul din faţa casei!”

Şi chiar aşa am făcut!

Continue reading