Aux Champs-Élysées

Je m’baladais sur l’avenue le cœur ouvert à l’inconnu
J’avais envie de dire bonjour à n’importe qui…

Pe 30/12, “les Champs” se pregàteau de sàrbàtoare:

-la “Vuitton” vreo 50 persoane fàceau coadà pentru ultimele cumpàràturi
-“Cartier” era decorat cu pantera, exact ca la New York, dar în altà culoare
-“Fouquet’s” afișa meniul de Revelion
-Anne Hidalgo invita parizienii la sàrbàtoare

Numai Arcul de Triumf nu era luminat! Probabil cà doreau sà pàstreze secretul temei alese pentru 31/12.

Pe care toatà lumea o știa: “Paris 2024”!

Marile hoteluri erau în plinà agitație.

La Plaza, în mod straniu, a dispàrut culoarea fetiș (roșu), înlocuità cu alb!

Numai doi ursuleți-mascotà roșii au scàpat de la foc!

La Prince de Galles, nimic special: doar sfera aurie bine luminatà.

Ca de obicei, Georges V are decorația cea mai originalà.

Numai cà cerbii roșii au devenit aurii, iar familia de pinguini a fost exilatà în curte, la ràcoare.

De aceea, au devenit albaștri…de frig!

Voi reveni, sà vàd cum au rezistat!

Vino și vezi!

E drept că Bucureștiul, în luna Decembrie, nu e tot atât de luminat ca New York-ul !

Insă, nici n-ai de ce să te plângi. Mai ales dacă-ți amintești de cei « 25 de ani-lumină » !

Insă mulți dintre noi au ales « memoria scurtă ». Poate că o cafea fără « nechezol » le-ar împrospăta-o.

Iar alții, își dau cu părerea…fără să-i fi cunoscut !

 *   *   *

Desigur că la București, turist fiind, poți alege să locuiești la Marriott, la Hilton, la Sheraton…

Eu prefer un hotel mic, tradițional, dar cu o istorie, cu o decorație interioară și exterioară ce-mi amintește « Micul Paris » de acum un secol. N-am multe probleme pentru a-l găsi !

Nu crezi ? Vino și vezi !

                                                                Adrian Irvin ROZEI

                                                            București, decembrie 2016

If you see something, say something

In vagoanele din metroul new-yorkez poți citi un afiș care spune, în engleză sau spaniolă :

If you see something, say something.

Am decis deci să urmez sfaturile autorităților de poliție și…să spun ce am văzut !

Și, ca să fie mai clar, am hotărât să atașez imagini, care spun mai mult decât 1000 cuvinte. 

                                                    *   *   *

In România, pe vremea împușcatului, era  considerat ca o rușine să vezi o biserică la stradă.

Atunci, ori o dărâmau, ori îi construiau un bloc în față, care o ascundea.

La New York, în 2016, e o rușine să fumezi, chiar și pe o arteră principală. Atunci, ești trimis într-un loc mai dosnic, mai ascuns. Dar ce faci cu publicitățile de zeci de metri pătrați, care au câteva decenii și reprezintă personaje cu țigara în gură ?

E simplu ! Le construiești un bloc în față, care le ascund !

                                                  *   *   *

Pierre Daninos, celebrul umorist francez, se mira în anii ’50, prin vocea personajului său Major Thompson, de existența săpunurilor din  closete, fixate în zid cu o tijă de metal. Și presupunea că există benzi organizate, care fură  săpunurile din WC-uri !

La New York, în 2016, probabil că există astfel de organizații care fură rulourile de hârtie din WC-uri. Altfel, n’ar fi puse sub lacăte groase !

                                                  *   *   *

New York nu este un oraș orizontal ! Asta știe toată lumea !

Dar de Crăciun, mulțumită iluminațiilor, e mai vertical ca oricând !

                                                 *   *   *

No Rockettes, no Christmas !

                                                 *   *   *

Mi s-a spus că Trump Tower e baricadat și că nu te poți apropia de el.

Nimic mai fals !

M-am apropiat, mulțimea curioșilor era canalizată, controlul firesc și lejer.

Am făcut chiar și fotografii. Le atașez. Nimeni nu mi-a spus nimic.

Am « flutat » imaginea unui polițist, după cum am fost învățat în Italia, unde există o « privacy law » (cum spun italienii, în engleză !)

                                                 *   *   *

Amicii mei mi-au propus să mergem în Brooklyn, unde nu mai călcasem de vreo 40 ani.

Excelentă idee, mai ales într-o seară  de Crăciun ! Pentru că acest cartier, spre deosebire de Manhattan, este… orizontal.

După apusul soarelui, vedeai în casele tradiționale, construite acum un secol din « brown stone », mese decorate festiv, lumânări aprinse, focuri  în șeminee… Iar, după puțină vreme, puteai remarca familii întregi care luau masa într-o ambianță de sărbătoare.

« The magic of Christmas ! »? Sau « of Hanoukah !» ?

Pentru că, în acest an, cele două sărbători cădeau în acceeași zi !

                                                                                   Adrian Irvin ROZEI

                                                                            New York, decembrie 2016

Oare și acolo sunt români ?

 File de jurnal

Paris, 2/12/2016

 

Ambasada României la Paris

Ora 18h30

Sarbatoarea Nationala a fost un adevarat succes!

Listingul invitatilor ă fost redus, deci nu mai erau 4000 persoane care se calcau pe picioare. Alta data nu te puteai apropia de bufet, vedeai sarmale care zburau peste capetele celor invitati. Nivelul celor prezenti, tinuta lor (cravate, papion, cateva costume populare…) a fost clar ameliorata.

Dupa scurta alocutiune a ambasadorului, corul bisericii a interpretat imnul national si Marseileza.

Prietena mea spaniola a fost impresionata de Sala bizantina. Am reusit sa-i arat Salonul de muzica si scara sculptata care duce la apartamentul ambasadorului. A remarcat usile de lemn sculptate provenind de la palatele distruse in anii 1860.

Am simtit că era la inăltime, chiar si pt. un spaniol de cultură, cu experiența palatelor iberice. I-a placut pasajul cu Traian din imnul national. Traian era nascut in Peninsula iberica !

Am fost placut impresionat de ambasador, cu care am schimbat cateva cuvinte. Mi-a spus ca ieri au avut un dejun cu Corpul diplomatic si ca doua ceremonii in aceeasi zi e prea mult. Mi s-a parut simplu si abordabil. Foarte emotionat de prima lui festivitate de acest gen.

O experiența pozitiva!

oare-_-ambasada-001_resize

 

Academia Diplomatică Internatională

Ora 20h30

Am reușit să particip la două « acțiuni » în aceeași seară. Un tur de forță la Paris, având în vedere distanțele și circulația mașinilor vineri seară.

Festivitatea de încheiere a sărbătorilor Bicentenarului « Ecole  des Mines de Saint-Etienne » a avut loc  în sediul Academiei Diplomatice din Paris, chiar lângă Champs-Elysées, iluminate de sărbătoare.

Au participat aproape 200 elevi și foști elevi, cadre didactice, invitați… Din promoția mea erau prezenți 6 colegi. Când i-am spus unuia dintre ei că sunt încântat de decizia de a organiza manifestația în acest loc de prestigiu, pentru că el a fost creat de Nicolae Titulescu, eminentă personalitate politică europeană dintre cele două  Războaie, el mi-a răspuns : « Tu vezi români peste tot ! ».

Atunci l-am dus la intrarea Academiei și i-am arătat placa în onoarea ministrului român. Și l-am citat, spunând : « Continuez ! ». 

oare-sunt-mines-sainte-001_resize

La ieșirea din Academie, am remarcat  Coloanele Morris care anunță în tot Parisul premiera, pe 7 decembrie, a filmului « Baccalauréat » de Cristi Puiu.

 

« Le Monde »

Ora 22h 30 

Ziarul « Le Monde » de azi, datat 3/12/2016, anunță, în pagina 23, decesul lui Lionel Stoléru. In anii ’60, colegii mei de la Școala de Mine, care studiau în paralel științele economice, nu jurau decât pe cărțile celui care urma să devină Secretar de Stat în guverne  de dreapta și de stânga, precum și un pasionat șef de orchestră.

In pagina 29, o cronică literară pe două  coloane, analizează volumul recent publicat al lui Marin Karmitz, alt personaj excepțional, tot atât de greu de clasat, și tot originar din România.

oare-_-monde-001_resize

 

Boulogne, 3/12/2016

Salonul cărții

M-am dus la Salonul cărții din Boulogne, jurând că nu  voi cumpăra…nimic !

Mai am încă o grămadă de carți necitite, aduse din România în iunie și în septembrie.

Erau acolo personalități  reputate, care-și prezentau ultimele volume publicate (Jean Louis Debré, Gérard Jugnot, Sophie Darel…). 

Nu m-am ținut de cuvânt ! Cum puteam rezista tentației de a lua cartea unui  autor numit « Dor », care vorbește despre lumea cinematografică din Roma ? Și care, după numai câteva cuvinte pe care le-am schimbat împreună, mi-a afirmat că cele mai frumoase orașe din lume sunt (în ordine) : « Paris, New York, Roma » !  Adică exact ce cred și eu. 

oare-sunt-_-salon-92-001_resize

Gata ! Alerg să-mi fac bagajul. Plec mâine…în România.

Oare și acolo sunt români ?

 Adrian Irvin ROZEI

 Boulogne, decembrie 2016 

– 

Service après vente

Amicul meu Pișta, pe care l-am întrebat cum s-au derulat manifestațiile de 1 decembrie la New York, mi-a răspuns :

Draga Adrian,

La New York a avut loc o multitudine de evenimente pe care era imposibil sa le parcurg in intregime, intrucat unele aveau loc concomitent cu celelalte.

De exemplu cele de la Washington DC, nu aveam cum sa ajung la ele si sa le parcurg, chiar daca intentionam.

Pe 29 noiembrie a avut loc partiul de la Consulatul General al Romaniei, care desi a fost organizat foarte bine, a avut o audienta ceva mai redusa ca in anii precedenti. In schimb partiul de la ICR, de pe 1 decembrie a avut o audienta mult mai bogata ca deobicei. Explicatia poate veni din cauza zilelor saptamanii (Joi, fata de marti).

Concomitent, pe 1 decembrie avea loc la ONU festivitatea, la care a participat in mod neasteptat si Secretarul General Ban Ki-Moon.

Tot concomitent, incepand de pe 1 noiembrie, avea loc Festivalul anual al Filmului Romanesc, condus ca deobicei de Corina Suteu, pana acum 3 ani director al ICR si de cateva luni Ministrul Culturii, de la a carei deschidere am lipsit, intrucat nu puteam fi in doua locuri diferite in acelasi timp.

Ieri seara, vineri 2 decembrie a a vut loc un concert de camera de doua ore, la celebrul Carnegie Hall, cu doi virtuosi romani exceptionali, violonistii Liviu Prunaru si Gabriel Croitoru (ambii de 44 de ani), acompaniati de pianistul de mare reputatie, Horia Mihai, S-a cantat: Moszkowski, de Sarasate, Sostakovici, Smetana, Raff, Hubai, Wieniawski, Beriot, Piazzola, Dinicu.(Stradivarius vs. Guarnieri, nota mea)

Astazi ma duc intai la un parti privat la pranz, urmand ca dupa amiaza sa ma duc la Festivalul de Cinema.

 Anul viitor se va astepta sa aiba loc o increngatura poate si mai solida cu ocazia sarbatoririi centenarului zilei nationale (1 dec. 1918, ziua formarii natiunii moderne romane).

Cele bune.

Les jours se suivent…

File de jurnal

                                                …et ne se ressemblent pas !

Paris, miercuri, 16/11/2016

Ora 19h30

Azi am asistat la ICR la conferința lui Matei Cazacu intitulată : « Ion Ghica, contemporanul nostru », programată cu ocazia împlinirii a 200 ani de la nașterea celebrului om de Stat, politician, academician, om de știință, colecționar, filantrop… român.

alexandra-ghergani-002_resize

După introducerea făcută de Dna. Irina Bossy-Ghica, stră-strănepoata sărbătoritului, Matei ne-a delectat cu nenumărate informații, dar și cu multe anecdote, legate de istoria acestei familii care a jucat un rol atât de important pe plan european.

Matei Cazacu alàturi de Dna Bossy-Ghica, în timpul prezentàrii, si de Dna.Myriam Bulut-Ghika, descendente ale "contemporanului nostru"

Matei Cazacu alàturi de Dna Bossy-Ghica, în timpul prezentàrii, si de Dna.Myriam Bulut-Ghika, descendente ale “contemporanului nostru”

Vorbind despre acest subiect cu Matei, în preziua conferinței, mi-am amintit o anecdotă legată de memoria lui Ion Ghica, pe care am trăit-o eu însumi.

In anul 2002, l-am cunoscut la Buenos Aires pe Medoro Delfino, care făcuse o carieră de mai bine de 30 ani ca ambasador al Argentinei în diferite țări din lume. Intre 1955 și 1959, el a fost ambasador la București. In această perioadă dificilă pentru « foști », Medoro i-a ajutat cu medicamente aduse din Occident sau poate chiar și cu bani.

In schimb, când acești oameni ajunși în mizerie erau obligați să vândă vreun obiect de valoare din casă, îl informau pe Medoro, care se aranja cu cei de la « Consignația » și astfel piesa interesantă ajungea direct la el. 

Astfel, ambasadorul argentinian a strâns vreo 40 tablouri și sculpturi ale celor mai apreciați artiști români, precum și cărți sau mobile de preț.

La sfârșitul misiunii sale, Medorro Delfino a cerut autorităților române autorizația de a le exporta, a primit-o și azi ele se află în Argentina. 

Printre nenumăratele obiecte de artă pe care le-am putut admira în casa  lui  Medoro Delfino, am remarcat și un mic salon care, după spusele Dlui. Ambasador, ar fi aparținut reginei Marie-Antoinette. Uimit de posibilitatea existenței unui astfel  de obiect în România, Medoro mi-a explicat « parcursul » lui.

Familia Rothschild a cumpărat la începutul secolului XIX, de la « Mobilier National » din Paris, diferite mobile care au aparținut familiei regale. Mulți ani mai târziu,  Ion Ghica « a făcut un mare serviciu familiei  Rothschild » (Medoro dixit !), drept care aceștia i-au oferit acest salon. Așa a ajuns salonul în România, de unde l-a cumpărat ambasadorul argentinian.

Am verificat la Paris verosimilitatea acestei anecdote cu  Leon Ghica, un descendent, pe atunci foarte în vârstă, al fostului Prim-ministru al României. Chiar dacă el nu cunoștea acest detaliu, Dl. Ghica mi-a confirmat legăturile strânse între cele două mari familii europene. 

A doua zi, Matei Cazacu ne-a vorbit despre un important împrumut obținut de Ion Ghica în favoarea României, pe când era Prim-ministru, de la un consorțiu de  bănci vest-europene, sub conducerea Băncii Rothschild.  Ceeace ar explica perfect afirmațiile lui Medoro Delfino ! 

Ora 22h00 

După conferință, m-am dirijat, ca de obicei, către restaurantul « Doina » (la Popescu !) pentru a lua cina. Acolo  se aflau, în jurul unei lungi mese, vreo 12 persoane care vorbeau, când româna, când franceza. Am remarcat că unul dintre tinerii de la masă l-a rugat pe patron să schimbe programul tradițional (muzică ușoară românească, tarafuri, momente vesele din revelioanele de altă dată…) pentru canalul francez « France 3 ». 

După câteva minute, a început emisiunea « Des racines et des ailes », consacrată parțial în acea seară acțiunii comune a polițiilor franceze și române pentru prinderea infractorilor sosiți din România, care activează în zona Parisului.

După câteva minute, am descoperit că vecinul meu apărea într-o secvență a reportajului și am înțeles că el este șeful brigăzii române. Din motive de discreție ușor de înțeles, nu voi preciza numele lui.

Am schimbat totuși câteva cuvinte, felicitându-l pentru activitatea lor care, sperăm, va modifica în opinia publică franceză o imagine detestabilă a României. 

 Boulogne, joi, 17/11/2016

M-am dus azi la Mediateca din Boulogne, în căutarea unei cărți recomandate de un amic.

Am profitat de ocazie pentru a verifica existența cărții mele în rafturile bibliotecii. Am fost  flatat descoperind că ea se află alături  de cele ale unor  Marta Bibescu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian… Mai puțin încântat când am aflat că nimeni n-a împrumutat-o din 2012 ! M-am consolat când am aflat că nici celelalte n-au avut un mare succes la cititorii din Boulogne !

alexandra-boulogne-1-001_resize

Așa e ! Dacă nici unul dintre noi n-a fost invitat la TV, în emisiunile literare ale unui Pivot, Ruquier sau Tadeï ! 

Paris, vineri, 18/11/2016

Concert de Gală în sala Turenne, la « Hôtel national des Invalides », în cadrul comemorării a o sută de ani de la Primul Război mondial. 

Ansamblul « Contempo-Paris » a interpretat piese compuse în perioada războiului de Enescu, Caudella, Pierné.

Dacă piesa lui Enescu, descoperită după o sută de ani printre documentele de arhivă, nu mi-a lăsat o impresie de neuitat, « Cuatorul cu pian », opera lui « Moș Caudella », cum îl numeam cu o oarecare condscendență în anii ’60, a fost o surpriză plăcută. 

Insă cea mai plăcută surpriză a fost întâlnirea cu Alexandra Paladi, « verișoara mea necunoscută » din Berlin. Alexandra  a făcut parte dintre interpreții « Cvintetului pentru pian și coarde » de Gabriel Pierné, piesă dificilă, cu inflețiuni moderne pentru data compunerii ei, în 1916-1917. Ajunge să amintim indicațiile ultimelor două părți ale compoziției (« Sur un rythme de Zorzico » și « Allegro vivo ed agitato ») pentru a remarca  originalitatea ei.

Alexandra Paladi, tânără  violonistă talentată, de care mă unesc vechi legături de rudenie, a studiat mai întâi la Conservatorul din Munchen, s-a perfecționat la Berlin, și astăzi cântă în orchestra de la Charottenburg Schloss.

Ne-am promis să ne revedem la Berlin… sau în Languedoc !

                                                       Adrian Irvin ROZEI

                                                       Paris, noiembrie 2016

L’arroseur arrosé*

Boulogne, 8/11/2016

Am descoperit din întâmplare expoziția de fotografii ale lui André Perlstein în holul Mediatecii din Boulogne. Am fost imediat impresionat de forța impactantă ce se degajează din imaginile lui, de varietatea personalităților (politice, culturale, artistice) înfățișate, de caracterul lor internațional.

Este inutil să descriu cariera și opera lui ; pot fi găsite cu ușurință pe net la www.andre-perlstein.com. 

M-am dus la vernisajul expoziției. 

Ajungând înaintea începutului ceremoniei, m-am apropiat de celebrul fotograf și am început să-l « mitraliez » cu nenorocitul meu de SONY Cyber-shot de 140 Euro. 

Insă, am aplicat principiile enunțate de faimosul fotograf Capa: « Dacă fotografia ta e proastă e pentru că erai prea departe de subiect ! »

Intrigat, André Perlstein m-a întrebat de ce îl fotografiez. I-am răspuns scurt : « L’arroseur arrosé ! ». Mi-a cerut să vadă  aparatul meu și, când i l-am arătat, a strâmbat din nas. N-am îndrăznit să-i spun, cum zicea mama mea : « Mânuța ! Mânuța contează ! » 

M-a întrebat pentru cine lucrez.  I-am  răspuns : « Pentru KGB sau FBI ! Depinde cine plătește  mai bine ! » Mi-a răspuns : « Cu accentul Dumitale, nu mă miră ! » 

Am început o rapidă conversație despre personalitățile românești  pe care le-a fotografiat în cursul carierei lui, însă atunci au apărut oficialitățile locale și conversația noastră s-a întrerupt în mod brutal. 

Am mai reușit să-l întreb în fugă dacă i-a întâlnit pe doi dintre fotografii celebri pe care-i cunosc personal (Serge Assier și Harold Chapman), însă aceste nume nu-i spuneau nimic. 

In continuare, am asistat, după vernisaj, la conferința, de fapt o înșiruire de anecdote legate de fotografiile selecționate de  André Perlstein, care relata parcursul lui profesional.  Ne-a vorbit, timp de două ore, despre întâlnirile cu Charlie Chaplin, Arthur Rubinstein, Katherine Hepburn, Jacques Brel, Jacques Tati, Alain Delon, Jean-Pierre Melville, Bourvil, Françoise Giroud, Isabelle Adjani și de nenumărate alte personalități pe care le-a imortalizat în anii ’70. 

La urmă, tot de aproape, l-am fotografiat în timpul conversației lui cu Jean-Pierrre Mocky, alt « monstre sacré » al imaginii din Franța. 

In mai puțin de 24 ore, așa cum făcea André Perlstein când era fotograf de platou sau politic, am developat imaginile și i le-am trimis prin mail. 

Insoțite de comentariul :

« Quelques images de la soirée d’hier, pour vous témoigner mon admiration et vous prouver que je ne vous en veux pas pour votre commentaire sur mon accent de « paysan du Danube » ! 

Aștept un improbabil răspuns ! 

In tot cazul, timp de două ore m-am simțit în pielea unui fotograf de investigație celebru ! E și asta o satisfacție !

 

 Adrian Irvin ROZEI

 Boulogne, noiembrie 2016

*L’Arroseur arrosé se referă la primul film comic și narativ din istoria cinematografiei, turnat de frații Lumiére în 1895. Pentru memorie, prima proiecție cinematografică în România a avut loc după numai 6 luni, în 1896, în cadrul sediului revistei « L’Independence Roumaine » de pe Calea Victoriei. O placă imortalizează acest moment pe zidul unui edificiu recent, alături de Teatrul Odeon.

Sites d’exception en Languedoc

Profitând de prezenţa unui şofer experimentat, antrenat pe drumurile pietroase ale Mexicului, am vizitat timp de două zile câteva monumente/locaţii de excepţie în vecinătatea casei noastre.

După cum majoritatea vizitatorilor regiunii nu ştiu şi nici nu vor să ştie, preferând să stea cu burta la soare, înghesuiţi ca sardelele pe plaje de o mare banalitate, adevăratele perle ale Languedocului se află « în munţi ».

Sites d'exception en Languedoc 001_resize

De fapt, e vorba de coline de numai 600 sau 700 metri, dar care formează o zonă accidentată cu o atmosferă de vârf de munte, cu drumuri întortocheate, cu văi şi râpe « abisale », cu torente pietroase, parc-ai fi în… Himalaia ! Insă datorită altitudinii scăzute, întreaga zonă e acoperită  de păduri, ori de foioase, ori de conifere, ba chiar, uneori, cu o vegetaţie… mediteraneană (cactuşi, agave, mimosa…)

Sites Salagou 001_resize

Altă particularitate a regiunii este înalta ei spiritualitate. In mod straniu, ea a atras din vremurile cele mai îndepărtate ale antichităţii, tot soiul de religii, secte, mişcări revoluţionare şi revendicative…  care au dus uneori la masacrarea locuitorilor (Catarii), excomunicarea lor de către Papă (Capestang), revoltele repetate (viticultorii în 1907) ş. a.m. d.

Chiar şi în ultimile decenii, s-au instalat aici Lanza del Vasto, cu « ashramul » său (L’Arche), o mânăstire ortodoxă română (La Dalmarie), un templu budist (Lérab Ling)… Iar la Lodève, ajunge să te plimbi câteva minute pe stradă şi vei întâlni tot soiul de hippy uitaţi din mai ’68, care vând obiecte de artizanat oriental fabricate de ei, învăluite de mirosul acru al mirodeniilor pe care le ard în ceşcuţe de porţelan sau bronz.  

Insă monumentele istorice şi arhitecturale cele mai interesante sunt abaţiile care datează de sute, uneori aproape o mie, de ani. 

Sites Foncaude St Guilhem 001_resize

Sites St Michel de Gramont 001_resize

Sites Valmagne 001_resize

Cum se explică această atracţie specială, un amestec de spiritualitate şi şarlatanism ? Greu de explicat ! Teoria mea, rezultat al contactelor industriale cu această zonă, este că prezenţa zăcămintelor de Uraniu din subsol a afectat, prin radiaţiile emise de-a lungul  anilor,  creierul locuitorilor, ceea ce se traduce prin manifestările stranii susmenţionate !

Recunosc că nu am văzut niciun studiu ştiinţific despre acest subiect. Poate că, însuşi acest sentiment al meu este rezultatul influenţei radioactivităţii solului, după mai bine de 30 ani de sejururi repetate în regiune.

In tot cazul, vă invit să constataţi « de visu » aceste fenomene, făcându-ne o vizită, cât de curând !

Adrian Irvin ROZEI, La Bastide Vieille, august 2016

PS. Am selecţionat, printre cele 20 « Sites d’exception en Languedoc » prezentarea celor pe care le-am vizitat în aceste două zile. Adaug un « puzzle » cu instantanee neconvenţionale capturate în vizitele noastre. S-ar mai putea adăuga vederi panoramice, peisaje montane, sate restaurate sau abandonate, vii ce se întind până la orizont sau parcele minuscule cu numai câţiva măslini sau smochini… Las însă plăcerea de a le descoperi fiecărui vizitator. Bonne route!

Sites Gramont 001_resize

Sites Guilhem 001_resize

Les fenêtres démurées

Geam indian 001_resizeLa légende raconte que Bouddha Sakyamuni était le fils d’un prince et qu’il vivait heureux confiné au palais royal, « protégé par son père afin qu’il ne puisse voir ni connaître les disgrâces de la vie. Mais un jour, il décida d’ouvrir les fenêtres de son palais. Il découvrit, la première fois un vieillard, la fois suivante un infirme et la troisième, il vit un cadavre. Finalement il repéra un homme au crâne rasé, montrant des yeux sereins. C’était un pénitent qui s’était dévoué à la vie religieuse. Alors Sakyamuni profondément bouleversé résolut d’abandonner son foyer et d’emprunter la même existence que cet homme avec la ferme intention d’investiguer sur la cause de toute souffrance : maladie, vieillesse et mort. » 

                                                           *   *   *

Je ne suis pas un prince indien et je n’habite pas un palais.

Mais, nous avons plusieurs fenêtres murées dans une grange qui a plus d’un siècle d’existence. Alors, j’ai décidé de voir ce qu’il y a derrière les fenêtres.

J’ai ouvert la première fenêtre et j’ai trouvé une vue sur le Bassin d’Arcachon et la dune du Pyla.

Geam Pyla 001_resize

La deuxième fenêtre s’ouvrait sur une église en bois du nord de la Roumanie, la région du Maramures.

La fenêtre suivante donne sur un hôtel de l’île de Taboga, au Panama, dans l’Océan Pacifique, là où Gauguin avait passé quelques mois il y a plus d’un siècle.

Enfin, une autre fenêtre cachait la vue de la cathédrale de Carthagène, en Colombie, sur les bords de la mer des Caraïbes.

Geam 3 ferestre 001_resize

Il reste encore une fenêtre murée. J’ai décidé de ne pas l’ouvrir afin de donner libre cours à ma fantaisie en imaginant la multitude de paysages qu’elle peut cacher. C’est la part du rêve !

Geam murée 001_resize

Si Bouddha n’avait pas eu la curiosité de regarder à travers les fenêtres de son palais, il aurait vécu heureux, jusqu’à la fin de sa vie.

Mais peut-être qu’il se serait ennuyé copieusement !

Geam Fenêtres 001_resize

*Construction décorative selon une idée de mon cousin Alex ROZEI

Que reste-t-il de nos amours ?

Feuilles de journal*

Boulogne, le 2 juillet 2016

«  Que reste-t-il de nos amours
Que reste-t-il de ces beaux jours
Une photo, vieille photo
De ma jeunesse…
»

Charles Trenet

Grâce à mon camarade de promotion et ami Dominique CESARI, j’ai entre les mains la « Revue de la Sainte Barbe – le Chip en folie », texte de la Revue des élèves de l’Ecole des Mines de Saint Etienne, datée lundi 26 novembre 1928, numéro spécial du « Pic qui chante ».

En  1928, mon père Ionel et son frère jumeau Aurel étaient élèves à l’Ecole depuis un an. Il y a seulement 6 ans, il aurait pu me raconter ses souvenirs de la Revue 1928, à laquelle il a certainement assisté.

Cet opuscule est remarquable non seulement par ses illustrations, pur « Art Déco », mais aussi par les publicités qu’il y contient.

C’est amusant de chercher quelles sont les enseignes qui existent encore à Saint Etienne. Pour ma part, j’ai reconnu le chocolatier « Weiss » et les « Nouvelles Galeries », grand magasin transformé en hôtel, où j’ai dormi au mois de février dernier.  Aussi bien le « Grand Hôtel », devenu copropriété partagée en appartements.

Je joins quelques images d’aujourd’hui, avec les publicités de 1928.

Je compte retourner à St- E. avant la fin de l’année et je chercherai d’autres adresses…si cela existe encore !

Merci Dominique !

*Plusieurs personnes m’ont demandé pourquoi je sous intitule souvent mes notes « Feuilles de journal ».

En 1995, quand j’ai fait la connaissance d’Alexandre VONA – ingénieur, poète, romancier franco-roumain, prix de „l’Union Latine”, (1922-2004) – je lui ai raconté quelques-unes des aventures vécues dans mes voyages à travers le monde.

Il m’a dit, alors : « J’espère que vous tenez un journal ? »

Ainsi, je me suis rendu compte de l’erreur que je faisais en ne notant pas mes expériences au jour-le-jour.

Je tente d’y remédier avec ces pseudos « Feuilles de journal » !

(O !

File de jurnal

Pyla-sur-Mer, 27 iunie 2016

                             Ce frumoasă este viața
                             Când te-apucă dimineața*,
                             Dimineața la Pyla,
                             Cu nevasta altuia !

                             (Cântec de pahar… adaptat !)

Pyla-sur-Mer este o dependență a satului Pilat, reputat datorită celebrei « Dune du Pilat », care, cu cei 114 m înălțime, este cea mai înaltă dună de nisip din Europa. Intreaga zonă, începând cu orașul Arcachon, este rezultanta « modei balneare », atât de apreciată pe vremea lui Napoleon III.

Insă Pyla-Plage nu există decât din anii ’20, un cartier ce se învecinează cu duna, dar care se întinde la umbra protectoare a pădurii de pini.

Este, cu adevărat, un loc excepțional ! Aici  se întretaie verdele obscur al pinilor, galbenul strălucitor al nisipului dunei și albastrul transparent al cerului, pus în valoare de albeața norilor de bumbac. Nu întâmplător s-a spus că acest colț de paradis este « cel mai frumos loc din lume » !

Și tocmai în acest loc binecuvântat de zei se găsește hotelul-restaurant « La Co(o)rniche ». Aici, așezat la o masă pe marginea piscinei, poți petrece ore în șir admirând culorile schimbătoare ale peisajului. Poți însă și să te restaurezi (normal într-un restaurant !), să mănânci și să bei, dar, în ultimă instanță, ceea ce contează mai mult ca orice, este peisajul fascinant.

Am avut marea șansă de a petrece în acest loc câteva ceasuri, mulțumită sfatului dat  de Anuța. Ea m-a și însoțit în această aventură, așa că am putut beneficia și de prezența ei șarmantă într-un loc de excepție.

« La Co(o)rniche » a fost redecorat în 2010 de Philippe Stark. El a avut excelenta idee de a nu « face original » cu orice  preț. Așa că poți savura splendoarea locului fără să fi obligat să eviți fanteziile decoratorului.

Cât despre restaurant…nici n-ai timp să studiezi felurile propuse, sub efectul peisajului! La fel și calitatea serviciului, pe care ești dispus s-o treci cu vederea, din același motiv.

In tot cazul, este un loc inconturnabil, cu condiția să ai șansa unei zile cu (nu prea mult) soare și fără (prea mulți) clienți.

Binecuvântată fie luna iunie, momentul privilegiat al pensionarilor !

Adrian Irvin ROZEI, Pyla-sur-Mer, iunie 2016

*E drept că nu era dimineața, ci ora 14h00. Insă dac-aș fi schimbat textul… pierdeam rima !

« (O ! » este sigla hotelului-restaurant.