Carcassonne-Fălticeni (aller-retour)

În ultimele decenii, locuitorii României s-au obişnuit să audă zi de zi vorbindu-se despre plecarea unei rude sau a unui vecin către ţările Apusului unde s-au instalat, s-au integrat şi s-au adaptat noilor condiţii de viaţă. Dacă până în 1989 motivul principal al acestor strămutări era, mai ales, politic, în ultimii ani el a devenit preponderent economic. Nenumăraţi sunt cei care speră să reuşească o viaţă mai bună într-o ţară dezvoltată economic, punându-şi competenţele în slujba unei lumi mai organizate şi tehnologic mai dezvoltate. Însă cea mai mare parte dintre noi a uitat că acum un secol sau un secol şi jumătate fluxul competenţelor, fie ele tehnice, financiare, comerciale sau artistice, se dirijau în sens invers, dinspre vest înspre est. Pe atunci, Ţările române, în plină efervescenţă pe drumul emancipării, reprezentau, prin bogăţiile lor naturale şi prin potenţialităţile neexploatate încă, “noua frontieră” a Europei.

Aşa se face că în secolul XIX, nenumărate familii occidentale au venit în România, au adus aportul lor tehnic sau cultural şi, de multe ori, au rămas pe loc şi s-au împământenit. Mulţi sunt cei care au auzit de Anghel Saligny, constructorul podului de la Cernavoda, sau de André Lecomte du Noüy, restauratorul bisericii voievodale de la Curtea de Argeş. Mai puţini sunt cei care cunosc aventura descendenţilor lui François Cazaban, realizatorul unui număr important de lucrări publice în Moldova celei de-a doua jumătăţi a secolului XIX.

Născut în Franţa, la Carcassonne, în 1810, după ce a studiat la şcoala “des Ponts et Chaussées” din Paris, François Cazaban şi-a exersat meseria de inginer, mai întâi în Franţa şi din 1844 în Algeria unde, timp de opt ani, a executat lucrările necesare pentru alimentarea cu apă a capitalei noii colonii franceze. În 1853, François Cazaban a răspuns unei invitaţii lansate de guvernul de la Iaşi pentru realizarea serviciului telegrafic din Moldova. În continuare, el a semnat câteva contracte succesive cu autorităţile locale care l-au numit Inginer şef al Departamentului Iaşi, funcţie pe care a asumat-o între 1853 şi 1896. În cadrul acestei activităţi, inginerul francez a conceput şi dirijat lucrările drumurilor Galaţi-Bârlad sau Bacău- Roman- Tg. Frumos- Paşcani-Iaşi-Ungheni. Tot în această perioadă el a suprevegheat nenumărate proiecte de geniu civil sau arhitectură, printre care drumuri departamentale, Halele Centrale din oraşul Iaşi sau Casa Negruzzi (viitorul sediu al Poştelor şi Telegrafului din Moldova).


Sosit în România cu prima lui soţie, Margueritte Fabre, cu care a avut patru copii, François Cazaban s-a căsătorit după moartea acesteia, cu o englezoaică, Pauline Walter, care i-a dăruit alţi 11 copii. Pe urmaşii acestui inginer francez, căsătoriţi în România cu descendenţi ale unor familii engleze, austriece, italiene, greceşti etc., dar bine înţeles şi române, nenumăraţi dintre noi i-au întâlnit, fie fizic, fie în reviste de specialitate, ziare locale sau naţionale, ba chiar şi uneori pe afişele întregii lumi. Pentru că, membrii familiei Cazaban au reprezentat timp de mai bine de un secol şi jumătate floarea elitei intelectuale româneşti în nenumărate domenii de activitate. Ceea ce e şi mai remarcabil este faptul că cea mai mare parte dintre ei se bucurau în egală măsură de aptitudini tehnice şi artistice, deseori ezitând în momentul alegerii unei cariere între diferitele drumuri pe care ar fi putut să le urmeze.

Printre cei care s-au remarcat în lumea tehhnicii merită să-i menţionăm pe:

  • Jules Cazaban (1840-1916), inginer şef în Moldova şi pasionat fotograf
  • Pierre Louis Cazaban (1870-1952), inginer, meloman, dramaturg
  • Corneliu Cazaban (1901-1987), inginer, profesor universitar, matematician, muzician
  • Silvia Timotin Păun (1923-2003), arhitectă, autor de studii ştiinţifice şi artistice
  • Gheorghe Plăcinţeanu (1924-1961), medic emerit, victimă a regimului comunist
  • Alexandru Timotin (1925-2007), inginer, doctor în electronică, profesor universitar, autor de studii ştiinţifice, poliglot

Dintre Cazabanii sau descendenţii lor care s-au ilustrat în lumea artistică menţionăm pe:

  • Alexandru Cazaban (1872-1966), scriitor, conferenţiar
  • Clemansa Barberis-Plăcinţeanu (1899-1966), compozitoare, solistă de operă, violonistă, profesor uniuversitar
  • Ion Irimescu (1903-2005), sculptor, desenator
  • Jules Cazaban (1903-1963), actor, amator de pescuit, vânătoare, ceasornicărie
  • Rodica Suţu (1913-1979), pianistă, compozitoare, profesor universitar
  • Sorana Coroamă-Stanca (1921-2007), regizoare de teatru, scenaristă, critic de teatru.

Cazabanii contemporani şi descendenţii lor direcţi, care au făcut carieră tot atât de bine în domeniile artistice sau ale tehnicii de azi, sunt mult prea numeroşi pentru a fi citaţi unul câte unul. Însă ei au mai adăugat, în plus de talentele lor tradiţionale o nouă latură: cea internaţională.

* * *

Primul cuib istoric al familiei Cazaban în România a fost oraşul Fălticeni din nordul Moldovei. Mai apoi, la sfârşitul celui de-al patrulea deceniu al secolului trecut, majoritatea Cazabanilor s-a strămutat la Bucureşti. Ca şi multe alte familii din intelectualitatea românească a secolului XX, Cazabanii s-au împrăştiat, după cel de-al Doilea Război mondial, în cele patru zări ale lumii. Dar, după cum descendenţii lui François Cazaban, venit din Franţa pe meleagurile româneşti, au ştiut să-şi păstreze cultura ţării lor de origine, îmbogăţită de adaosurile locale sau europene, mergând până la crearea unui spirit comun Vechiului Continent, Cazabanii contemporani au reuşit să menţină o legătură de familie, în ciuda miilor de kilometri care-i separă.

O primă reuniune -simbolică- a reprezentat-o publicarea cărţii “Cazabanii – o cronică de familie”, editată la Bucureşti în 2004.

cazaban-livre.jpg
Versiunea franceza a cartii care relateaza aventura Cazabanilor din Romania

Etapa următoare a fost organizarea unei reuniuni de familie, prevăzută pentru luna iulie 2007 la Carcassonne, în Franţa. Locul şi data reuniunii aveau o dublă semnificaţie. Mai întâi ea amintea locul de plecare al ramurei române a familiei şi reprezenta o ocazie de a-şi căuta rădăcinile locale sau a eventualelor legături de rudenie cu Cazabanii francezi.

Pe urmă, ea marca o dată istorică : 310 ani de atestare documentară a familiei Cazaban. Pentru că un document datat 10 octombrie 1697, şi transmis din generaţie în generaţie printre membrii ramurei române, certifică acordarea de către Generalitatea Provinciei Languedoc a armeriilor reprezentând “d’azur au chien passant à dextre d’argent, posé sur un tertre de sinople mouvant de la pointe de l’écu, au chef de gueules chargé de trois étoiles d’or à cinq rais posées en fasce*”. Beneficiarul acestui brevet este “Jean Cazaban, marchand de Carcassonne”, consul al oraşului în 1691, înscris prin acest document semnat de Charles d’Hozier “conseiller du Roi” în Armorialul General al Franţei.

În vederea reuniunii dela Carcassonne, o variantă prescurtată a monografiei, tradusă în limba franceză, a fost editată în condiţii grafice excepţionale la Editura UNIVERSAL DALSI din Bucureşti, sub titlul “Les Cazaban – une cronique de famille”.

În acelaşi timp, contacte telefonice şi epistolare cu familiile Cazaban din regiune sau cu specialişti locali ai genealogiei pregăteau reuniunea care urma să aibă loc pe 2 iulie.

Dinspre ramura română a Cazabanilor şi-au anunţat sosirea aproape douăzeci de membri, descendenţi direcţi sau colaterali; ei soseau din Statele Unite, Franţa, Germania, Canada şi România.

În seara zilei de 2 iulie, într-unul din saloanele elegantului hotel “Les Trois Couronnes” unde era prevăzută reuniunea de familie, urmată de un bufet-dineu internaţional, au sosit cincisprezece reprezentanţi ai Cazabanilor locali. Autorităţile oraşului erau prezente prin adjunctul primarului, responsabil cu activităţile culturale. A asistat de asemeni şi Superiorul bisericii ortodoxe din vecinătatea oraşului. După ce Dimitrie Cădere-Cazaban a prezentat aventura Cazabanilor din România, profesorul Jean-Louis Bonnet, specialist al istoriei oraşului, a proiectat facsimilul documentelor de arhivă recent descoperite privind antecedentele locale ale familiei. Discuţia care a urmat a permis crearea unor noi contacte între Cazabanii de origine română şi cei din regiune.

cazaban-tour.jpg
Participantii romani in fata turnului Cazaban din Carcassonne

La despărţire, membrii familiei Cazaban reîntregite şi-au propus să organizeze în viitor o nouă întâlnire, probabil în România.

Adrian Irvin Rozei, Carcassonne, iulie 2007

Note:

*În langaj heraldic : “Azur, cu un câine trecând la dextra de argint pe o terasă verde ieşind din vârful scutului, cu şeful roşu încărcat cu trei stele de aur cu cinci raze puse în fascie”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *